Pentru halucinantul secol XX, cinematografia a reprezentat un modul esențial de rezistenţă. Evident, nu în totalitatea ei. Ca în orice artă, au existat supuneri propagandistice, curente care vehiculau idei comuniste (Neorealismul italian e un exemplu), dar au fost şi excepții care merită o atenție deosebită. Poate ar trebui să lăsăm Hollywood-ului ce este al Hollywood-ului şi să ne concentrăm asupra filmelor care au vorbit contra valului ideologic, uneori chiar în cuibul Sovietelor.

Andrei Tarkovski, Nikita Mihalkov sau Serghei Parajanov nu au fost regizori ai URSS-ului, cu ecranizări dictate de regim, ci au fost pur şi simplu regizori. Tematica lor s-a alcătuit la confluenţa omului cu lumea, între monștrii exteriori şi cei interiori. Un astfel de caz, prea puțin cunoscut sau mediatizat, este al regizoarei Larisa Shepitko şi al ultimului ei film, Ascensiunea (Voskhozhdeniye).

Realizat în 1976, deci în plină eră sovietică, filmul – prezentând povestea unui soldat rus în Al Doilea Război Mondial – trece de orice canon comunist. Nu este nicidecum un basm postmodernist în care naziștii reprezintă Zmeul cel Rău, iar comuniștii pe Făt-Frumos. Şi unora, şi celorlalți li se oferă același statut, de rău intermitent, pentru care ființa umană nu este decât o jucărie. Soldații ruși nu luptau pentru Stalin, ci pentru propria ţară şi pentru propria salvare. Doar că această salvare este înțeleasă de fiecare în mod diferit, iar în momentul când este le este pusă în joc viața, acțiunile lor duc fie la sacrificiu (cazul lui Sotnikov), fie la compromis şi trădare (cazul anchetatorului Portnov). Așadar, în dulcele stil clasic al existenţei, totul se rezumă la alegere: menținerea principiilor şi a credinței sau prostituarea lor şi pedeapsa remușcării. Scena interogatoriului rămâne pilduitoare, nu atât pentru cinematografie, cât pentru întreaga experiență a terorii care a existat în timpul războaielor şi al lagărelor. Verticalitatea morală a lui Sotnikov şi suportarea torturii întâlnesc nelămurirea anchetatorului rus trecut de partea nemților.

De unde vine forța de a rezista în faţa supliciului şi a tentației de a trăda? Un lucru inimaginabil pentru orice fire slabă care a renunțat la sine. Este, de fapt, relatarea unui caz ca o mulțime altele care s-au petrecut în închisori şi nu numai. Pe lângă Sotnikov, celălalt soldat capturat de nemți, Rybak, capitulează în favoarea confortului şi devine un învins prin propria alegere. Pentru că nu moartea este ultima frontieră ce poate fi cucerită, ci demnitatea umană.

Cu o astfel de privire clinică asupra realității, în sensul în care Andre Glucksmann definește acest termen, Larisa Shepitko se ferește de a formula o judecată asupra personajelor ei. Fiecare, în final, se judecă pe sine în funcție de alternativa – singura corectă! – a lui Sotnikov, de-a-şi accepta condamnarea, dar de-a lupta în continuare, în el însuși, împotriva a ceea ce consideră abominabil. Ca spectatori, ai acestui film, ai Istoriei în general, este inutil să pronunțăm un verdict sau să ne glorificăm în proprii ochi prin a crede ca am fi procedat altfel: poate da, poate nu.

Până una alta, ceea ce ne demonstrează Ascensiunea sau Memorialul durerii de la Pitești este că sunt necesare câteva semne de întrebare referitoare la propria persoană şi înțelegerea că o cale de mijloc nu este posibilă. Un sistem al valorilor nu are nici un sens dacă nu este respectat în momentele critice, la fel cum orice morală kantiană, dacă nu este însușită, echivalează cu un teanc de hârtie. Iar, după ce greșeala este comisă, după cum arată cu amară ironie Larisa Shepitko, degeaba am încerca să ne spânzurăm cu propria curea, ca Rybak: acea curea se rupe, şi tot ce rămâne este conștiința actului înfăptuit.

Vă propun să vizionați acest film, care pare făcut pentru o lungă meditație în tăcere. Iar eu deja am spus prea mult!