O amintire trimisă ILD de Adrian Boilă, unul dintre copiii venerabilului preot greco-catolic Matei Boilă. La Cluj, în anii cei mai negri ai dictaturii, familia părintelui Matei Boilă i-a fost alături Doinei Cornea.
Dragă G.,
Încerc să răspund solicitării tale de a scrie ceva despre doamna Doina Cornea.
Am încercat să rememorez o întâlnire, o întâmplare, respectiv o părticică din relația personală pe care am avut-o, ca adolescent, cu dumneaei. Multe amintiri s-au estompat până într-atât încât acum nu mai reprezintă decât mici crâmpeie, deloc coerente și nemeritând a fi așternute pe hârtie.
Există, totuși, o amintire care mi-a rămas destul de bine întipărită în minte. Este o amintire care sunt sigur că nu i-ar face plăcere doamnei Doina Cornea să o audă vehiculată în public.
Discreția doamnei Cornea, sensibilitatea ei și dorința de a nu răni pe cineva sunt tot atâtea motive pentru care nu am găsit în interviurile memorialistice ale dumneaei nimic din care să transpară realitatea dureroasa a unor comportamente (prea!) umane la sfârșit de dictatură. O realitate pe care aceasta amintire o surprinde cu tristețe.
După cum știi, eram vecini și prieteni (de familie) cu doamna Doina Cornea. De asemenea, îți amintești, desigur, de metoda alimentelor pe cartelă pe care regimul dement al lui Ceaușescu o încetățenise încă de prin 1982.
Așa că, într-o dimineață, înarmat cu cartelele familiei, am urcat Calea Turzii spre Alimentara care ne furniza lunar bruma de produse. Pe la jumătatea drumului m-am intersectat cu doamna Doina Cornea care cobora încetișor dealul. M-am oprit, am salutat-o, după care a început o discuție banală ca între un adult ajuns în pragul bătrâneții și un adolescent grăbit și nerăbdator. De aceea, am fost puțin mirat atunci când…
… brusc, doamna Doina Cornea mi-a mărturisit:
„Ce bine îmi pare că discutam și schimbăm o vorbă!”
Am rămas oarecum contrariat, așa că doamna Cornea a continuat ușor stânjenită:
„Știi, nu prea mai discută nimeni cu mine”.
După câteva momente m-am despărțit de doamna Cornea, fără însă să conștientizez grozăvia din spatele acestor cuvinte de sfârșit de conversație. Mult mai târziu, am realizat drama și suferința produsă de « ai ei ».
Se spun multe în aceste zile despre lupta și suferința doamnei Cornea. Se vorbește de unicitatea acțiunilor ei de împotrivire în fața unui regim totalitar, de izolarea la care a fost supusă de Securitate și Miliție, dar prea puțin despre singurătatea în care am aruncat-o noi, cei aflați de aceeași parte a baricadei, din cauza lașității noastre. În loc să-i fi diminuat suferința, prin gesturi (mici) de solidaritate, i-am mărit-o prin fricile și lașitățile noastre.
Aceasta amintire nu tocmai frumoasa spune multe despre sacrificiul asumat al doamnei Doina Cornea. Și, din păcate, spune multe și despre degradarea morală în care ne-a adus dictatura comunistă.
Ar fi nedrept să închei fără a aminti aici că a fost, totuși, cineva care nu a părăsit-o și a susținut-o în toți acei ani întunecați.
Mă refer la Tintin (Leontin, fiul doamnei Doina Cornea), care și-a urmat mama inclusiv în anchete și închisoare.
Fără a diminua unele gesturi de solidaritate, venite (răzleț) din țară și străinătate, cred că iubirea și susținerea lui Tintin au fost decisive în această încleștare inegală între Bine, întruchipat de o ființă plăpândă, și Răul sub forma unui stat totalitar și abuziv.
« Că eu de acum mă jertfesc și vremea despărțirii mele s-a apropiat.
Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit ».
Epistola a II-a Timotei, 4, 6-7
Dumnezeu să o ierte și să o odihnească!
Adrian Boilă
