Platon – Criton sau Datoria Cetăţeanului

[…]

SOCRATE: Atunci bagă de seamă ce urmează: ieşind de-aici fără de voia cetăţii, săvârşesc sau nu o nedreptate, mai ales faţă de cineva care cu nimic n-o merită? Şi mai rămân eu în cadrul dreptelor mele credinţe de altădată, sau nu?

CRITON: Nu-ţi pot răspunde, Socrate, la această întrebare; n-o înţeleg.

SOCRATE: Atunci bagă de seamă, să-ţi spun altfel. Dacă în clipa fugii mele — sau cum vrei să numeşti această ieşire — m-ar întâmpina legile şi însăşi cetatea şi mi-ar zice: „Socrate, spune-mi, ce-ai de gând să faci? Nu cumva prin lucrul de care te-ai apucat ţi-ai pus în gând să ne nimiceşti pe noi, legile şi statul întreg, pe cât este în puterea ta? Oare crezi că este cu putinţă să dăinuiască şi să nu se surpe statul în care legile făurite n-au nici o putere, ci sunt călcate şi nimicite de fiecare particular?” Ce vom răspunde, Criton, acestor învinuiri şi altora multe de acelaşi fel? Căci multe ar putea spune cineva, şi mai ales un avocat, despre călcarea legilor, care, cum ştii, orânduiesc şi poruncesc ca judecăţile date să fie suverane. Le vom răspunde că statul ne-a nedreptăţit şi că judecata sa n-a dat o sentinţă dreaptă?

CRITON: Pe Zeus, Socrate, le vom răspunde.

SOCRATE: „Dar ce este aceasta, Socrate, vor replica atunci legile. Aşa ne-am înţeles cu tine? Oare nu să rămâi supus hotărârilor pe care statul le va da în judecăţile sale?” Şi dacă ne-ar prinde mirarea că ne vorbesc aşa, ele ar putea adăuga: „Nu te mira, Socrate, de întrebările noastre, ci mai degrabă răspunde; mai ales că eşti obişnuit să întrebuinţezi vorbirea cu întrebări şi răspunsuri. Haide dar, spune cu ce ţi-am greşit noi şi statul de ne calci în picioare? Nu noi te-am creat mai întâi? Nu prin mijlocirea noastră tatăl tău s-a căsătorit cu mamă-ta, şi te-au născut pe tine? Spune-mi, te plângi cumva că unele dintre noi, de pildă cele privitoare la căsătorie, nu suntem bine alcătuite? — Nu mă plâng, le-aş spune. — Poate împotriva acelor ce se ocupă de creşterea şi educaţia copiilor, în puterea cărora ai fost şi tu educat? Nu cumva n-au orânduit bine acele legi dintre noi care au sfătuit pe tatăl tău să-ţi dea o pregătire în direcţia artelor şi gimnasticii? — Bine au orânduit, le-aş spune. — Bine; dar atunci, dacă prin noi te-ai născut, ai crescut şi ţi-ai primit educaţia, ai putea spune că nu eşti fiul şi robul nostru,nu numai tu, dar şi strămoşii tăi? Şi dacă lucrul este aşa, crezi oare că drepturile tale sunt egale cu ale noastre? Că ce ni-i dat nouă să facem cu tine îţi este dat şi ţie să faci cu noi? Cum, dacă cu tatăl sau stăpânul tău, când ai fi sclav, n-ai avea drepturi egale, şi n-ai fi îndreptăţit să-i atingi, oricât ai fi îndurat din pricina lor, nici să le răspunzi, auzindu-i că te vorbesc de rău, nici să-i loveşti, dacă te-ar lovi, nici altele de acest fel, oare faţă de patrie şi de noi, legile, îţi va fi îngăduit ca, dacă am hotărât să te nimicim — socotind că facem acest lucru drept — tu să te apuci la rândul tău să ne nimiceşti, întrucât atârnă de tine, pe noi legile şi patria ta? Şi, făcând acestea, mai şi spui că săvârşeşti lucruri drepte, tu, care n-ai părăsit niciodată adevărul şi calea virtuţii? Oare aşa de înţelept eşti, încât nu înţelegi că în faţa zeilor şi-a oamenilor cu judecată patria este mai preţuită, mai însemnată, mai sfântă şi mai respectată decât mama, decât tata, decât strămoşii? Că pentru patrie, chiar când ne supără,trebuie să avem veneraţie, supunere şi îngrijire mai mult decât pentru tată? Că pe dânsa sau o îndupleci prin convingere, sau, dacă nu, trebuie să faci ce-ţi porunceşte şi să înduri în tăcere ceea ce a poruncit ea: fie bătaie, fie lanţuri, fie chiar de te-ar duce în război, să cazi rănit sau mort? Că datoria noastră cere supunere, că dreptatea cere să nu ne dăm în lături, nici să ne codim, nici să părăsim rândul? Că şi în război şi la judecătorie şi peste tot trebuie sau să săvârşim ce va porunci patria şi statul nostru, sau să-l convingem pe calea pe care ne-o dă dreptatea? Că, în sfârşit, dacă samavolnicia nu este cuviincioasă nici faţă de mamă, nici faţă de tată, cu mult mai puţin este îngăduită faţă de patrie?” Ce vom spune la acestea, o Criton? Mărturisi-vom că legile vorbesc adevărul, ori nu?

CRITON: Mi se pare că da.

SOCRATE: „Vezi prin urmare, Socrate, ar mai zice legile: dacă noi spunem lucruri adevărate, cele ce tu săvârşeşti acum nu sunt drepte; că noi nu numai că te-am născut, te-am crescut, te-am educat şi te-am împărtăşit cu toate bunurile din care am avut, pe tine şi pe toţi concetăţenii tăi, dar declarăm de mai înainte şi îngăduim oricui dintre atenieni ca îndată ce va deveni cetăţean în vârstă şi va cunoaşte viaţa statului şi pe noi, legile lui, dacă nu-i vom plăcea, să-şi ia ale sale îndată şi să se ducă aiurea oriunde voieşte. Şi nici una din noi, legile, nu-i stăm în cale, nici una nu-l sfătuim altminteri pe oricine ar vrea să plece, dacă noi şi acest stat nu-i suntem pe plac. Deci să se ducă fie în vreo colonie, fie în străinătate, fie oriunde i-ar plăcea, luându-şi tot avutul. Acela dintre voi însă care va rămâne aici, văzând în ce chip noi împărţim dreptatea şi orânduim treburile statului, aceluia îi spunem din acea clipă că prin însuşi acest fapt a mărturisit că va face tot ce-i vom porunci; iar dacă nu se supune, îl facem de trei ori vinovat: mai întâi fiindcă copilul nostru nu ne ascultă; apoi, fiindcă este crescut şi educat de noi; al treilea fiindcă, mărturisindu-ne o dată credinţă şi supunere, nici el nu se supune nouă, nici pe noi nu ne convinge de necorectitudinea faptelor noastre; şi, pe când noi abia-l îndemnăm să facă ce-am hotărât, fără să-l silim cu sălbăticie s-o facă, ci doar să-şi aleagă din două una, ori să ne convingă, ori să se supună, el nu face nimic din acestea. Aceste vini, Socrate, ţi le aducem şi ţie, dacă vei săvârşi ce-ai pus de gând, nu mai puţin decât le-am aduce oricărui atenian, ba chiar îndeosebi. „Şi dacă la rându-mi le-aş întreba pentru ce toate astea, poate mi-ar da o bună lecţie, răspunzându-mi că eu, mai mult decât oricare atenian, am recunoscut că înţeleg să trăiesc în Atena. „Mari dovezi (ar mai putea spune) ne-ai dat până acum, Socrate, că noi şi statul ţi-am fost pe plac. N-ai fi rămas doar în oraş cu atâta statornicie cum n-a stat nici un atenian, dacă nu ţi-ar fi plăcut îndeosebi. Nicicând n-ai ieşit din cetate, nici măcar la marile serbări, afară de-o singură dată, la jocurile din Istm. Nicăieri nu te-ai dus aiurea, decât în război, ca soldat; niciodată n-ai făcut măcar o călătorie pe-afară, cum fac ceilalţi oameni; nici nu te-a prins dorinţa să cunoşti vreun alt oraş sau alte legi; dimpotrivă, noi şi cetatea nostră ţi-am fost de ajuns; ba ţi-am fost pe plac atât de mult încât, consimţind să fii cetăţeanul nostru, pe lângă multe altele, ai devenit aici şi tată de copii; iată cea mai bună dovadă că-ţi place. În sfârşit, în timpul procesului ai fi putut să te surghiuneşti, dacă ai fi vrut, şi-ai fi făcut atunci cu voia noastră ceea ce săvârşeşti acum fără voia statului. Atunci te lăudai că nu te-atinge faptul că trebuie să mori, ci voiai mai bine — după cum spuneai — moartea decât surghiunul; acum însă nici nu respecţi acele credinţe, nici nu-ţi pasă de noi, legile, ci încerci să ne striveşti; săvârşeşti fapte pe care doar cel mai dispreţuit rob le-ar putea face, încercând să lucrezi împotriva învoielii noastre şi a mărturisirilor tale, prin faptul că ai consimţit să fii cetăţeanulnostru. Şi, mai întâi, să ne răspunzi dacă noi spunem sau nu adevărul când mărturisim că ai consimţit cu fapta, nu cu vorba, să fii cetăţeanul nostru. „Ce să spunem faţă de acestea, Criton? Putem răspunde ceva sau trebuie să recunoaştem că-i aşa?

CRITON: Trebuie să recunoaştem, Socrate.

SOCRATE: „Ce faci tu acum altceva (ar mai spune) decât nesocoteşti înţelegerea cu noi şi înseşi mărturisirile tale? Şi totuşi te-ai învoit cu noi nu prin constrângere, nu prin înşelăciune, nu nevoit de a te hotărî într-un timp scurt, ci vreme de şaptezeci de ani, în curgerea cărora ai fi avut prilejul să pleci, dacă nu ţi-am fost pe plac şi dacă hotărârile noastre nu ţi-au părut drepte. Tu însă n-ai preferat nici Lakedaimon, nici Creta, despre care zici mereu că au bune legături, nici vreun alt oraş grec sau străin; ci ai ieşit din Atena mai rar şi decât şchiopii şi decât orbii şi decât alţi neputincioşi. Este dar o dovadă neîndoielnică că ţi-am fost pe plac mai mult decât oricărui atenian — şi statul şi noi, legile lui. Căci cui ar putea să-i placă un stat, iar legile lui să nu-i placă? Prin urmare, nu rămâi acum credincios propriilor tale mărturisiri? Socrate, dacă cel puţin ai vrea să ne asculţi pe noi, trebuie să rămâi. Şi când vei ieşi din cetate nu vei fi batjocorit. In adevăr, gândeşte-te, dacă vei nesocoti acestea, şi dacă vei greşi asupra uneia din ele, ce bun vei săvârşi fie pentru tine însuţi, fie pentru amicii tăi? Este cu totul sigur că prietenii tăi vor fi în primejdie ori de a fi izgoniţi şi depărtaţi din ţara lor, ori de a-şi pierde întreaga avere; şi tu însuţi, dacă vei merge într-unul din cele mai apropiate state, la Teba sau la Megara (căci ambele au bune legiuiri), vei merge, Socrate, ca vrăjmaş al constituţiei lor. Şi toţi cetăţenii care poartă grija acelor state te vor privi bănuitor, ca pe un călcător de legi; tu însuţi te vei întări în ideea că judecătorii te-au osândit pe bună dreptate; căci oricine este călcător de legi prea lesne poate fi crezut şi stricător al tinerimii şi al celor naivi. Şi atunci ce vei face? Oare vei fugi şi din statele celor mai bune legiuiri şi de cetăţenii cei mai cinstiţi? Şi, dacă faci asta, oare vei mai fi vrednic să vezi lumina zilei? Sau te vei apropia de dânşii şi fără de ruşine te vei adresa lor… însă cu ce cuvinte, Socrate? Nu cumva cu vorbele pe care le spuneai aici: că virtutea, dreptatea, legile şi supunerea la legi sunt pentru oameni mai preţioase ca orice lucru? Şi nu crezi că purtarea lui Socrate ar putea să pară urâtă? Cu siguranţă, trebuie să crezi. Dar, presupunem că vei pleca din aceste locuri şi vei merge în Tesalia, la prietenii lui Criton. în adevăr, acolo domneşte cea mai mare neorânduială şi destrăbălare; acolo poate să te-asculte cu plăcere cum le-ai istorisi cu haz fuga ta din închisoare, schimbat într-o îmbrăcăminte străină, ori înfăşurat în vreo blană de animal, ori într-o altă înfăţişare — obişnuită numai fugarilor —, spre a-ţi schimba propria figură. Şi nu va fi nimeni pe-acolo care să nu se mire că un bătrân ca tine, căruia i-au mai rămas, cum e firesc, puţine zile de trăit, te-ai încumetat să înfrângi legile cele mai însemnate, având îndrăzneala să trăieşti aşa de ruşinos! Poate că nu se va găsi, în cazul că nu vei face nimănui nici o supărare; altminteri, Socrate, multe ai să mă auzi, multe şi nevrednice de tine! Vei trăi ca un linguşitor şi slugarnic faţă de toată lumea. Şi în Tesalia ce vei face altceva decât sa te îngrijeşti de mese bune, ca şi cum de aceea te-ai surghiunit acolo, pentru mâncare? Şi unde vor mai fi atunci cugetările tale asupra dreptăţii şi celorlalte virtuţi? Dar, fireşte, vei zice că vrei să trăieşti pentru copii ca să-i creşti şi să-i educi. Cum adică? E nevoie să-i duci în Tesalia, pentru a-i creşte şi educa; este nevoie să-i înstrăinezi, ca să se bucure şi ei de aceste binefaceri? Şi dacă nu, dacă ei vor fi crescuţi aici, tu fiind în viaţă, oare vor fi crescuţi şi educaţi mai bine, o dată ce tu nu vei fi lângă ei? De bună seamă, amicii tăi vor purta grijă de dânşii. Sau cum? Dacă vei merge în Tesalia, se vor îngriji de ei, iar dacă te vei coborî în lumea lui Hades, nu se vor îngriji? Nu se poate…, cel puţin dacă este ceva de capul celor ce se socotesc prieteni cu tine…; şi trebuie să o crezi. De aceea, Socrate, ascultă de noi, care te-am crescut; nu preţui mai mult decât dreptatea nici pe copii, nici viaţa ta, nici orice alt lucru, pentru ca, ajungând în lăcaşul lui Hades, să te poţi apăra în faţa celor ce cârmuiesc acolo; căci în viaţa de aici de vei săvârşi cele ce ţi se spun, nu vei face starea ta şi alor tăi nici mai bună, nici mai dreaptă, nici mai sfântă; şi când vei ajunge în acea lume nu vei putea să te aperi. Acum însă, dacă mori, eşti nedreptăţit nu de noi, legile, ci de oameni. Iar dacă vei ieşi din închisoare, săvârşind prin aceasta şi tu, în mod ruşinos, o nedreptate, şi un rău, călcându-ţi propriile convingeri şi toate înţelegerile pe care le-am încheiat între noi, ba chiar batjocurind pe cei pe care ar fi trebuit să-i cinsteşti mai mult: pe tine însuţi, pe amicii tăi, patria şi pe noi, atunci îţi vom face şi noi, cât vei trăi, viaţa nesuferită; atunci şi surorile noastre, legile Infernului, după moarte, nu te vor primi cu bine, aflând că ţi-ai dat silinţele să ne nimiceşti, pe cât îţi era cu putinţă. Vezi dar, de nu te-ar convinge Criton să faci mai degrabă ce spune el, decât ce te sfătuim noi!”Dar să ştii bine, iubitul meu amic Criton, că aceste cuvinte mi se pare că le-aud mereu, precum koribanţilor li se pare că tot aud notele de flaut; şi mereu răsună în mine ecoul acestor vorbe; ba încă răsunetul lor este aşa de puternic, că nu sunt în stare să ascult şi altele. Să ştii, prin urmare, că dacă te împotriveşti convingerilor ce mă stăpânesc acum, vei vorbi în zadar. Dacă totuşi socoti să faci ceva mai mult, iată, vorbeşte!

CRITON: N-am nimic de spus, Socrate.

SOCRATE: Lasă totul la o parte, Criton, şi să purcedem atunci pe calea aceasta, fiindcă aşa ne-a orânduit-o Zeul!