Contrar părerii refugiaţilor că arabii nu mai vor război cu Israelul, anul 1967 (6 iunie) a adus israelienilor o nouă victorie zdrobitoare asupra arabilor. Israelul a atacat aviaţiile arabe la sol, iar războiul a fost un veritabil blitz, soldat cu şi mai mari pierderi de teritorii. Ce a determinat Israelul să anihileze forţele aeriene arabe? Iată cîteva spicuiri:

Gamal Abdel Nasser, preşedintele Egiptului, 8 martie 1965:

„Pămîntul Palestinei nu va fi acoperit cu nisip cînd vom intra, ci va fi îmbibat cu sînge.”

18 noiembrie, 1965: Scopul nostru este restaurarea drepturilor poporului palestinian. Cu alte cuvinte, scopul nostru este distrugerea Statului Israel. Obiectivul imediat: perfecţionarea forţelor armate arabe. Obiectivul naţional: eradicarea Israelului (la vremea respectivă, Gaza era controlată de Egipt, iar Cisiordania, sau Iudea şi Samaria, de Iordania, care nu au încercat nici o secundă să înfiinţeze vreun stat palestinian pe aceste teritorii. Nici palestinienii înşişi nu aveau nici o intenţie să-şi declare vreun stat pe aceste teritorii care nu aveau nici un fel de semnificaţie pentru „restaurarea deplină a drepturilor palestinienilor”.)

Staţia de radio Vocea Arabilor, 18 mai 1967:

„Începînd cu ziua de azi, nu mai există trupe internaţionale de intervenţie care să apere Israelul. Răbdarea noastră a ajuns la capăt. … Singura metodă pe care o vom aplica în cazul Israelului este războiul total, al cărui rezultat va fi exterminarea entităţii sioniste.”

Gen. Hafez el-Assad, Ministrul Apărării şi ulterior preşedintele Siriei, 20 mai 1967:

„Forţele noastre armate sunt pregătite. … A venit vremea bătăliei de anihilare.”

Ahmed Shukairy, preşedintele OEP de atunci, 27 mai, 1967:

„Se apropie ziua-Z. Arabii aşteaptă această zi de 19 ani şi vor porni la războiul de eliberare fără ezitare. (Eliberarea cui? Încă nu existau teritorii ocupate, şi nici colonii, n.m.)”

În pofida animozitătii care domnea între ei, Nasser şi regele Hussein al Iordaniei semnează un tratat militar în 30 mai, 1967, cu care ocazie declară:

„Toate armatele arabe vor încercui acum Israelul: Egipt, Siria, Iraq, Iordania, Yemen, Liban, Algeria, Sudan şi Kuwait. … Nu există nici o diferenţă între popoarele arabe, nu există nici o diferenţă intre arabi.”

Ahmed Shukairy, 1 iunie 1967:

„Aceasta este bătălia pentru patria noastră. Ori noi ori israelienii. Nu există cale de mijloc. Evreii din Palestina vor fi nevoiţi să plece. Noi îi vom ajuta să se reîntoarcă la fostele lor case. Vom permite evreilor palestinieni (nu ştiu exact care sunt aceşti evrei, pentru că şi la vremea masacrelor din 1929, se vorbea de evrei palestinieni şi ne-palestinieni, n.m.) să rămînă, deşi după părerea mea nu va rămîne nici unul în viaţă. … Vom distruge Israelul şi locuitorii săi. Cît despre supravieţuitori, dacă or fi, îi vom deporta. Le vom pune bărci la dispoziţie.”

Bem ness în salonul răcoros şi supraîncărcat de mobile al unui profesor vîrstnic, refugiat. Droaia de copiii fermecători care ţopăiau fără oprire au fost invitaţi să se joace în altă parte pentru a lăsa adulţii să discute în linişte. Toţi copiii păreau să fie de aceeaşi vîrstă, dar aflu cu uimire că sunt copiii şi nepoţii profesorului. Conform protocolului, soţia profesorului dispare din cameră. Fiica lui, o femeie deşteaptă în vîrstă de 22 de ani, are deja patru copii. Stă ghemuită ca o cerşetoare de partea cealaltă a uşii, cu faţa acoperită de o pînză albă. Ascultă atent conversaţia.

În 1961 am vizitat în Liban, Vestul Iordaniei si Gaza taberele de refugiaţi ale UNRWA, cu care ocazie fusesem şi în această tabără de lîngă Ieriho. Ți se rupe inima. Lumea crede, pentru că aşa i se spune tot timpul, că refugiaţii palestinieni trăiesc în mare mizerie de 19 ani. Refugiaţii mai înstăriţi recunosc în convorbiri între patru ochi, ca acei compatrioţi ai lor care au rămas în tabere, adică săracii, n-o duc cu nimic mai rău decît o duceau înainte, pentru că şi înainte să devină refugiaţi erau săraci lipiţi pămîntului. Majoritatea refugiaţilor, cei şcoliţi, calificaţi sau semicalificaţi în vreo meserie, părăsiseră de mult taberele şi trăiau ca oricare alt arab.

Mizeria refugiaţilor există doar în imaginaţia lor. Minţile lor sunt bolnave din cauza menu-ului de propagandă, dogmă oficială arabă şi fantezie producţie proprie cu care se ghiftuiesc de 19 ani încoace. Instruiţi să le fie milă doar de ei înşişi, încurajaţi să creadă că ei sunt unicele victime din lume ale nedreptăţii, acestor oameni nu li s-a îngăduit nici măcar o zi să uite trecutul la care nu încetează să viseze cu ochii deschişi şi nu li s-a dat voie nici măcar o zi să se împace cu un viitor legat de realitate. Al treilea război arabo-israelian nu i-a afectat în nici un fel şi nici n-au învăţat nimic din el.

Profesorul, sătul de de belicozitatea lui Nasser, se trezise la realitate. Dar restul companiei, trei crescători de păsări, voinici, în vîrstă de aproape 30 de ani, şi un tînăr înalt, palid şi distins, student la Universitatea din Amman, precum şi un şcolar dezgheţat, continuau să-l adore pe Nasser cu devotament. Deşi toţi, mai puţin şcolarul, am votat şi am fost de acord că un tratat de pace între Iordania şi Israel ar fi binevenit, tinerii erau de părere ca Nasser este cel care trebuie să decidă.

Războiul crease ceva probleme pentru ei: crescătorii de păsări nu aveau mijloace de transport, profesorul se plîngea ca soţia lui nu mai avea gaz lampant pentru gătit. Examenele de la şcoala din Ramallah fuseseră amînate. Cînd o să-l lase israelienii să-şi termine şcoala? Studentul de la universitate era îngrijorat că israelienii o să-l oblige să repete anul doi, în loc să-l lase să continue în anul trei, la Universitatea Ebraică din Ierusalim, cum ar fi fost normal. Află cu stupoare că limba de predare la Universitatea Ebraică este ebraica. Eu tot încerc să le explic, că în ciuda tuturor nemulţumirilor lor, ostilităţile se încheiaseră doar cu zece zile în urmă.

Apoi, ca la un semnal, conversaţia alunecă pe calea fanteziei: cîţi acri de splendide ogoare şi livezi şi ce case superbe aveau ei în Palestina, pe care însă le-au furat evreii. Toţi se iau la întrecere pe tema proprietăţilor închipuite: dacă pui cap la cap suprafeţele pe care locuitorii unei singure tabere pretind că le-au avut, depăşeşti suprafaţa arabilă din întregul Israel. Un refugiat foarte simpatic mi-a declarat că avusese 11.000 de acri de livezi de citrice. Legenda spune că sultanul Turciei deţinuse aceeaşi suprafaţă, dar o vînduse familiei Rothschild. Eu cred că această fantezie a proprietăţilor este esenţa umană reală a problemei refugiaţilor palestinieni, opusul problemei nereale propovăduită de propaganda arabă.
Jumătate din refugiaţi au sub 18 ani. Palestina este mitul pe care îl învaţă la şcoală şi acasă. Eu personal nu cred că aceşti oameni vor cu adevărat să se întoarcă în Israel, doar în cazul în care israelienii le-ar da înapoi pe tavă ţara pe care ei o dezvoltă deja de decenii de muncă grea, şi nu înainte de a se arunca în mare pentru a le face pe plac palestinienilor.

Refugiaţii vor de fapt bani, despăgubire pentru proprietăţile imaginare pe care le-au pierdut. Ceea ce nu par să ştie este că încă din 1949 guvernul israelian a oferit în repetate rînduri aceste despăgubiri, uneori condiţionate de tratate de pace, alteori necondiţionat. Şi se pare că nu ştiu nici că toate aceste oferte au fost respinse în numele refugiaţilor de guvernele arabe mînioase. Acceptarea despăgubirilor ar pune capăt problemei refugiaţilor palestinieni. Dar oferta există şi îi aşteaptă, însă aceşti oameni nu vor fi niciodată mulţumiţi, pentru că oferta se bazează pe realitate, nu pe fantezie. Dacă tatăl tău avea 5 acri de pămînt în timp ce tu crezi că avea 500, e normal să te simţi insultat si păcălit de suma oferită.
– De ce nu putem să luăm un autobuz şi să mergem în Israel?, întreabă şcolarul, lingvistul grupului. Cum e în Israel?

Cum să-i explic cel mai bine în vocabularul nostru comun limitat?

– Toată lumea munceşte din greu, i-am răspuns. Aceasta este cea mai simplă definiţie a Israelului.
– Munceşte din greu? repetă, îngrozit, tînărul interlocutor. Şi se supără cînd izbucnim cu toţii în rîs.
– Ce părere ai despre avioanele pe care englezii şi americanii le dau israelienilor? mă întreabă cu ochi negri strălucitori.
– Minciuni. Israelienii n-au fost ajutaţi de avioane englezeşti şi americane.
– Dar toţi arabii cred că avioane englezeşti şi americane i-au ajutat pe israelieni. Ce părere ai despre embargoul de petrol?
Conversaţia se traduce în arabă pentru crescătorii de păsări care nu ştiu englezeşte.
– Cred că arabii o să sufere cel mai mult de pe urma embargoului. Din ce să trăiască arabii dacă nu vînd petrol?
– Ruşii o să cumpere petrolul, ripostează băiatul cu mîndrie, şi India şi Vietnamul. Arabii nu vor suferi.
– Ce s-ar fi întîmplat cu evreii dacă arabii cîştigau războiul?, încerc eu un sondaj de opinie. Studentul de la universitate traduce pentru cei şase bărbaţi care încep să şuşotească între ei.
– S-ar fi întîmplat ceva foarte rău, conclude băiatul. Ar fi murit cu toţii.
Din senin, intervine profesorul:
– Eshkol şi Dayan sunt foarte buni.
– De ce spune asta?
– Pentru că e linişte, răspunde studentul. Trebuie să trăim în pace cu evreii.
– Regele Hussein e foarte bun, ne întrerupe şcolarul. Îl iubim foarte mult, acum s-a dus la Cairo să discute cu Nasser.
Urmează traducerea în arabă şi toată lumea dă din cap, aprobator. Profesorul pare obosit. Încă un rînd de cafele şi ţigări.
– Refugiaţii cu studii cîştigă bine şi trăiesc bine, zice studentul de la universitate. La Amman învăţăm împreună, fete şi băieţi, şi e foarte bine. Pot să învăţ mai departe la Amman dacă nu ştiu ebraică ?

Musafirii de sex masculin pleacă spre casele lor. Tînăra fiică în vîrstă de 22 de ani, eliberată din exilul ei voalat de lîngă uşă, vorbeşte cu patimă. Încep să cred că am încălcat vreun cod femeiesc secret. Băiatul zîmbeşte, jenat de izbucnirea ei.

– Ce zice? îl întreb pe băiat, care e prieten de familie şi prea tînăr pentru ca prezenţa lui să necesite ca femeile să-şi acopere faţa şi să tacă din gură.
– Destul cu Nasser, destul cu Shukairy, destul cu Hussein. Destul, gata. Pace. Pace.
Ce păcat că vocea femeilor nu se face auzită în politica arăbească.

(Cînd vocea femeilor s-a făcut auzită în politica arabă am auzit-o pe Hanan Ashrawi şi pe altele ca ea. Şi mai am un episod cu o voce femeiască, n.m.).

sursa

Tot pe acest subiect – Arabii din Palestina