Salim Mansur, profesor de ştiinţe politice la universitatea Western din Ontario, deplângea stabilirea unui dublul standard care face ca o persoană ca el, un imigrant musulman de culoare, provenit dintr-o ţară a lumii a treia, să se poată exprima liber fără teama de a fi taxat drept rasist, în timp ce unui individ născut alb, acest lucru îi este interzis. Salim Mansur se referea la faptul că el poate să critice liber multiculturalismul şi imigraţia în masa, care sapă la temelia civilizaţiei occidentale, fără a risca mare lucru, în timp ce un alb îşi asumă nişte riscuri dacă crede că beneficiază în mod automat de acelasi drept. Mansur se întrebă: “Unde este democraţia? Cine decide ce este legitim şi rezonabil şi ce nu?“ Întrebari la care răspunsul e unul singur: democraţia este de mult timp ostatică mediului academic, mass-mediei şi politicienilor de stânga din Occident. Drept urmare, contractând sindromul Stockolm, “democraţia” a devenit şi purtatoarea de cuvânt a celor enumeraţi mai sus.

Salim Mansur nu a fost nici primul, nici singurul, care a semnalat existenţa acestui dublu standard. Thierry Desjardins, reporter şi scriitor francez, ne vorbeşte şi el despre “dubla masură“ care este însoţită de multe ori şi de falsificarea istoriei. Cine sunt vinovaţii? Nu cred că este nevoie să-i mai reamintesc.
În cartea sa “Lettre au president a propos de l’immigration, et de quelques autres sujets tabous qu’il faudra bien finir par aborder “, 1996, Thierry Desjardins ne arată că, în Franţa cel putin, ce are voie Stânga îi este interzis Dreptei, că Georges Marchais putea să transmită un mesaj asemănător cu al lui Jean-Marie Le Pen, fără riscul de a fi considerat nazist, ci dimpotriva, şi ca, ce au voie conducătorii comunişti şi socialisti le este interzis “rasiştilor” creştin-democraţi!! Dând la o parte cortina groasă trasă de Stânga actuala peste adevărul istoric, Thierry Desjardins, ne dezvaluie că…. să urmărim însa câteva pasaje din cartea sa:

“Este extraordinar de văzut până la ce punct se rescrie istoria sub ochii noştri, fără să ne dăm seama. De exemplu, este admis acum ca un adevăr istoric că extrema dreaptă este cea care a ridicat prima chestiunea imigranţilor şi a numărului lor mare.
Este complet fals. În realitate, primii care au vorbit despre acest subiect, de maniera, la propriu , “sparge-l pe imigrant“- s-a uitat acest lucru complet – au fost comuniştii. Acest lucru s-a petrecut în 1969. Frontul Naţional nu exista încă (nu a fost fondat decât în 1972) şi extrema dreaptă nu prezentase un candidat la prezidenţialele din iunie 1969 contra lui Pompidou; nu obţinuse decât 5% din voturi în primul tur al prezidenţialelor contra lui De Gaulle, cu Jean-Louis Tixier Vignancour drept candidat. De altfel, în 1969 nu erau în Franta “decât“ 2.600.000 de străini recenzaţi – 5,3% din populaţie – care erau, în marea majoritate, europeni.
Ori, la 19 decembrie 1969, Partidul Comunist Francez(PCF) a depus o propunere legislativă care cerea o mai justă repartizare pe localităţi a fondurilor destinate imigranţilor şi – la instigarea primarilor comunişti de la periferia Parisului – o veritabilă repartizare a imigranţilor în toate localităţile.

Daca, oricare alt partid în afara PCF ar fi depus un astfel de text, s-ar fi declanşat imediat scandalul, sub pretextul că străinii sunt oameni ca şi ceilalţi şi ca urmare, au dreptul să se aşeze unde vor pe teritoriul francez. De altfel, în ochii opiniei publice, imigranţii erau prin definiţie “săracii“, aşa ca era normal ca ei să se aşeze în oraşele “sărace” care erau, de obicei, fieful comuniştilor.
Cum comuniştii erau văzuţi mai degrabă ca internaţionalişti decât ca naţionalişti, s-a crezut că iniţiativa, operaţiunea, a fost iniţiată pentru a obţine mai mulţi bani pentru partidul communist în suburbiile cu resurse puţine, nimeni neîntelegând că, de fapt, aleşii suburbiilor “roşii” au detectat, înaintea tuturor celorlalţi, reacţia de respingere a populaţiei franceze la contactul cu imigranţii şi nimeni nu a acordat cea mai mică atenţie acestei propuneri legislative care a rămas fără urmări.

Trebuie totusi recunoscut că aleşii comunişti au înţeles primii că, dacă nu se urcă cei dintâi la creneluri pe zidurile ridicate contra imigraţiei, altii vor face acest lucru şi vor câştiga voturi de la acest electorat “popular” până atunci în mod tradiţional comunist. Ceea ce s-a şi întamplat, în cele din urmă. Frontul Naţional s-a implantat mai întâi şi mai ales în fostele fiefuri comuniste.
Deci, este interesant de remarcat şi de amintit că, primii care au evocat ca soluţie a problemei principiul “cotei de străini” şi “pragul de toleranţă” (a cere o repartiţie a străinilor pe întreg teritoriul naţional, înseamnă sa admiţi de fapt că nu trebuie să depăşeşti un anumit “prag“, lucru ce facea obligatoriu de impus “cota” pe localitate) au fost comuniştii, care, este adevarat, erau la acea epoca singurii responsabili politici care se confruntau zilnic cu imigraţia.

În 1971, Joseph Fontanet, pe atunci ministru al muncii, a fost târât în noroi de toată Stânga şi bineînţeles şi de comunişti, pentru că a îndrăznit să ceară să fie “controlată”, din acel moment, intrarea muncitorilor străini în Franţa. Nimeni nu a amintit că ideea aparţine comuniştilor şi acest blând creştin-democrat a fost etichetat drept rasist.

În 1974 erau 3.330.000 de străini în Franţa, depăşeau deci 6,5% din populatie. Şi totusi, Le Pen, care, este adevărat, nu-şi pusese perfect la punct repertoriul, nu a obţinut decât 189.304 voturi (adica 0,75% din voturile exprimate) la prezidenţiale contra lui Giscard d’Estaing.

Pe 6 ianuarie 1981, ziarul L’Humanite publica scrisoarea pe care Georges Marchais, secretarul general al Partidului Comunist Francez, o adresase imamului moscheii din Paris, în legătură cu imigraţia:

“Aprob refuzul lui Paul Mercieca (primar comunist) de a lăsa să crească în localitatea sa numărul deja ridicat de imigranţi; în condiţiile prezenţei în Franţa a aproape 4,5 milioane de muncitori imigranţi şi membri lor de familie, continuarea imigraţiei pune azi probleme grave. Trebuie să privim realitatea în faţă şi să luăm rapid măsurile indispensabile. Cota de alarmă este atinsă!
Din acesta cauză noi spunem: trebuie oprită imigraţia pentru că, altfel, vor intra în şomaj noi muncitori. Precizez cu fermitate: trebuie stopată imigraţia oficială şi clandestină. Trebuie rezolvată astfel importanta problemă pusă, în viaţa comunităţii locale franceze, de imigratie. Se găsesc ingrămădiţi, în ceea ce putem numi foarte bine ghetouri, muncitori şi familii, cu limbi şi cu moduri de viaţă diferite. Aceasta creează tensiuni şi uneori ciocniri între imigranţii din ţări diferite. Această situaţie face dificilă relaţia lor cu francezii. Când concentrarea populaţiei devine atât de puternică, criza locuinţelor se agravează, numeroasele familii de imigranţi cad în mizerie şi cheltuielile devin insuportabile pentru bugetele locale“.

Opinia comuniştilor în legătură cu imigraţia în 1991:

„Explozii de mânie în oraşe, dezvoltarea unui sentiment de insecuritate, reapariţia rasismului… Dreapta şi extrema dreaptă pe care noi le combatem cu hotărâre, încearca să atragă ura contra imigranţilor. Datorita acestor lucruri imigraţia a devenit astăzi o adevărată problema? Răspunsul nostru este DA!
Pentru ce atât de multi imigranţi vin în ţara nostră? 3,Din totdeauna şi pentru motive foarte diverse, au existat în Franta imigranţi, dintre care mulţi au ales să rămână în ţara noastră. Numeroase familii de imigranţi la origine au devenit parte integrantă a poporului francez… Această imigraţie este puternică pentru că este organizată: patronii găsesc mână de lucru la un preţ bun. Politica dusă de guvern a condus la regruparea a numeroase familii de imigranţi la periferii, în cartierele populare. Astfel, toate dificultăţile generate de criză, somaj, excluziune, inegalitate, se acumulează în veritabile “oraşe–ghetou”, unde familiile de francezi şi de imigranţi văd condiţiile lor de viaţă agravându-se de o manieră intolerabilă. În timp ce imigraţia nouă trebuia oprită de mult timp (Comunştii spun lucrul acesta din 1974), o imigraţie clandestină este organizată în dispreţul legii… Toate guvernele au închis ochii asupra acestor practici ignobile care continuă să crească numărul de imigranţi în ţara noastră.
Franta poate să continue să primească noi imigranţi? Nu! Cu 3,5 milioane de şomeri trebuie oprită orice nouă imigraţie: este interesul comun al muncitorilor francezi şi al imigranţilor. Pentru acesta trebuie sancţionaţi dur cei care permit, organizează şi utilizează imigraţia clandestină (patroni, negustori de mână de lucru, călăuze, gazde).”

Astăzi, Stânga franceză a coborât de la creneluri şi încearcă în numele diversităţii şi al multiculturalismului să oprească pe oricine ar încerca să închidă în nas imigraţiei musulmane porţile larg deschise ale cetăţii. Francois Asensi, deputat al Partidului Comunist Francez fără întrerupere din 1981, declara de curând la inaugurarea noii moschei din localitatea a cărei primar este:

“Această nouă moschee este întruchiparea vitalităţii comunităţii musulmane franceze. Puteţi fi mândri de această realizare care înscrie religia voastră, în mod paşnic şi luminos, în peisajul naţional. Tremblay este un oraş al diversităţii, în care noi dorim ca fiecare să tindă să trăiască mai bine, în respectul faţă de ceilalţi. Acestă diversitate formează bogăţia noastră şi voi, musulmanii, contribuiţi la ea. În încheiere, doresc să vă recit câteva versuri pline de speranţă. Recentul meu voiaj în Palestina m-a inspirat spre această alegere. Aceste frumoase versuri ale marelui scriitor palestinian Mahmud Darwich, care n-a încetat să lupte pentru pace şi o lume mai bună, ilustrează bine diversitatea localităţii noastre, diversitate de care sunt atât de ataşat:

„Nu-i întrebaţi pe copaci cum se numesc
Nu întrebaţi văile cine le-a fost mamă
Sabia de lumină se desprinde de fruntea mea
Şi din mâinile mele izvoreşte un fluviu
Inimile oamenilor, sunt naţionalitatea mea.“

Mişcat de internaţionalismul versurilor, mărturisesc totuşi că prefer scrisorile lui Georges Marchais!