În urmă cu câţiva ani, cuprinsă de un lirism naiv ce-i stă atât de bine, mass-media occidentală a botezat revolta populară tunisiană, ce a dus la căderea dictatorului Zine El Abidine Ben Ali, “Revoluţia de iasomie”.
Mireasma revoluţionară a iasomiei a trecut mediatic şi graniţa Egiptului, îmbătând mulţimile de tineri ce au ieşit pe străzi pentru a cere plecarea de la putere a “faraonului” Hosni Mubarak. De la Casa Albă s-a făcut auzit glasul de stentor al părintelui unei lumi noi, din nefericire şi preşedinte al Statelor Unite, ce a cerut credinciosului aliat să renunţe la putere. Şi autocratul laic a trebuit să plece.
Entuziasmat, Occidentul a văzut “sfârşitul istoriei” nu dispărând la un orizont al mirajului, ci intrându-i pe geam şi sărindu-i în braţe. Un vis devenit realitate: democraţia liberală şi valorile ei vor domni veşnic pe tărâmurile unde s-a născut şi a stăpânit milenar despotismul! Şi pentru că minunea asta trebuia să poarte un nume, i s-a spus “Primăvara Arabă”.
În numai şapte luni – în Tunisia, Egipt şi Libia – trei dictatori ce-şi stăpâneau supuşii de zeci de ani cu o mână de fier, au fost înlăturaţi de la putere cu sprijinul mediatic, politic şi militar al Occidentului.
Au urmat alegerile libere şi democratice şi: de “sfârşitul istoriei”, de “democraţia liberală” şi de “primăvara arabă”, s-a ales praful! În Tunisia, partidul islamist Ennahda (forţa politică a Frăţiei Musulmane tunisiene) a câştigat alegerile cu 41,7% din voturi, în Libia a ajuns la putere Al–Qaeda, şi asta cu ajutorul de netăgăduit al Franţei, iar în Egipt “moderaţii” wahabbiţi ai Frăţiei Musulmane şi fanaticii salafişti din partidul Al–Nour au ocupat 75% din locurile parlamentului. Yusuf Al-Qaradhawi, liderul spiritual al Fraţilor Musulmani, a descris viitorul:
“Mă gândesc că în primii 5 ani nu ar trebui să fie mâini amputate… O fază de tranziţie. Aceasta va fi o perioadă în timpul căreia îi vom învăţa pe oameni adevăratele legi ale Sharia’h.”
Şi astfel, spre surprinderea “cancelariilor occidentale”, dar ele sunt veşnic surprinse de câte ceva, “primăvara arabă” s-a transformat brusc în “iarna islamistă”– aşa cum au prevăzut, încă de la început, “meteorologii” cu experienţă. Dar cine a stat să-i asculte? Aşa că, furtuna de nisip a fundamentalismului islamic sunit a acoperit Libia, Tunisia şi Egiptul, măturând din calea ei minoritatea pro-occidentală, care, cel puţin în Tunisia şi Egipt, a constituit motorul şi combustibilul revoltelor!
În Siria s-a repetat, copy-paste (scuze!), acelaşi scenariu: cetăţenii paşnici au ieşit pe străzile oraşelor pentru a cere plecarea dictatorul Bachar al-Assad şi instaurarea democraţiei; occidentul european a susţinut imediat, cum era şi firesc, “primăvara siriană”, iar “porta-vocea” de la Casa Albă s-a făcut din nou auzită, cerându-i dictatorului să plece. Occidentului i s-a alăturat de data aceasta, lucru surprinzător pentru neavizaţi, nu numai Liga Arabă (având în frunte “piesele grele”: Arabia Saudită şi Qatar-ul), dar şi Al-Qaeda! Şeful vestitei organizaţii, egipteanul sunit Ayman Al-Zawahiri (fost membru al Frăţiei Musulmane egiptene), cerea răsturnarea regimului anti-islamist canceros de la Damasc, “care sufocă libertatea oamenilor în Siria”!
Obama, Uniunea Europeană, Arabia Saudită, Qatar-ul şi Ayman Al–Zawahiri (Al- Qaeda), ridicându-şi glasul la unison, într-o ciudată alianţă contra naturii, pentru înstaurarea în Siria a libertăţii şi democraţiei!
Lăsând la o parte Uniunea Europeană, am putea găsi, totuşi, o legatură între Obama, Ayman Al–Zawahiri, cei din Arabia Saudită şi Qatar, şi majoritatea zdrobitoare a protestatarilor sirieni: erau suniţi cu toţii.
Da, în Siria 69% din populaţie este formată din suniţi (în lume, 90% dintre musulmani sunt suniţi), în timp ce Bachar al-Assad şi marea majoritate a celorlalţi ocupanţi ai funcţiilor importante în statul sirian, sunt alauiţi. Iar alauţii sunt nişte eretici pentru suniţi, ce trebuiesc stârpiţi asemeni şiiţilor iranieni sau irakieni!
Prin urmare, ereticul trebuia să plece, locul lui urmând a fi luat de “democraţia” sunită care condusese ţara până la venirea la putere a lui Hafez al–Assad, tatăl lui Bachar. Când a preluat puterea, în 1970, Hafez al-Assad a întrerupt ciclul unui şir lung de ani, fiecare cu lovitura lui de stat, şi a făcut dintr-o Sirie instabilă şi slabă, o forţă politică de prim plan în Orientul Mijlociu. Guvernarea sa a fost cu greu suportată de către majoritatea sunită, obişnuită să se afle în capul mesei de sute de ani – suniţii formând clasa marilor propietari de terenuri şi întreprinderi comerciale, ei ocupând marea majoritate a posturilor de conducere până în 1946 – şi nu să mănânce, într-un colţ, la bucătărie.
Hafez al–Assad a fost cel care a exclus Islamul din viaţa publică şi a interzis cursurile religioase în şcoli, iar alianţa sa cu creştinii maroniţi, în 1976, contra suniţilor din Liban, şi politica dusă împotriva intereselor Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, a turnat benzină pe vâlvătaia resentimentară ce incingea sufletele sunite. Împotriva “necredinciosului” alauit s-a ridicat la luptă deschisă „Alianţa Naţională pentru Eliberarea Siriei”, ce avea în fruntea ei pe fundamentaliştii islamici suniţi ai Frăţiei Musulmane. Revolta sunită începută în 1976 a culminat cu baia de sânge în care a fost înecat oraşul Hama (bastionul Frăţiei Musulmane, răsculat în 1982), când zeci de mii de suniţi au fost ucişi în timpul asediului, de trupele lui Hafez al-Assad. Era normal atunci ca “poporul sirian” să profite de sosirea “primăverii arabe” pentru a ieşi pe străzi şi a cere, înfruntând gloanţele tiranului Bashar, redobândirea suveranităţii pierdută în urmă cu 40 de ani.
După aproape un an de la declanşarea “primăverii siriene”, mass-media continua să vorbească despre “manifestanţii paşnici”, Human Rights Watch număra numai morţii din tabăra “revoluţionarilor”, în timp ce continua sprijinul financiar, militar şi logistic acordat acestora, în prima linie aflându-se Franţa, Arabia Saudită şi Qatar-ul. Aşa cum ceruse Ayman Al- Zawahiri, se făceau eforturi vizibile pentru ca regimul anti-islamist canceros de la Damasc să se prabuşească!
După trecerea a trei primăveri, în Siria este război civil! De o parte armata siriană, rămasă credincioasă lui Bachar al–Assad, sprijinită pe teren de gruparea şiită Hezbollah (cca. 50.000 de luptători), şi financiar şi militar – logistic de Rusia şi Iran; de cealaltă parte, aşa numita „Armată de Eliberare a Siriei” (ASL), aflată sub controlul Frăţiei Musulmane, care este aliată pe teren cu câteva importante grupări ale fanaticilor rebeli salafişti ce numară, însumate, câteva zeci de mii de combatanţi: Al-Farouk, Ansar al–Islam, Ahrar al–Sham, Jahbat Al–Nosra, Brigada Oumma, Ghouraba al–Sham etc.
În timp ce liderii ASL fac turul cancelariilor şi redacţiilor europene pentru a garanta că în rândurile opoziţiei jihadiştii islamişti nu depăşesc 10%, situţia din teren este cu totul alta. În realitate principala forţă a opoziţiei nu este ASL, ci Frontul Al-Nosra, grupare salafistă ce numără în rândurile sale între 12 şi 15 mii de jihadişti străini. Al–Nosra a fost trecută pe lista organizaţiilor teroriste de către Statele Unite, lucru ce nu i-a împiedicat pe membri săi să cucerească Raqa (singura capitală de provincie cucerită de rebeli) şi să proclame acolo Sharia’h, şi nici pe saudiţi şi qatarezi s-o sponsorizeze din plin.
Forţele opoziţiei sunt sprijinite politic, financiar şi militar-logistic de monolitul sunit – Turcia, Arabia Saudită, Qatar – întărit de Franţa şi Statele Unite, asta cu toate că grupările salafiste de mai sus, ce formează cea mai mare parte a opoziţiei siriene, au anunţat că ţelul lor este instaurarea unui stat islamic conservator, care să aibă ca lege Şharia’h!
Şi democraţia, toleranţa, libertatea? Să aştepte, deocamdată în Siria este război civil! Un război soldat până acum cu aproape o sută de mii de morţi, câteva sute de mii de răniţi, peste o jumătate de milion de refugiaţi şi pagube materiale uriaşe. Importanta comunitate creştină, supusă unor represiuni greu de descris de către rebelii islamişti, a fost nevoită să-şi părăsească vetrele seculare; bisericile se prăbuşesc, una după alta, mistuite de focul incendiilor; creştinii alungaţi în totalitate din oraşul Homs de către salafiştii brigăzii Al–Farouk, ar putea depune mărturie dacă Occidentul, atât de ocupat cu instaurarea democraţiei în ţara care a fost până de curând şi a lor, ar avea vreme să-i asculte.
În Siria este război civil, cum îl numesc occidentalii, sau jihad pentru alungarea ereticilor, cum îl numesc opozanţii islamişti. Agenţiile de presă informează în timp util. Puse una lângă alta, ştirile provoacă uimire, nelinişte, compasiune, groază, ridică semne de întrebare, nasc paradoxuri.
Toată lumea ştie – informaţia repetată de toţi s-a transformat în adevăr, deci nu mai este prezentată nicio dovadă – că puterea de la Damasc a folosit armele chimice contra rebelilor!
Dar aflăm şi că la Adana, autoritătile turce au arestat 12 presupuşi membri ai Frontului Al-Nosra ce se infiltraseră în Turcia pentru a efectua mai multe atentate. Membri comandoului aveau asupra lor 2 kilograme de gaz sarin (!), explozibili şi armament greu! De la începutul anului, în Turcia au avut loc mai multe atentate cu maşină capcană, cel mai devastator fiind cel de la Reyhanli, unde 52 de persoane au fost ucise pe 11 mai. Guvernul de la Ankara a acuzat de pregătirea acestor atentate serviciile de informaţii de la Damasc! Bine, guvernul de la Ankara a descoperit şi “regizorul” aflat în spatele manifestaţiilor din piaţa Taksim: statul Israel!
Şi în timp ce forţele speciale americane îi antrenează pe rebelii sirieni în centrele de pregătire din Iordania, şeful statului major al ASL promite opiniei publice internaţionale că îl va pedepsi pe Khalid Al-Hamad (Abu Sakkar), comandant în brigada salafistă Omar Al–Farouk; canibalul Khalid Al–Hamad a poftit să manînce inimă de om, aşa că a tăiat pieptul unui soldat sirian, i-a scos inima afară, şi “s-a aşezat la masă”! Şeful ASL nu-şi va ţine însă promisiunea – ar însemna să-şi pună în cap întreaga brigada Al–Farouk, şi să aibă, foarte posibil, soarta soldatului sirian! Îl va ruga, aşadar, pe Abu Sakkar, ca pe viitor să nu-şi mai filmeze “dejunurile”.
Nu vor fi pedepsiţi nici rebelii salafişti – au vegheat doar la respectarea Sharia’h – care l-au executat pentru blasfemie, în faţa părinţilor săi, pe adolescentul Mohammad Qatta, ce nu împlinise încă 15 ani. Şi asta pentru ca toti să afle că cine va glumi pe seama Profetului chiar dacă a participat, ca Mohammad Qatta, la manifestaţiile în favoarea democraţiei şi contra dictatorului, primeşte, în cel mai bun caz, un glonte în gură şi unul în ceafă! Sfârşitul dictatorului Bashar Al–Assad se apropie!
Media ne da însă şi veşti bune! De curând, ASL a anunţat că ţările ce sprijină opoziţia siriană au livrat o “cantitate de arme moderne” menită “să schimbe cursul razboiului”. Este vorba, în special, de piese de artilerie, rachete anti-tanc, rachete sol-aer şi muniţia aferentă.
Generalul Salim Idriss, unul dintre “greii” ASL, este omul care a câştigat încrederea guvernului francez şi american: el a garantat că nu se va repeta scenariul afgan şi armamentul primit nu va ajunge în posesia jihadiştilor islamişti astfel încât, după ce războiul se va sfârşi, aceştia să nu-l folosească împotriva Israelului şi a intereselor occidentale în zonă. Dacă spune Idriss, aşa va fi! Dar sa nu uităm: “cancelariile occidentale sunt veşnic surprinse de câte ceva”!
Cel mai edificator şi recent exemplu este cel al “găinii” franceze care, ciugulind miliardele din mâna “aliatului” Qatar, a redevenit vechiul “cocoş galic”, o lume întreagă fiind uimită de bravura surprinzătoare, şi la prima vedere inexplicabilă, cu care Sarkozi a eliberat “poporul libian” de dictatura gadaffistă ce-l sponsorizase în ultima campanie electorală. Sarko a plecat la luptă având aprobarea şi binecuvântarea Qatar-ului şi Arabiei Saudite, lucru ce a făcut-o pe ziarista Veronique Rigolet să scrie ironic: “După ce a ratat diligența primăverilor arabe, a revoluțiilor din Tunisia și Egipt, diplomația franceză a prins din urmă trenul Istoriei și merge să salveze Benghazi-ul”.
E posibil ca şi atunci, un “Salim Idriss” al libienilor să fi dat asigurări ferme că totul va fi în regulă cu armamentul şi muniţia din uriaşele depozite de armament căzute în mâna “revoluţionarilor” din grupările afiliate Al–Qaeda, numai că, după eliberare, acesta a fost traficat pe bani buni în toată regiunea, lucru ce a permis teroriştilor salafişti din grupările AQMI şi Ansar Dine să ocupe aproape întreg Mali-ul, punând astfel în mare pericol echilibrul regional şi interesele Franţei, intervenţia ulterioară a armatei franceze fiind dezavuată de suniţii egipteni, saudiţi şi qatarezi! Azi în Libia domneşte haosul şi nu se mai miră nimeni, nici chiar eliberatorii, atunci când ambasadele lor sunt atacate şi oamenii lor sunt ucişi!
Dar ce mai contează asta când Qatar-ul a investit în ultimii 5 ani, în Franta, 12 miliarde euro, şi va investi, în perioada imediat următoare încă 10 miliarde!
Ce mai contează că micuţul emirat a aprobat deschiderea la Doha a unei ambasade a talibanilor din Afganistan (ştiţi, aceia împotriva cărora luptă coaliţia internatională de atâţia ani), când domnul Francoise Hollande – la fel de hotărât, împreună cu Qatar-ul, să elibereze Siria, precum a fost Sarkozy, împreună cu Qatar-ul, să elibereze Libia – aflat în vizită la Doha, spune satisfacut: “Noi ştim unde ne sunt prieteni” evocând “stima reciprocă şi buna înţelegere dintre cele două ţări”!
Într-o astfel de conjuctură pare foarte normală determinarea celor 270 de jihadişti francezi care au hotărât să-şi aducă contribuţia la combaterea haosului sirian înrolându-se în rândurile celor circa 2000 de jihadişti plecaţi din ţările occidentului european pentru a lupta în Siria alături de fraţii lor salafişti.
Surprinzătoare este însă, în această situaţie, atitudinea unor miniştri de interne şi şefi de servicii secrete occidentali, care nu par deloc mulţumiţi, ba dimpotrivă, de prezenţa acestor aliaţi pe frontul de luptă. Incorectă, ca să nu-i spun altfel, este şi poziţia adoptată de Parchetul federal belgian ce a hotărât să facă cercetări asupra unui film video postat pe internet, în care protagoniştii, membri ai opoziţiei siriene, îl decapitează pe un şiit în timp ce se sfătuiesc între ei în franceză şi valonă!
Eram sigur că vremurile în care războinicii cavaleri englezi, flamanzi, normanzi sau germani, ce plecau în pelerinaje armate la chemarea biserici pentru a readuce pământurile Palestinei şi Siriei în umbra sfintei cruci, sunt de mult apuse. Se pare că m-am înşelat! Acum războinicii pleacă, din nou, din Anglia, Franţa, Belgia, Olanda sau Germania, spre îndepărtata Sirie. Ironică, istoria străbate din nou vechile drumuri îmbrăcată însă cu alte haine ce o fac de nerecunoscut, pentru că noii războinici nu-şi mai îndreaptă, plini de speranţă, privirile spre crucea flamurilor unei noi cruciade, ci spre flamurile cu semilună ce le arată calea războiului sfânt, al Jihadului, menit să aducă pământurile Siriei sub stăpânirea Islamului, sau, dupa cum îşi închipuie şi spun occidentalii: să instaureze democraţia, libertatea şi toleranţa, descoperite de ei.
Viitorul însă s-ar putea să-i dea dreptate generalului Manaf Tlass care, deşi sunit, a fost multă vreme prietenul şi mâna dreaptă a lui Bachar Al–Assad. Într-un interviu acordat după stabilirea sa la Paris, generalul – un foarte bun cunoscător al situaţiei din Siria – se declara partizanul unei soluţii de consens, variantă de preferat unei victorii a insurgenţilor! El spunea: “Daca haosul îl va face pe Bachar să cadă, va domni haosul”!
Partea I – martie 2012
![mihaela-barbus[1]](https://inliniedreapta.net/wp-content/uploads/elementor/thumbs/mihaela-barbus1-pydiituedconmrou0twklsfz7egtqhonla40po561c.jpg "mihaela-barbus[1]")
12 Comments
Bogdan Calehari
28 June 2013Pe 12 iunie, postul qatarez de televiziune Al – Jazeera (urmarit in toata lumea musulmana si, bineinteles, in Franta) i-a luat un interviu comandantului din ASL, Ahmad Issa ( Ahmad este seful brigazii Suqur Al- Sham). La intrebarea ” Veti refuza ca un crestin sa fie in fruntea guvernului sirian?” Ahmad Issa a raspuns: „Da. Nu vom acepta asa ceva”.
La intrebarea: „Care este parerea dvs. despre democratie?”
Ahmad Issa a raspuns: ” Vorbim de un stat al justitiei si al adevarului. Noi vrem ca poporul sa fie guvernat de o lege infailibila – Legea lui Allah (Sharia’h). Nu dorim ca poporul sa fie guvernat dupa legile oamenilor” !
http://www.islamisation.fr/archive/2013/06/26/l-islam-doit-etre-la-seule-source-d-autorite-en-syrie-chef.html
Cum actioneaza „democratia” lui Allah in teritoriile ocupate de macelarii profetului Mohamed, puteti vedea urmarind decapitarea parintelui catolic Francois Mourad si a doi dintre discipolii sai:
http://www.postedeveille.ca/2013/06/syrie-les-chretiens-menaces.html
Cancelariile occidentale fac eforturi diplomatice si finaciare uriase pentru instaurarea democratiei in Siria. Sunt la cateva sute, mii sau zeci de mii de decapitari clandestine distanta, asta pana cand, datorita lor, decapitarile vor fi legalizate – conform Sharia’h
Costin Andrieş
28 June 2013iarna araba. haideti sa vedem ce spun analistii, ce spune politoloaga, conferentiar in cele mai importante universitati din lume, cu carti traduse in mai multe limbi, experta in „democratizare” (“Victor Ponta a fost impecabil”) Alina Mungiu Pippidi, intr-un articol intitulat hipstereste „Revolutiile Facebook” (un titlu imbecil, la fel ca si „revolutiile facebook/twitter”, dar cu lipici la fraieri):
vorbind despre revolutiile arabe, Alina Mungiu P. nu pomeneste niciodata cuvantul islam sau musulman, principala sursa si catalizator al protestelor, „nu mai ajungeau subventiile”… Nu pomeneste nici sutele de mii de morti de pana acum, milioanele de refugiati, nici cresterea influentei Al-Qaeda si Fratiei Musulmane (nu, facebook si subventii!).
si cireasca de pe tortul AMP este asta:
tocmai zilele astea se discuta despre viitoarea vacanta a lui Obama in Africa ce va costa contribuabilul 100 de milioane de dolari. probabil ca asa traiesc toti ceilalti in viziunea lui AMP.
Despre revolutiile arabe, AMP nu pomeneste nici ca, in Egipt, presedintele care traieste regeste ca noi toti, a sustinut debarcarea liderului pro-american, Mubarak, si inlocuirea lui cu apropiatii Al-Qaeda. Incuraja demonstratiile impotriva lui Mubarak, il indemna sa demisioneze, dar odata ajunsi ilsamistii la putere, adm. Obama le spune crestinilor copti sa NU protesteze impotriva celor care ii aresteaza, rapesc, omoara, dau foc la biserici, si asta cu ajutorul politiei si incurajarea guvernului.
ce socialisti coptii astia, nu le ajung subventiile!
Itic Strul
28 June 2013Asa este, fara doar si poate! Articolul denota o intelegere corecta, poate nu totala, a realitatii si a evolutiilor framintarilor din lumea araba. Vreau sa precizez ca nici dinastia al-Assad nu au fost si nu sunt usi de… moscheie. Dupa parerea mea articolul ii trateaza cam ingaduitor si vreun cititor mai naiv decit cancelariile occidentale ( daca se poate asa ceva…) ar putea crede ca al-Assazii ar fi chiar intruchiparea fortelor binelui si progresului care, iata! sint in pericol de a fi rasturnate de integristii suniti.
Nici vorba de asa ceva, iar ceea ce s-ar putea intimpla in Siria ar fi decit schimbarea unei tiranii singeroase (zise laice dar sprijinita din greu de Iranul fundamentalist) cu o alta tiranie singeroasa. Nici unii mai breji decit altii. Al-Assazii au macelarit si acum si-n trecut zeci de mii de suniti, iar sunitii au macelarit deja mii sau poate zeci de mii de allawiti si bineinteles ca vor dori sa preia conducerea in acest macabru clasament, conform conceptului „de ma voi scula (adica, inscauna) pre multi ii voi popi si eu!”
Ar mai fi de mentionat existenta a unei fractiuni laice printre rebeli (Armata Siriei Libere sau cam asa…) care se lupta atit impotriva lui Basher dar au fost multe cazuri in care s-a luptat si impotriva fundamentalistilor. „Palestinienii” din vesnicele tabere de refugiati din Siria, au gasit si ei de cuvinta sa nu ramina pe de laturi in nebunia generala si in buna lor traditie au pus mina pe arme si au inceput sa se lupte: fie alaturi de rebeli, fie alaturi de Basher, fie cei pro-Basher impotriva celor pro-rebeli.
Si asta nu e toata nebunia, lucrurile incep s-o ia la vale atit in Liban cit si in Irak, tari care incep, incet dar sigur, sa importe din razboiul „su-shi” care doar se-ncinge pe zi ce trece. „Iarna islamica”? Atunci sa punem istoria in drepturile ei si sa derulam un mileniu inapoi.
Bogdan Calehari
28 June 2013http://www.lemonde.fr/proche-orient/article/2013/06/30/trois-civils-tues-a-homs-ryad-reclame-des-armes-pour-les-rebelles-syriens_3439238_3218.html
Laurentiu Luta
28 June 2013„Hafez al–Assad a fost cel care a exclus Islamul din viaţa publică şi a interzis cursurile religioase în şcoli”
Nu stiu cum sa cataloghez sau sa inteleg afirmatia asta, nu inteleg daca e pozitiva sau negativa.
Scriu acestea din tara in care:
– cursurile religioase sunt in scoli de la clasa 1 pana la finalul liceului, ba se vor introduce si la clasa pregatitoare sau la gradinita; cursurile sunt confesionale, realizate cu personal in subordinea cultelor religioase si nu cu profesori neutri;
– crestinismul ortodox este foarte prezent in viata publica, practic neexistand un jurnal de stiri in care sa nu fie prezentat intr-o ipostaza oarecare acest cult religios, iar orice cladire sau lucrare publica se sfinteste de un sobor de preoti, inainte de darea in folosinta; bunaoara, reportajul de la televiziunea nationala, de la principalul jurnal de stiri, privind finalizarea lucrarilor la podul Calafat-Vidin a inceput cu imaginea soborului de preoti ce-l sfintea
– BOR si politicienii se bat pe burta cu spor, inghit de la buget cat pot, iar alesii locali nu se lasa nici ei mai prejos cu finantarea bisericii
Nu mai avem nici noi mult pana la fundamentalismul religios ridicat la nivel de stat.
Vlad M.
28 June 2013Laurentiu Luta, daca esti capabil sa pui semnul egalitatii intre crestinism si islamism, atunci iti pierzi vremea pe ILD. Sugestia mea e sa treci pe Critic Atac.
Bogdan Calehari
28 June 2013@6
Multumesc Vlad! Acum i-am citit comentariul si ma gandeam ce sa-i raspund, dar nu mai e nevoie. ????
Vlad M.
28 June 2013N-avea nici un rost sa il mai chinuim. Critic Atac poate, Critic Atac sa manance.
DanCanada
28 June 2013Cam off-topic, da’ daca veni vorba de CA – ati vazut rogo-preluarea asta:
http://www.criticatac.ro/22978/frica-de-ceva-anume-misterios-infiortor/
Un text mirsav si ipocrit, de diva a jurnalismului asa cum se socoate Rogo. Aminteste si de un text recent a lu’ tanti Muget-Pipi care cica e deja faimos. De ce? – nu stiu ca nu are nimic extraordinar.
Chipurile, saraca stinga e vilificata si pictata in culori gri si nu roz-bombon cum ar trebui dupa mintea astora de la CA.
Printre alte timpenii: „resursele vitale ca proprietate comună”. Dastept tov. Rogo – deci strecori comunismul altfel: incepi simplu cu aer, apa, paine dupa care ajunge primaria sa declare ca masina ta e resursa vitala pentru comunitate…
Cred ca ar trebui un tab separat „CA-Watch” sau „Ce vraji a mai facut CA” ????
Vlad M.
28 June 2013Rogo ca Rogo, se lamenteaza si el ca orice alt stangist, dar mie-mi place ca pe Critic Atac se tot baga in seama amarasteanul ala de Alexandru Racu, un soi de baiat de mingi al lui Mircea Platon. Astia cica-s conservatori. ????
emil borcean
28 June 2013Sunt distributiști liber schimbiști. Observ că Rogo iar se plânge că îi lipsesc cinci lei și nu-și permite una-alta. Rogo Cinci Lei.
Bogdan Calehari
28 June 2013În timp ce scenariștii și regizorii studiourilor de film Islamwood difuzeaza pe Internet filme horror, Obama încearcă să-i aducă la putere.
Trupele Armatei Siriene de Eliberare – principala forță a opoziției – au intrat în Damasc. În spatele lor, peste întreg teritoriul sirian eliberat, democrația laică și socială, atât de râvnită de poporul sirian și de democrațiile occidentale, a fost deja instaurată. În Damasc s-au retras ultimii apărători fanatici ai dictatorului Bashar Al-Assad. Din bunkerul aflat sub Palatul prezidențial acesta îi îndeamnă să reziste. Ordinele lui sunt ascultate orbește. Lupte grele sunt date pentru eliberarea fiecărei străzi, a fiecărui cartier, dar înaintarea soldaților ASL este inexorabilă. A mai ramas de cucerit doar un teritoriu limitat aflat în jurul citadelei prezidențiale. Clipele celui care a condus Siria cu o mână de fier sunt numărate; sfârșitul lui este aproape. Din bârlogul ei fortificat, încolțită, fiara turbată mai dă un ultim ordin: să fie folosite armele chimice împotriva civililor! Ordinul este îndeplinit întocmai și două rachete, purtând la bord letala încărcătură, își iau zborul. Și asta nu din pozițiile islamiste, cum spun răuvoitorii. Periferia Damascului este lovită – între 350 și 1300 de civili, dintre care mulți copii, sunt uciși! Mass-media preia imaginile de la locul tragediei și le difuzează pe tot globul. Opinia publică internațională este șocată de atrocitatea comisă! Unii, puțini, își amintesc brusc de piața Markale din Sarajevo, cea din timpul războiului sârbo-bosniac.
Un scenariu clasic, dar nicidecum original. Vreo legătură cu realitatea? Da, doar cifra “exactă” a victimelor din finalul lui și rolul hotărâtor al presei atunci când este vorba de difuzarea unor informații la fel de “exacte”!
În realitate, regimul de la Damasc se afla, din luna aprilie, în plină ofensivă. După două săptămâni de asediu, Qusayr – o localitate de importanță strategică, ce asigura controlul asupra centrului țării – a fost cucerită de către armata siriană, sprijinită de milițiile Hezbollah. La începutul lunii iunie, trupele rebelilor jihadiști și-au recunoscut înfrângerea, asta dupa ce așa zișii aliați din ASL s-au ferit să le vină în ajutor. Trupele lui Bashar Al-Assad au cucerit deasemenea Otaiba (localitate ce asigură accesul rebelilor în zona capitalei) și importantul nod strategic Khirbet Ghazaleh, ce permitea accesul spre frontiera iordaniană, regiune în care rebelii încercau să-și creeze o zonă liberă.
La sfârșitul lui iunie, armata siriană a recucerit Ar-Raqqah – capitala provinciei cu același nume – oraș cu 220000 de locuitori, în care jihadiștii proclamaseră Șharia în luna martie.
În iulie, la 2 luni dupa cucerirea Qusayr, a căzut și bastionul rebelilor – Homs.
Toate aceste importante victorii strategice s-au înregistrat pe fundalul disensiunilor dintre Armata Siriană de Eliberare (ASL) și cei care reprezintă marea majoritate a forțelor opoziției siriene – rebelii jihadiști înrolați în facțiuni și organizații afiliate Al-Qaeda. În luna iulie, Abu Bassel Al-Ladkani, unul dintre conducatorii importanti ai ASL, a fost ucis timpul unei reuniuni cu militanți ai grupării “Statul Islamic al Irakului și Levantului” – grupare condusă de faimosul șef Al-Qaeda, Abu Bakr Al-Baghdadi. Cu o săptămână înaintea asasinări lui Abu Bassel, au avut loc ciocniri puternice între soldații ASL și rebelii jihadiști în localitatea Al-Dana, în apropierea frontierei cu Turcia.
În zona de nord a Siriei, este concentrată și importanta comunitate kurdă, care constrânsă de islamiști să respecte preceptele unui regim islamic riguros (obligativitatea purtării burqa de către femei, a rugăciunilor zilnice, și a respectării postului Ramadanului), a reacționat. Au avut loc ciocniri între combatanții kurzi sirieni și jihadiștii salafiști din Frontul Al-Nosra și organizația “Statul Islamic al Irakului și Levantului”. În a doua parte a lunii iulie, în urma unor lupte violente, combatanții kurzi au eliberat localitatea Ras al-Ein, prin care jihadiștii asigurau tranzitul cu Turcia. Pentru a se răzbuna, islamiștii din Al-Nosra au stropit cu benzină și incendiat trei prizonieri kurzi, apoi au postat filmul pe YouTube. Gest clasic!
Prin urmare, exact în momentele când opoziția era în defensivă pe toate fronturile, când unitatea ei era puternic minată de conflicte interne, când trupele regimului de la Damasc ajunseseră să controleze principalele puncte strategice ale țării, și când milițiile kurde abandonaseră starea de neutralitate auto-impusă, pentru a se implica cu fermitate în lupta contra grupărilor Al-Qaeda, Bashar Al-Assad ia hotărârea nebunească pe care o așteptau de atâta vreme dușmanii săi și aliații lor: atacă populația civilă cu arme chimice! Și asta o face nu în vreo localitate izolată, pe vreun front de luptă îndepărtat, ci chiar în capitala țării, la Damasc! Exact în preajma inspecției preconizate de comisia de experți ONU! E greu, dacă nu imposibil, să găsești o explicație logică unei astfel de sinucideri politice. Doar că, Bashar Al-Asad “a fost sinucis”!
Spun “ a fost sinucis” pentru că, profitându-se de acest atac, în câteva zile, dacă lucrurile își urmează cursul normal, un adevărat torent de lovituri “chirurgicale” se va abate de pe navele și avioanele de luptă ale flotei americane asupra punctelor nevralgice – pe cât de importante, pe atât de lipsite de apărare în fața unor astfel de atacuri – ale armatei siriene. Într-un interval de timp foarte scurt, superioritatea dobândită pe teren de forțele lui Assad se va spulbera.
Ce va urma? Răspunsul l-ar fi putut da Ghaddafi, dar dictatorul libian, cel care, prudent – văzând ce pățește în Irak “colegul” său Saddam Hussein – a chemat din proprie inițiativă experții ONU să-i verifice arsenalele militare, nu mai poate să o facă din motive obiective; dacă a scăpat de războinicul George Bush, “întalnirea” cu pașnicul Obama i-a fost fatală. Iar pe înlocuitorii lui, liderii grupărilor Al-Qaeda, nu are nimeni curajul să-i mai întrebe nimic! Dacă o face este aruncat în aer!
Ar putea răspunde la întrebare salafiștii suniți din opoziția siriană – scenariști și regizori ai studiourilor de film Islamwood – ce difuzează pe Internet filme horror cu decapitări ale preoților crestini și execuții sumare la colț de stradă, în strigăte de “Allah Akhbar” (mult mai terifiante decât răgetul vestitului leu hollywoodian), a unor copii de 11 ani, “susținători ai regimului Assad”.
Și o fac, răspunzând, în felul lor, prin intermediul celei de a șaptea arte!
Ce va urma? Răspunsul l-ar putea da alauiții, creștinii, druzii, kurzii și chiar acei musulmani suniți sirieni care nu vor să trăiască în “democrația Al-Qaeda” ce va fi instaurată de reprezentanții lui Allah pe pământ sirian, dar pe ei nu are nimeni interesul să-i mai întrebe nimic.
Oricum, important este ca Assad să fie pedepsit! Cât mai repede și în orice condiții! După aia ce-o vrea Allah! Așa s-a întâmplat și în Libia, cand la Élysée dicta vajnicul Sarkozy, iar la Casa Alba pacifistul Obama. Exact la fel! Iar de atunci, in Libia, se ocupă Allah de tot! Sau Al-Qaeda – tot una!
După Sarkozy, alt warrior, Francois Hollande, declară belicos: “Franța este gata să-i pedepsească pe cei care au luat decizia infamă de a lansa un atac chimic în Siria contra celor nevinovați”.
Ce noroc că micuțul, dar foarte bogatul – doar politicienii francezi știu cât de bogat – emirat Qatar, n-a avut niciun dinte contra lui Saddam Hussein și a vărului său, Ali “Chimicul”, cum a avut contra lui Ghaddafi și are contra lui Bashar Al-Assad! Atunci, Franța s-ar fi repezit să pedepsească Irakul, și nu i-ar mai fi dat lui Jay Leno prilejul să spună celebrele vorbe: “Francezii ne anunță că nu ne vor ajuta să-l scoatem pe Saddam din Irak. Nu mă miră. Nu ne-au prea ajutat nici să-l scoatem pe Hitler din Franța”.
Ce noroc că președintele american este un democrat care a primit și Nobelul pentru Pace! Dacă era republican, nu numai că nu-l primea, dar am fi asistat acum la niște manifestații uriașe, și i-am fi auzit pe progresiști strigând celebrul slogan, dar fără numele lui Saddam și Bush: “Assad e rău, dar Obama e și mai rău”!
Și totusi, ce va urma? Uitându-ne ce se întâmplă de ceva vreme în Orientul Mijlociu și nordul Africii, răspunsul e unul singur: “Pacea lui Obama”!