Victor Ponta îmi aminteşte de Joschka Fischer; nu de vice–cancelarul german în carne şi oase, ci mai degrabă de umbra lui. Oricum, nu este de ici de colo să semeni, chiar şi de departe, cu o personalitate a politicii germane şi europene. Uite, domnul Adrian Năstase nu se poate lăuda cu aşa ceva, deşi mai toată lumea este de acord că fostul prim ministru îi este superior la toate capitolele lui Victor Ponta. Şi ce dacă? Domnul Năstase nu seamănă cu nici o personalitate de renume. Domnul Năstase seamănă cu el însuşi şi pe lângă asta, mai este şi din Tărtăşeşti. Auzi! Din Tărtăşeşti! Pe când domnul Ponta e cu totul altfel; încă de la primii paşi pe scena politicii româneşti el a fost asemuit cu Titulescu, cu marele Titulescu. Chiar domnul Năstase, şi nu uitaţi pe vremea aia era prim ministru, a fost cel care a remarcat primul lucrul acesta. Mi se pare normal ca la cât de mare prim ministru a fost domnul Nastase, să-l aibă ca subaltern pe Titulescu, sau mă rog, o copie a lui. Să nu exagerăm, nu era vorba de o asemănare cu calităţile şi realizările politice ale uriaşului Titulescu, însă domnul Ponta aducea bine, chiar bine de tot, cu umbra marelui om.

O sa spuneţi: bine, bine, cu Titulescu mai treacă meargă, dar Joschka Fischer? De unde l-ai scos? Am să încerc să argumentez; sub înfăţişarea nevinovată de băiat cuminte care a avut în copilărie guvernantă şi a studiat pianul, mai în largul lui în compania cărţilor decât în cea a fetelor, se ascunde, şi la unul şi la altul, omul de acţiune, aventurierul, revoluţionarul, de ce nu, anarhistul. Cunoscutul şef al Verzilor germani – nu tresăriţi domnule Iliescu, nu-s d-ăia veritabili, sunt de-ai noştri dar vopsiţi – respectabilul ministru de externe, vice-cancelarul Germaniei, Joschka Fischer, a fost în tinerete cunoscut drept “revoluţionarul roşu“. Prieten la toartă cu vestitul terorist Hans Joachim Klein, alături de acesta, cu casca pe cap, spărgea capetele capilor de familie germani care, fiind de meserie poliţişti se întâlneau frecvent pe străzile oraşelor germane cu cei doi, prin “veselii“ ani 70. Asta când “ieşea“ în oras, pentru că atunci când îşi petrecea serile în apartamentul pe care-l împărţea cu Klein şi nelipsitul Daniel Cohn Bendit, Joschka împărtăşea împreună cu prietenii săi pasiunea de colecţionar, îngrijind cu dragoste “colecţia de arme de foc“, la care avea acces şi vestitul Carlos Şacalul. Peste 30 de ani, Joschka street-fighter-ul, ajuns acum ministru de externe, şi-a cerut scuze oficial unuia dintre poliţistii pe care-l caftise pe când nu era un oficial! Ale tinereţii valuri, am putea spune înţelegători, mai ales când este vorba de un om de stânga pentru că, oamenii de stânga, indiferent ce fac, fac pentru că ne vor binele; despre binele colectiv vorbesc. Mă duce gândul la fostul cancelar german, Kurt Kiesinger, în tinereţe oficial în ministerul de externe nazist, la care chestia cu “valurile tinereţii“ n-a mai ţinut când a ajuns cancelar. Când KGB-ul i-a făcut public dosarul, Beate Klarsfeld i-a dat o palmă pe stradă – pe stradă cine nu dă, o ia – şi cariera politică i-a luat sfârşit, lucru normal pentru un om politic care nu a avut prudenţa şi inspiraţia să fie de stânga.

Dar l-am uitat în curtea şcolii pe tânărul, la vremea aia, Victor Ponta. De ce în curtea şcolii? Pentru că în 1990 Victoraş, după cum declara el zilele astea, declaraţia lui fiind şi singura dovadă, era liderul elevilor din liceu. În fruntea lor ieşea pe stradă, serile, în Piaţa Universităţii, pentru a se alătura protestatarilor golani. Victor Ponta povesteşte astăzi cu laconică nostalgie despre primele lui acţiuni de stradă, transmiţându-le celor dornici să-l asculte certitudinea că fenomenul Pieţii Universităţii a fost în realitate o mişcare de susţinere a domnului Iliescu! Luîndu-şi adio de la tovarăşii lui liberali – “Ultima dată cand am fost alături de liberali a fost în iunie 1990 în Piaţa Universităţii“ spune el azi fără să-l doară gura – tânărul nostru protestatar pleacă în 13 iunie ’90 în Franţa, în locul lui venind minerii. Franţa, ţara unde s-a născut Revoluţia, unicul afrodisiac pentru Joschka, Victoraş şi ceilalţi asemenea lor. Negăsind Revoluţia acasă, încearcă să plece la braţul Aventurii, prezentându-se cu un curaj nebun la examenul medical pentru intrarea în Legiunea Străină, însă gândul la asfaltul străzilor bucureştene îl face să renunte la mirajul dunelor de nisip udate de sângele atâtor viteji legionari. Reîntors pe malurile Dâmboviţei, jumăte legionar – jumăte revoluţionar – Of, domnule Iliescu câte emoţii v-a dat băiatul ăsta! – junele Ponta îşi schimbă dramatic, cu de la sine putere, cursul vieţii. Intră la facultate, ajunge procuror, Titulescu, deputat, vicepreşedinte de partid şi…. umbra lui Joschka Fischer, pe care sunt sigur, îl admiră şi-l imită în secret.

Dacă bătrâna cătană Joschka a avut curajul în tinereţe să intre în bordel de cate ori a vrut muşchii lui, Victoraş a rămas timid la intrare, lingându-se pe buze, inghiţind în sec şi uitându-se din când în când pe gaura cheii. Singura lui satisfacţie a rămas să comenteze admirativ, chiar şi la televizor, faptele de vitejie ale anarhiştilor anti-globalizare, declarându-se solidar cu cei care încercau acum câţiva ani să le spargă capetele lui Bush, Merkel, Putin sau Sarkozy. Să recunoaştem, o faptă pe care niciun politician român nu numai că nu a avut curajul s-o făptuiasca, dar nici măcar s-o gândească! La vremea respectivă nimeni nu s-a gândit că declaraţia lui Ponta prevestea reîntoarcerea fostului protestatar pe stradă, acum în dublă calitate: de revoltat şi de şef de partid. O performanţă de care, să recunoaştem, nici marele Joschka Fischer n-a fost în stare. Chemările tânărului şef de partid la lupte de stradă şi la răsturnarea unicului dictator al Uniunii Europene n-au rămas fără raspuns, şi românii care nu l-au putut vedea pe Joschka zguduind alături de Joachim Klein temeliile statul burghez german, l-au putut vedea pe Victor Ponta cu tricolorul la gât, între Dragnea şi Vanghelie, cu spatele asigurat de Oana, urmaşa lui Mizil, urmaşul lui Ştefan cel Mare, cum străbate străzile în fruntea coloanei de manifestanţi, gata să primească şi să inhaleze primul gloanţele şi gazele lacrimogene. Să recunoaştem, imagini şi pagini de glorie în analele stângii romaneşti şi europene.

Tom Gallagher îl numea ironic pe Victor Ponta, “Acest gladiator al României moderne“. Îndreptăţiţi suntem să ne punem întrebarea: va avea România drept conducător, după un căpitan de navă, pe “gladiatorul“ îmbrăcat într-un tricou cu Che Guevara şi capul acoperit cu şapca lui Mao? Mai optimişti, unii răspund deja: Va fi umbra lui Joschka Fischer!