Mă gândesc în ultimul timp din ce în ce mai des la cartea lui Emil Cioran intitulată „Pe culmile disperării”.
O să vedeți, poate, de ce.

Ca simple detalii biografice, izbucnirea Revoluției de la București m-a prins în 21 decembrie 1989 în clădirea Universității din București de pe Strada Edgar Quinet, unde eram în plin examen la estetică în momentul în care afară a început să se tragă cu mitraliera. Clădirea fusese încuiată, ni s-a spus, pentru binele nostru. Am reușit cumva să evadăm.

Câteva luni mai târziu, în 13 iunie 1990, am fost prins de minerii chemați de conducerea așa-zis democratică pentru a planta panseluțe în centrul orașului. Am reușit cumva să supraviețuiesc.

Câteva zile mai târziu am plecat cu o bursă la Universitatea din Oslo. Toți cei din Norvegia mi-au spus că trebuie să fiu nebun să vreau să mă mai întorc în România. Și totuși m-am întors.

Zilele premergătoare mineriadei din 1991 m-au prins cu o altă bursă, de data asta la Universitatea din Edinburgh. Toată lumea mi-a spus că sunt nebun să mă mai întorc în România. Și, evident, m-am întors din nou.

Întâmplător, am absolvit Facultatea de limbi și literaturi străine ca șef de promoție, cu media generală 10, iar la lucrarea de licență am obținut 10 cu distincție.

Simple amănunte biografice.

Am fost crescut de un tată ateu, precum și de o bunică și de o străbunică de religie greco-catolică, dar nu habotnice.
Am respectat mai mult intuitiv cele zece porunci. Nu am fost niciodată bun la lingușirea șefilor, așa încât nu am avut succes la nici un loc de muncă stabil, nici din România și nici din străinătate.

M-am lansat cu mai mult succes pe piața privată, ca specialist independent în limbi străine și comunicare, mai ales după o a doua bursă la Universitatea din Oslo.

Revenit din nou în România, am început să lucrez ocazional pentru instituțiile europene în pregătirea aderării României. Am fost suficient de naiv să cred că va fi soluția ideală pentru toate problemele țării.

Vedem în prezent cât de mult m-am înșelat.

După mai bine de 10 ani petrecuți la Bruxelles, Strasbourg și Luxembourg, așteptam cu interes ziua de 1 ianuarie 2019, în care România ar urma să preia președinția Consiliului Uniunii Europene.

Ziua de 10 august 2018 m-a prins, absolut întâmplător, la București.

Senzația de déjà vu a fost copleșitoare.

Coșmarul continuă.

Autoritățile la putere par să vrea să facă totul pentru a-și da foc la valiză. Își ridică – era să zic „poalele”, dar o să-l citez pe un actual ministru, așa încât o spun – „tricoaiele” în cap…

Discursul public cvasi-generalizat împotriva românilor plecați la muncă în străinătate e mai mult decât dureros. E absolut insultător.

Concluzia mi se pare perfect limpede.

Țara nu te (mai) vrea prost, cum suna un cântec la modă acum câțiva ani.

Nu.

Țara te vrea plecat definitiv.

Punct.

Alcor C. Crișan
Bruxelles
15 august 2018