În seara aceasta prim – ministrul şi preşedintele interimar al ţării – Ponta şi Antonescu – îşi vor scoate, din nou, suporterii în stradă. Ei vor bloca, ca şi aseară, ca şi alaltăseară, ca şi mâine seară, cel mai important bulevard al Bucureştiului. Primul ministru şi preşedintele interimar blochează zilnic, pentru câteva ore, cea mai importantă arteră de circulaţie a capitalei; capitala ţării în fruntea căreia se află! De ce? Zic ei, şi după ei şi alţii, că luptă astfel împotriva dictatorului şi a dictaturii pe care acesta a instaurat-o în ţara pe care ei, primul ministru şi preşedintele interimar (sau ex-preşedintele interimar – cine mai ştie?) o conduc!

Suprarealism? Poate, dar nu la noi! În ţara aceasta suprarealismul nu este altceva decât normalul cotidian! Un fel de “la ordinea zilei” ce plictiseşte! Am devenit suprarealişti cu întârzîiere – mult după Andre Breton şi Salvador Dali – dar atunci când am facut-o nu ne-am împleticit, nu ne-am lăsat atraşi în mlaştina convenţionalului și a lucrurilor mici. Am făcut-o la nivel mare, naţional şi european, de l-am lăsat cu gura căscată a uluită admiraţie pe unul dintre părinţii suprarealismului. Țara în care azi primul ministru şi preşedintele ei (interimar sau ex-interimar, cine mai ştie?) luptă contra dictaturii, a fost, cu decenii în urmă, singura REPUBLICĂ – şi comunistă pe deasupra – din Europa al cărui PREŞEDINTE apărea, în diferite ocazii, aidoma unui monarh, cu sceptrul în mână! Imaginile au făcut înconjurul lumii! Când şi-a revenit din stupefacţie, Salvador Dali i-a trimis primului preşedinte monarh – lui Ceauşescu o telegramă de felicitare, ce deborda de entuziasm.

În zilele noastre, în fosta ţară a “comunismului suprarealist”, s-a instaurat, așa cum era dealtfel normal, o dictatură… suprarealistă. Dictatura “tătarului”, a “marinarului chior”, a “javrei ordinare”, a lui “râsu’ plânsu’ Europei”; aşa cum îi ziceau în faţă “dictatorului”, fără a risca nimic, nu cu mult timp în urmă. Îi spun “suprarealistă” pentru că, odată la câţiva ani, dictatorul era suspendat şi alungat din palatul său, ultima oara într-un garaj, de câteva sute dintre “supuşii” săi, deşi fusese ales democratic de fiecare dată, de milioane şi milioane de alţi “supuşi”!
Ea a fost înlocuită de puţin timp, în sfârşit, cu o “democraţie suprarealistă”, democraţie ce se remarcă prin faptul că Justiţia, Curtea Constituţională şi Media sunt considerate democratice când spun “DA” puterii şi dictatoriale când îi spun “NU”! Şi să nu uit: suprarealistă şi pentru că o prezenţă la vot de 108% devine blamabilă, una de 180% normală, iar cea de 250% demnă de toată lauda!

Andre Breton – cel considerat adevăratul papă al suprarealismului – spunea, în 1933, cu un aer didactic: “Cel mai simplu act suprarealist constă în a ieşi în stradă cu revolverul în mână şi a trage, la întâmplare, în mulţime”. În 1941, la New York, cunoştinţa noastră, Salvador Dali, a ieşit în stradă cu… o capră! De abia ajuns în Statele Unite, Dali a fost sfătuit de marele negustor de artă Georges Wildenstein – promotorul său – să facă o “chestie tare” pentru a se remarca cu adevărat. “Fă ceva trăznet” i-a spus acesta, după ce îi facuse rost de o invitaţie la selectul şi elitistul bal organizat de familia Whitney, mari colecţionari ce treceau printre cei mai snobi indivizi din America. Zis şi făcut! Dali a parcurs drumul îmbrăcat în pijama ţinând într-o mână un bolovan, în timp ce cu cealaltă mână trăgea după el o capră! Ajuns în dreptul palatului familiei Whitney a aruncat bolovanul în vitrina lui Tiffany’s, aflat peste drum. A traversat apoi strada făcându-şi o intrare “trăznet”, împreună cu capra, nu numai în mijlocul selectului bal, ci şi în istoria artei. Figura a ţinut!

Azi, în democraţia suprarealistă creată de Voiculescu, democraţie în care televiziunea lui dă ordine, iar Ponta şi Antonescu (primul ministru şi preşedintele -cine mai ştie? ) le execută, Antonescu – acest Dali de Isaccea – îşi ascultă supus promotorul care i-a ordonat: fă ceva trăznet, fii preşedinte!

Zis şi făcut! Sărind gardul Cotrocenilor îmbrăcat în “pijama”, “Eu, Antonescu” apare, invitat seară de seară, în selectul loc de unde este condusă Ţara Suprarealismului Etern. Trage după el o “capră” ! De acolo, din spatele ecranului, scuipă bolovănos în vitrina Uniunii Europene: “Să îl ia în Germania doamna Merkel, Germania este o ţară mare, prosperă, să îi dea o bucăţică de pământ acolo lui Băsescu şi PDL-ului, să se joace acolo de-a Băsescu. În România, nu.” La capătul sforii ce-o ţine strâns în mână, “capra” dresată behăie ca lovită de streche: “7,5 milioane de români care să vină în miezul verii să voteze pentru demiterea lui Băsescu, după ce o lună de zile a fost cea mai oribilă propangandă, cu lovituri de stat, cu tot felul de domni din străinătate, articole care cică erau scrise prin ziare străine dar erau scrise în România, deci cea mai deşanţată şi costisitoare campanie care a fost purtată vreodată în România, pentru că s-au cheltuit milioane de euro pentru campania în străinatate împotriva României” !

În democraţia suprarealistă este posibil ca “Eu, Antonescu” să-ţi dea, ceea ce în democraţia germană n-ar fi cu putinţă, o bucăţică de pamânt… de 2 metri pătraţi! Deocamdată, “Eu, Antonescu” şi “capra” lui ies în stradă în fiecare seară şi, la întâmplare, trag cu cuvinte! Cei doi şi-au făcut o intrare “trăznet” în istorie!