Cred ca era prin 2005, sau 2006, cand am aflat despre Lista lui Wildstein in Polonia, ca au fost deconspirati fosti securisti si e un mare scandal public, iar cel care a fost deconspirat este pus la zid in media.

Te simţi ciudat într-o astfel de situaţie. E o situatie în care are loc un atac permanent, de durată, din partea tuturor mediilor şi peste tot se răstălmăceşte ceea ce spui. Se prezintă într-o lumină falsă ceea ce ai făcut şi, desigur, în plus, tot timpul eşti sub presiune. Trebuia să închid telefonul, pentru că primeam, desigur, înjurături, ameninţări etc. (…) Am apărut, practic, peste tot unde m-au invitat, am dat interviuri tuturor celor interesaţi, ca să pot controla, pe cât posibil, situaţia. Foarte mulţi oameni au vrut să mă ajute, să îmi mulţumească, asta a fost frumos, dar au fost şi momente foarte grele.

Imaginea din afară a fost aceea că aţi scos ilegal lista cu informatorii Securităţii şi aţi dat-o pe piaţă, deci aţi procedat neetic.

Adevărul arată altfel. Am luat de la Institutul Memoriei Naţionale (INM) un catalog de persoane. În acel catalog erau angajaţi ai poliţiei politice secrete comuniste, erau agenţi informatori, dar era şi un grup foarte mic de oameni luaţi în considerare pentru a fi racolaţi ca agenţi, dar care nu au devenit agenţi. Şi, de aceea, deşi mă gândisem să public acest catalog pe Internet, totuşi nu am făcut-o, ca să nu creez confuzii inutile şi să fie acuzaţi oameni nevinovaţi. (…)

Eu am luat această listă ca să o dau colegilor mei jurnalişti şi să îi încurajez să se uite pe ea şi să cerceteze acele acte, folosindu-o ca pe o cheie. Era în ianuarie 2005 şi era în curs o acşiune, initiată de Gazeta Wyborcza, care cerea închiderea arhivelor INM. Unul dintre argumente era acela că ziariştii oricum nu prea se interesează de asta. Era adevărat, din păcate. Eu am vrut să le trezesc interesul cât mai multora dintre aceşti jurnalişti, pentru că, dacă ar fi apărut foarte multe solicitări din partea jurnaliştilor pentru accesul la INM, ar fi fost foarte greu să se închidă aceste arhive. (…)

Nu era prea târziu, la 15-16 ani după ’89, să mai existe lustraţie?

Evident că era prea târziu. Mai devreme era prea devreme, iar mai apoi era prea târziu. Niciodată nu e timpul potrivit. Când publici vreun text demascator pe o temă importantă, eşti întrebat: „dar de ce tocmai acum?“.

Şi totuşi, nu e prea târziu să faci lustraţia? Asta e şi întrebarea în România. Au trecut 20 de ani.

Nu prea ştim ce înseamnă „lustraţie“. Sunt diferite forme de lustraţie. Eu cred că niciodată nu este prea târziu pentru a acorda cetăţenilor dreptul la trecutul lor. Arhivele ar trebui să fie în proprietatea noastră, nu a cuiva, a unui grup mic care crede că are dreptul să decidă cine să aibă acces la ele şi cine nu. Şi, în acest sens, noi ar trebui să avem acces la ele. Dacă nu avem acces, trebuie să luptăm pentru asta, fiindcă este dreptul nostru. Şi nu se poate compara asta cu secretele, de exemplu, ale statului englez. Este o situaţie cu totul diferită, noi am declarat ilegal acel stat care a existat împotriva noastră, deci nu ar trebui să avem nici un fel de continuitate juridică.

Dacă nu avem noi acces la arhiva asta, cineva tot are…

Desigur, se ştia de la început, mai întâi că aceste arhive se află la Moscova. Prepuspun că pot să se mai găsească şi în multe alte capitale. Le cunosc cei care le-au alcătuit, şi conducătorii, toţi cei care erau în elita statului totalitar. Rezultă că doar pentru cetăţeni, pentru partea vătămată, pentru că am fost vătămaţi, până la urmă, toţi cetăţenii, în acel regim, doar nouă ne este limitat sau interzis accesul la ele.

Da, iar în condiţiile acestea, monopolul accesului la aceste arhive permite exercitarea puterii în continuare.

Atât timp cât nu există liber acces, cei care dispun de aceste informaţii sunt într-o situaţie privilegiată, şi nu e vorba de oameni care se îngrijesc de interesul nostru, ştim cât se poate de bine, fie şi numai pentru faptul că am putea să le cerem socoteală pentru asta. Sunt oameni care acţionează în interes propriu, deci îi pot şantaja pe alţii, pot folosi aceste informaţii în diferite moduri. Mai este încă un aspect, acela că trăim într-o minciună monstruoasă. În Polonia se tot spune că, dacă se face o astfel de lustraţie, fiind scoase la luimină documentele, atunci vor apărea nenumărate bârfe, clevetiri etc. Lucrurile stau exact invers. Dacă aceste lucruri sunt publice, atunci nu mai există motive pentru bârfe şi clevetiri, pentru că totul se poate verifica. Bârfele şi clevetirile înfloresc în atmosfera de secretism.

Altă obiecţie la deschiderea arhivelor e că, practic, ajungem să vedem prin ochii Securităţii destinele unor oameni, chiar şi informatori. Aceasta era şi pozitia lui Adam Michnik.

Poziţia lui Michnik este şi mai inechivocă. În 1990, ministrul de Interne din acea vreme, care venea din opoziţie, de fapt, mai puţin din opoziţie, cât de la Tygodnik Powszechny, de la Cracovia, un săptămânal catolic, Krzysztof Kozlowski, a lăsat să intre în arhivă patru persoane. Chipurile, istorici. Erau, de fapt, trei profesori de istorie şi Adam Michnik, care nu era profesor de istorie, dar, într-adevăr, terminase istoria. Ei s-au ocupat de asta câteva luni. Nu există nici un raport, nu există nimic. Deoarece a început să se facă zgomot în jurul acestui lucru, Sejmul a creat pentru ei un fel de justificare oficială, preşedintele Sejmului a declarat că ei sunt Comisia Parlamentară pentru cercetarea acelor documente. Dar o comisie ciudată, care nu a lăsat în urma ei nici un fel de raport. Acum, metaforic, am putea descrie poziţia lui Michnik astfel: el personal nu a avut cine ştie ce repulsie să intre în acele arhive şi nu s-a temut că privitul acelor documente i-ar putea deforma perspectiva. Dar când a ieşit din acele arhive, ne-a spus: „Ei, iubiţii mei, nu este bine pentru voi să citiţi asta. Eu am luat asupra mea această povară, m-am uitat pentru voi peste aceste documente, aşa că simţiţi-vă ca şi cum le-aţi fi privit voi prin ochii mei. Pentru voi e periculos“. Aceasta e, în general, concepţia despre democraţie a lui Adam Michnik. A mea e diferită. Cât despre aceea că această arhivă îţi poate deforma perspectiva, asta se poate spune despre orice arhivă, pentru că orice document e întocmit de cineva, într-o anume situaţie, pentru un anume scop. Trebuie să fii foarte naiv ca să priveşti vreun document concret drept adevărul deplin despre toată acea vreme. Dar chiar trebuie să fii într-adevăr de rea-credintă ca să interzici unele documente, sub pretextul că i-ar putea deforma cuiva perspectiva.

Asta are legătură cu o altă obiecţie, şi anume că oricum nu se poate face justiţie perfectă, cu atât mai mult cu cât au trecut atâţia ani, şi într-o zonă atât de sensibilă în care unele informaţii erau stoarse prin şantaj şi în care de multe ori ne bazăm pe mărturia chiar a ofiţerilor de Securitate.

Oare cunoaştem vreun exemplu de justiţie perfectă, în general? Toate aceste reproşuri care se aduc împotriva lustraţiei pot fi aduse şi împotriva existenţei legii, ca atare. Niciodată nu avem toate mărturiile, toate documentele, martorii au memorie proastă, sunt adesea de rea-credinţă, se conduc după interesul propriu. Sau, cu atât mai mult, cunoaştem foarte multe exemple de greşeli judiciare foarte grave. Oare faţă de aceste lucruri, cineva cu mintea întreagă poate susţine că trebuie să se lichideze puterea judecătorească? Doar că, în cazul justiţiei obişnuite, este vorba de oameni care sunt închişi în puşcărie, uneori pentru ani îndelungaţi, sunt condamnaţi, în timp ce, în cazul lustraţiei, nici măcar nu e vorba de asta. Sigur că trebuie luate în considerare toate elementele acestea de care ai vorbit şi, aşa cum am spus întotdeauna, nu toţi agenţii au fost la fel. Dar să nu ne inducem singuri în eroare, aşa cum s-a făcut adesea în Polonia, că aceste acte ar fi în mod conştient falsificate.

Fără acest tip de documente, poliţia politică nu ar fi putut funcţiona deloc. Ele erau verificate în anumite feluri, iar cei care le alcătuiau erau mereu sub o mare ameninţare de a fi traşi la răspundere. Aşa încât ele sunt cele mai credibile documente din perioada comunistă. Desigur, asta nu înseamnă că trebuie crezut fără rezerve tot ce scrie acolo, fără a verifica.

În Germania, lustraţia a fost făcută mult mai profund decât în Polonia, mult mai consecvent şi încă durează, este în curs. Iar atunci când, în anul 2007, Cohn-Bendit a luat cuvântul în Parlamentul European, a spus că în Polonia guvernele sunt comparabile cu stalinismul şi cu nazismul, pentru că Bronisław Geremek, figură importantă a Parlamentului European, a trebuit să răspundă la întrebarea dacă a fost sau nu colaborator al poliţiei politice. Asemenea întrebări în Germania erau un lucru evident, toţi erau obligaţi să răspundă. Eu înţeleg că, pentru Cohn-Bendit, una este normalitatea în Germania şi altceva este normalitatea în Polonia.

Interviu realizat de GELU TRANDAFIR
sursa: Revista22