Recep Tayyip Erdogan, omul al cărui tată dorea să-şi vadă fiul imam, a ajuns prim ministrul Turciei devenind în numai opt ani, puternicul “vizir” al unei ţări al cărui popor pare că şi-l doreşte sultan!

Cel care ţinea în copilărie locul imamului în moschee, recitând rugăciunile, nu a ajuns, aşa cum îşi dorea, fotbalist, ci a devenit din nefericire liderul de necontestat al celui mai puternic partid din Turcia, partid ce a ajuns să controleze în întregime statul turc; cine spune că puternicul şi irascibilul Erdogan a evoluat si evoluează încă sub o stea norocoasă, nu greşeşte. Omul providential, omul investit parcă de însuşi Allah să aducă Turciei strălucirea de odinioară, fundamentalistul islamic care era închis de armată în 1998, astăzi aşează la biroul său de prim ministru o elevă merituoasă aflată în vizită şi în faţa camerelor de luat vederi şi a unei asistenţe ce-l aprobă râzând slugarnic, îi spune: “Acum puterea este a ta. Dacă vrei să spânzuri, spânzuri, dacă vrei să tai, tai.”

Scena şi vorbele pot şoca numai pe cei care nu ştiu că “fuhrerul” turc este cel care a spus cu un cinism ce-l personalizează şi-i reliefează preţuirea faţă de democraţie: “Democraţia este un mijloc şi nu un scop.”

Recep Tayyip Erdogan nu pare, ci chiar este omul declaraţiilor şocante, provocatoare, ce degajă un dispreţ sfidător, care până acum a anesteziat reacţiile îndreptăţite. Ca şi Islamul, cu care îi place parcă să se contopească, Erdogan nu este un moderat, ba chiar ţintuieşte cu plăcere de câte ori are prilejul, în “insectarul” său verbal, termenul pe care îl dispreţuieşte la fel de mult pe cât dispreţuieşte diplomaţia şi moderaţia occidentale. În stilul de acum caracteristic declara unui post de televiziune: “Expresia Islam moderat este urâtă şi ofensatoare. Nu există Islam moderat!”. Mare adevăr a rostit, bine ar fi să-l audă şi idioţii utili de care Europa este plină. Un astfel de limbaj “pică” la sufletul maselor musulmane frustrate, a ţăranilor din podişul Anatoliei cărora un astfel de discurs le inspiră curaj, le tonifică muşchii, le excită mândria, el punând totodată într-o ipostază defensivă adunătura de dhimmi occidentali.

Într-o cuvântare ţinută în 1998, Erdogan a atacat cu duritate statul laic turc, isterizându-şi simpatizanţii atunci când a recitat versurile poetului naţionalist Ziya Gokalp: ”Minaretele sunt baionetele noastre, cupolele lor caştile noastre, moscheile sunt cazărmile noastre şi credincioşii, soldaţii noştri.” Armata turcă, gardianul şi garantul laicităţii statului nu i-a preţuit discursul la fel de mult ca iubitorii de lirică islamistă, aşa că “i-a tăiat microfonul” şi timp de câţiva ani predicile “imamului” nu s-au mai făcut auzite.

Azi, armata este “dezarmată”, iar Erdogan, ştiind că nu mai riscă nimic, ba dimpotrivă, are numai de câştigat, îşi scuipă cuvintele, ca pe nişte palme pe obrajii oricui are curajul să-i stea în faţă. Fără discuţie, nu a studiat numai Coranul ci şi istoria universală, şi ştie că aceasta acceptă ca dictatorilor să li se permită orice.

În vizita de lucru pe care a făcut-o în Germania, ţară pe care a tratat-o ca pe o colonie, Conducătorul turcilor – chiar şi al celor care sunt cetăţeni germani de două generaţii – a spus în faţa zecilor de mii de purtători ai steagurilor şi sufletelor cu semilună: “Orice încercare de asimilare a turcilor din Germania este o crimă contra umanităţii.” Adică, bătând şaua ca să priceapă şi angelica Merkel: crime contra umanităţii v-au mers cu evreii, de turci nu se lipeşte holocaustul decât dacă îl fac ei armenilor. La plecare, lovind cu buzduganul în porţile Reichstagului, Erdogan a mai cerut Germaniei să construiască şi licee speciale pentru invadatori!

Că Erdogan nu linguşeşte, ci te plezneşte, s-a convins şi Uniunea Europeană din momentul în care Stambulul a deschis larg graniţele pentru imigranţii iordanieni, sirieni, marocani şi algerieni, cu condiţia ca, odată intraţi, să iasă imediat… prin Grecia… în Uniune, Erdogan nemaivrând să semneze tratatul prin care se obliga să-i ia înapoi pe imigranţii ilegali care intră în UE de pe teritoriul turc.

Dacă celălalt purtător de mustăcioară îşi arunca tancurile nu numai asupra câmpiilor Franţei, ci şi asupra nesfârşitului stepei ruse, cel ce îi zgâlţâie soclul şi îi distruge opera lui Mustafa Kemal, îşi aruncă azi vorbele ca nişte pietre în geamul cancelariilor europene şi “flotila păcii” contra ţărmurilor israeliene.

Aliată a Israelului în cadrul NATO, pe vremea când singurul produs la export erau maturătorii pentru străzile oraşelor germane, azi, ajunsă “putere regională” sub conducerea fuhrerului imam, Turcia exportă insecuritate în regiunea unde acesta visează să taie şi să spânzure.

Practicând o, pe cât de populistă, pe atât de periculoasă, diplomaţie electorală, Turcia lui Erdogan îşi făcea cunoscute cu ceva timp în urmă intenţiile belicoase prin intermediul purtătorului de cuvant al diplomaţiei turce, Burak Ozgergin: ”Poporul turc va vedea cum, pas cu pas, Ankara va aduce Israelul în situaţia de a-şi recunoaşte crimele.”

Numai că, prin intermediul Raportului Palmer, ONU a recunoscut legalitatea blocadei israeliene şi a intervenţiei gărzii de coastă asupra flotilei turce. Surpriză generală: ONU a făcut ce n-a mai făcut nimeni din 1998: l-a înfruntat pe cel obişnuit ca toţi să i se supună. După ce a spus că: ”Israelul este copilul răsfăţat al ONU”, Erdogan a hotărât că onoarea sa este şi a Turciei, aşa că s-a hotărât s-o apere, rostind alte vorbe de neuitat ce vor fi trecute, cât de curând, în cărţile de şcoală ale copiilor turci: “Indiferent cât ar costa, 15 milioane, sau 150 de milioane de dolari…Onoarea noastră nu are preţ! Şi nu vom permite ca ea să fie batjocorită!”

Ministrul israelian al apărării a răspuns cu calm şi echilibru celor care sunt obişnuiţi să-şi descarce kalashnikoavele spre cer, în timp ce vântură războinic cu picioarele praful răspântiilor, încercând să-i desfunde urechile lui Allah cu urlete guturale: “Turcia nu este un inamic pentru Israel şi conflictul între cele două ţări va sfârşi prin a trece.”

Dar, pentru că atunci când se află în faţa microfoanelor, “Mândria Turciei” – cum probabil va fi numit de către supuşi – îşi pierde judecata, dar îşi exhibă onoarea, Erdogan, într-un interviu acordat Al-Jazeera, arătând că îi confundă pe israelieni cu minoritarii kurzi, a supralicitat declarând că: ”Nu numai că flotilele pentru Gaza vor continua, dar ele vor fi însoţite, în plus, de marina turca.”

Dovedind că este hotărât să pună în aplicare celebrul de acum – ”Dacă vrei să spânzuri, spânzuri, dacă vrei să tai, tai” – “umbra lui Ataturk” a dat ordin armatei să întoarcă “tunurile” spre Israel. Până de curând Turcia avea pe avioanele de vânătoare şi pe navele de război radare care împiedicau tirul spre o ţară prietenă. Acum radarele au fost modificate, gurile de foc vizând Israelul.

Neuitându-se decât în ochii camerelor de luat vederi şi asurzit de tarabana războinică a propriilor vorbe, furhrerul de buzunar îşi închipuie că atacarea Israelului este acelaşi lucru cu atacarea unei ambasade paşnice sau cu excitarea piromaniacă a “războinicilor” în djellabale în faţa unor păpuşi de paie în flăcări.

„Dacă vreau să spânzur, spânzur, dacă vreau să tai, tai”, îşi zice probabil fiecare imam ratat, fiecare fotbalist de maidan, când soarta îl transformă într-un sultan megaloman. Pe meleagurile Mioriţei războinicile vorbe sună altfel: “Eu când vreau să fluier, fluier”. Mă gândesc că agitatul, fluierici a fluierat în moschee, a fluierat în biserică, iar acum încearcă s-o facă şi în sinagogă şi mă întreb, de ce nici un prieten nu-l avertizează că de data asta riscă să-şi înghită fluierul? Prietenii sunt uneori mortali!