Protestele din Istanbul au continuat în noaptea din 2-3 iunie. Protestatarii au ridicat baricade improvizate și au aruncat cu pietre înspre poliție, iar poliția i-a asediat cu gaze lacrimogene și tunuri de apă. A fost a patra zi de proteste la adresa guvernului Erdogan.

Duminică 2 iunie prim-ministrul Recep Erdogan a recomandat ca protestatarii „să fie spânzurați de copaci” și a calificat drept minciuni sfruntate declarațiile manifestanților referitoare la brutalitatea poliției:

Dimpotrivă, poliția a fost blândă…

… și cine susține că un vehicul blindat al poliției a trecut peste un manifestant este instigator fascist.

Declanșatorul revoltei a fost buldozerul care săptămâna trecută a început să scoată din rădăcini copacii din parcul Gezi. Acest parc, situat în vecinătatea pieții Taksim, este una dintre puținele oaze de verdeață din Istanbul.

Piața și parcul sunt vizate pentru o transformare radicală: guvernul a aprobat în această zonă construcția unui shopping mall, a unei moschei și a unei garnizoane otomane de imitație. Asociația locuitorilor din piața Taksim a exprimat în trecut obiecții față de acest plan și s-a arătat frustrată de lipsa consultărilor publice. Un grup de ecologiști s-a opus de asemenea proiectului, datorită degradării la care e condamnat parcul Gezi. Alt grup, de urbaniști, și-a exprimat îngrijorarea în legătură cu înrăutățirea congestiei traficului din centrul orașului.

Dar ceea ce nimeni nu a anticipat a fost reacția stângii politice și sindicale: piața Taksim este un loc tradițional de adunare pentru marșurile și demonstrațiile de protest ale Stângii turce. Evident, simpatizanții Stângii au ieșit în număr mare pentru a apăra acest centru vechi de activism socialist-marxist, iar această prezență militantă a galvanizat rapid protestul. Intervenția brutală, necruțătoare a poliției, de înăbușire cu orice preț și retorica războinică a lui Erdogan au asigurat combustibilul necesar pentru inflamarea opiniei publice.

Proteste similare au izbucnit în numeroase alte localități, printre care se numără orașele Ankara, Izmir, Adana și Gaziantep. Nemulțumirile generale nu mai sunt legate de un proiect urbanistic impus în mod arbitrar, ci vizează autoritarismul politicilor lui Erdogan și islamizarea accelerată a societății turce. Stânga socialist-marxistă denunță excesul capitalist, iar liberalii urbani se revoltă împotriva deturnării spre islamism a Turciei kemalist seculare.

Economia turcă a înregistrat o creștere substanțială în cei zece ani ai regimului Erdogan: PIB-ul turc s-a triplat în acest interval. Bineînțeles că Stânga e inconfortabilă cu un astfel de „exces”… vechea poveste a strugurilor acri. Problema se află în apucăturile orientale ale guvernării: Erdogan se folosește de contractele de dezvoltare în care este implicat și statul pentru a cultiva o clică de oameni de afaceri loiali intereselor sale politice. Un exemplu se găsește la câteva minute distanță de parcul Gezi. Cartierul Tarlabasi este o zonă muncitorească locuită de numeroși kurzi. Guvernul Erdogan a declarat Tarlabasi drept zonă de dezvoltare urbană în 2006, iar locuitorii au aflat de demolarea iminentă a locuințelor lor abia în 2008. Firma privată căreia i s-a încredințat contractul de reconstrucție a cartierului aparține companiei Calik Holding, al cărei președinte executiv nu este altul decât ginerele lui Erdogan.

Liberalii urbani au consimțit tacit la campania lui Erdogan de „îmblânzire” a armatei, în numele democrației – armata, gardianul secularismului turc, a organizat în trecut trei lovituri de stat și a forțat demisia unui al patrulea guvern. Erdogan nu a întâmpinat opoziție populară atunci când s-a debarasat de numeroși ofițeri superiori incomozi, prin înscenarea de procese în care oameni de vârf ai armatei au fost acuzați de complot împotriva statului. Însă epurarea nu s-a oprit aici: începând din 2008 au fost întemnițați sute de opozanți politici ai regimului, incluzând lideri studențești, jurnaliști, cadre universitare, avocați, adică reprezentanți ai societății civile, liberali prin excelență. Mâna care hrănește crocodilul risă să devină ea însăși hrană pentru crocodil.

Mandatul lui Erdogan expiră în 2015, însă puterea sa ar putea continua și după această dată. Se încearcă modificarea constituției, astfel încât rolul președintelui să nu mai fie unul ceremonial, ci suplimentat cu puteri executive substanțiale. Revolta din prezent constituie un pericol pentru ambițiile lui Erdogan. Deschide ultima campanie de salvare a ce se mai poate salva din Turcia secolului 20. Miza este Turcia secolului 21.