Mi se întâmplă câteodată, fiind singur pe drum în mașină, după ce se întunecă, să dau de meciurile de fotbal difuzate la radio. De fapt, cateodata chiar le caut. Singurul motiv pentru care fac asta, nefiind microbist, e că sunt instantaneu dus în copilărie și atmosfera meciului transmis la radio mi-l aduce pe tatăl meu – el era cu fotbalul. Curios e că nu m-am înțeles niciodată prea bine cu el cât a trăit. Meciurile de fotbal de la radio, cotele apelor Dunării, filmele românești vechi, sunt câteva lucruri care mă duc inapoi, acasă, la ai mei cei din anii aia. Toate lipsurile, presiunea politică, toate cele ale iadului ăla al lagărului comunist se pierd din memorie – rămâne în schimb casa copilăriei, familia de atunci. Pățim mulți asta. Unii însă, în special cei cu mai puțină resursă intelectuală, se rătăcesc, amestecă lucrurile și consideră că au fost vremuri bune atunci. Știm toți replica – era mai bine atunci, aveam de toate, servici, casă, frigiderul plin. Jalnici românii ăștia, spune fi-miu legat de slăbiciunea lor. Dar transferul asta, de la amintirile personale la amintirea unor vremuri bune, nu e deloc o chestie românească. E chiar posibil să fie universală. În altă situație, dar descriind același mecanism mental, evreii conduși de Moise aveau nostalgia Egiptului, a căldarilor cu carne și a serilor tihnite de acolo, care nu prea existaseră în realitate. Și din antichitatea iudaică povestea asta s-a tot repetat în timp în multe locuri din lume. Exista vreun maxim al neputinței ăsteia? Cum să nu?! La asta ar conduce detașat sud-coreenii care sunt suporteri ai dinastiei Kim și ai doctrinei Juche, ai comunismului nord-coreean. Ai comunismului de orice fel, de fapt, Oamenii aia trăiesc liberi, într-o țară-rai pământean și au nostalgia iadului. Nu pleacă de acolo in nordul comunist, ci vor să-și transforme țară aia strălucitoare într-unul din cele mai întunecate lagăre din lume. Chiar își riscă libertatea pentru asta – in Coreea de Sud legea interzice activitățile politice comuniste – Național Security Act cuprinde interdicțiile statului față de tipărirea, deținerea și distribuirea materialelor, ori înființarea sau aderarea la vreo organizație comunistă.

Numai că, făcând față și unor critici internaționale, justiția sud-coreeană a evitat să pună de prea multe ori legea în aplicare de la începutul anilor ’90, chiar dacă activitățile comuniste au continuat pe teritoriul țării. În condițiile astea, comuniștii au prins curaj să iasă public: cu puțină vreme în urmă, în decembrie 2018, membri ai organizației Paektu Protection Squad au protestat la sediul Unification Media Group din Seul împotriva publicării articolelor fostului diplomat nord-coreean Thae Yong Ho, fugit din Coreea de Nord. Organizația Paektu Protection Squad a fost creată, se pretinde, pentru a-l primi pe Kim Jong Un la Seul, dar este de fapt o organizație de promovare și susținere a activitaților comuniste. O organizație comunistă deghizată. Se mai știe despre organizația asta că trimite mailuri de amenințare, că încearcă să îi intimieze pe cei care, fugiți din Nord, ies public să își spună povestea in Coreea de Sud.

Far-left group protests against UMG-Thae Yong Ho collaboration

E greu de înțeles ce e în mintea celor care locuiesc în Coreea de Sud și sunt susținători ai comunismului – feriți de răul absolut, ei aleg să susțină răul. E de așteptat că unii dintre ei să fie agenți ai regimului criminal din Nord, alții idioți utili, așadar mai putin inteligenți, foarte probabil la limita sănătății psihice. Mai ciudat e cazul celor care nu sunt nici agenți, nici cu deficit de intelect, care sunt instruiți, informați, dar aleg cumva să susțină cauza comunismului.

Pe 17 decembrie 2018 a fost postat pe Youtube un film despre Coreea de Nord făcut de doi români, soț și soție, care a fost văzut până acum de peste 330.000 de ori, are peste 9000 de aprecieri și 2500 de comentarii. Filmul are jumătate de ora și apare cu titlul „Trei zile în Coreea de Nord! Mituri, legende, mass games, vlog. Ce se poate vedea că turist?!”. Realizatorul spune, printre altele, în film: eu nu știu ce să mai spun despre sărmana țară în care suntem (la „sărmana” face semnul ghilimelelor) dar zgârie-nori că aia, blocuri de locuințe, noi nu avem în România! (min 21,18). Soția lui plusează: dacă cineva spune că nu putem face ce vrem în țară asta, uitați-vă aicea! Urmează prezentarea „celui mai mare stadion din lume” unde cei doi admiră și descriu cu entuziasm un spectacol comunist de mase, cu 100.000 de participanți care „demonstrează și dansează și” doamna plusează „acum doi ani a fost prezent și Kim Jong Un”!!! „Cel mai mare spectacol al planetei” – „lăsând la o parte tenta politică e cu adevărat ceva ce îți taie răsuflarea”!!! Iar la urmă: „a fost atâta de frumos… mă uităm în stânga, în dreapta, oamenilor le dădeau lacrimile”!!!

În alt caz, într-un articol din Daily Mail de acum câțiva ani, sunt prezentate mai multe fotografii cu femei din Coreea de Nord ale unei românce, Mihaela Noroc, parte dintr-o colecție mai mare în care autoarea își propune să arate frumusețea femeilor din mai multe părți ale lumii. Iar din țară-lagăr a celui mai aspru comunism autoarea observă următorul lucru „în timp ce din Coreea de Sud vecină este raportată cea mai mare rată a chirurgiei plastice cosmetice, în Coreea de Nord femeilor le place să rămână naturale și autentice”!!! Femeia din țesătorie, în halat de lucru, ori cea îmbrăcată în uniformă militară sunt prezente, cum e normal pentru orice colecție de imagini dintr-o țară comunistă, așadar familiare celor care apucat ceva din perioada de dinainte de ’89.

Așadar, pentru românii ăștia tineri o fi rău comunismul, dar nu atât de rău cât să nu se poată trăi o viață cât de cât normală. Că în lagărul comunist viețile oamenilor nu valorează nimic, că lipsesc toate începând de la libertate la apă, căldură, medicamente și bucata de pâine zilnică, se poate trece cu vederea.

Românii care au memorie selectivă și false amintiri față de lumea trecută de aproape 30 de ani nu pot fi scuzați – nu-i poți uita pe toți cei uciși de comuniști, pe cei care și-au petrecut viața în închisori politice, toți cei care au suferit în anii aia, adică majoritatea populației țării. Iar cei tineri care trec cu vederea crimele celui mai dur regim comunist actual, până la a-i fi favorabili, sunt dovada vie că e vorba de fapt de o boală gravă a spiritului uman, mai mult decât o problemă de intelect – toate datele arată asta. Asta e comunismul – o boală fatală, cu grad mare de contagiune, împotriva căreia dacă nu se face nimic va fi acceptată și va ajunge din nou să se întindă, iar asta nu poate produce altceva decât efectele trăite deja de noi și părinții noștri. O boală care a ucis în secolul XX peste 100 de milioane de nevinovați și încă ucide și distruge viețile oamenilor în număr mare acum.

ACP