Jizya este un element important al convieţuirii paşnice dintre musulmani şi infideli. Jizya este impozitul pe care creştinii şi evreii trebuie să îl plătească anual musulmanilor în schimbul dreptului de a se bucura de statutul de dhimmi, adică de minorităţi protejate. Protejate de ce? De ghinion. Bunăoară, ghinionul de a fi vînduţi ca sclavi sau de a avea proprietatea confiscată. În limbajul de azi, jizya este o poliţă de asigurare împotriva accidentelor grave în viaţă. Iată încă o realizare în avanpremieră a civilizaţiei islamice: conceptul asigurărilor de stat. Pe vremea cînd Europa orbecăia în ignoranţă şi barbarie, califul Omar al II-lea instituia la începutul secolului 8 conceptul de stat asistenţial şi armonios multicultural. Armonia se baza pe fiecare cultură cunoscîndu-şi locul în schemă şi cotizînd generos la visteria statului garant al armoniei generale. În afară de jizya, culturile conlocuitoare ştiau să se manifeste matur şi modest, constant atente la păstrarea coeziunii sociale. Nu construiau lăcaşuri culturale noi şi nu le reparau pe cele existente. Nu îşi manifestau cultura în public şi nu descurajau pe nimeni să adopte cultura superioară care le garanta protecţia. Nu purtau arme, nu umblau călare, cedau locul politicos cînd un musulman se afla în preajmă şi nu construiau case mai înalte decît cele ale musulmanilor.

Dar au trecut ani şi secole. În prezent, continuarea fructuoasei tradiţii a convieţuirii paşnice şi armonioase dintre infideli şi musulmani a devenit o responsabilitate europeană, cu atît mai mult cu cît musulmanii sînt în ipostază minoritară. (Din fericire, nu pentru mult timp. Europenii au luat decizia să nu se mai reproducă, iar viitorii stăpîni ai locului sînt importaţi masiv şi se înmulţesc cu optimismul celor care ştiu ca sînt aleşii viitorului, astfel încît transferul de proprietate va avea loc în grafic şi, ţinînd cont de entuziasmul european pentru negocieri şi tratative, fără fasoane.)

Însă, în linii mari, europenii se achită cît pot de bine de această responsabilitate. Nu poartă arme, cedează locul politicos cînd mai mulţi musulmani se strîng în preajmă şi au renunţat demult la religie, cu excepţia celor care se convertesc la islam. Au renunţat de mult şi la copii, sînt prea mare bătaie de cap… dar să nu mă repet. În schimb, pe copiii pe care îi au îi forţează să mănînce halal, ca în unele şcoli belgiene, sau nu îi mai învaţă despre Voltaire şi Diderot, ca în diverse şcoli franceze. Darwin devine anatema în tot mai multe şcoli britanice şi pe întreg continentul profesorii nu ştiu ce să mai facă pentru a evita subiectul Holocaustului. Voltaire, Diderot, Darwin, Holocaustul… balast incomod în calea armoniei şi toleranţei.

Fruntaşii clasei sînt englezii. Recent, curţile sharia au devenit oficiale în Marea Britanie. Ministerul justiţiei a recunoscut competenţa a cinci curţi legislative islamice în domeniul disputelor civile dintre musulmanii britanici. Acest lucru înseamnă că sentinţele curţilor sharia sînt recunoscute de acum încolo drept deplin valide şi pot fi aplicate cu forţa, dacă e cazul, de statul britanic. Bunăoară sentinţa dată de maeştrii sharia din Nuneaton, care au împărţit aşa cum scrie la carte moştenirea lăsată de un musulman înstărit: urmaşii feminini au primit de două ori mai puţin decît cei masculini. Ce să faci, dura lex sed lex. În plus, moştenitoarele sînt pioase şi îşi ştiu bine locul în schemă, nu se pot plînge ca au fost tratate altfel decît cum merită. La fel de exemplar au fost rezolvate şi cele şase cazuri de violenţă domestică. Femeile, cele care au înaintat acuzaţii de abuz şi violenţă casnică, au fost sfătuite să îşi retragă plîngerile şi bărbaţilor le-au fost recomandate şedinţe periodice de control al impulsurilor de furie. Se întrevăd afaceri prospere pentru posesorii de cabinete psihologice şi terapeuţii specializaţi în conflicte domestice. În orice caz, înţelepciunea şi moderaţia au avut cîştig de cauză: toate aceste căsătorii au fost salvate şi cuplurilor le-a fost oferită încă o şansă de a lămuri schema familială de drepturi şi îndatoriri. Odată educate, cele şase doamne nu îşi vor mai dezonora familiile prin apariţii la tribunal, fie el chiar sharia.

Ar trebui să adaug şi răspîndirea băncilor sharia. Londra este pionier în acest domeniu, dar germanii au început să recupereze teren. Finanţele avantajoase fără dobîndă pentru musulmani sint în plin avînt şi diversificare. Deci, lucrurile merg binişor. Europenii învaţă repede şi sînt docili în general. Atunci, de ce atîta reticenţă la jizya?

De ce nu plătesc europenii impozit de protecţie şi toleranţă musulmanilor de pe continent? Doar e vorba despre un obol modest pentru minorităţi, iar europenii se dau în vînt după minorităţi. Graţie Panseluţei am aflat că de fapt europenii plătesc jizya, dar se fac că nu ştiu.
Social Benefit Fraud In Infidel Lands As A Muslim Duty
În efect, numeroşi musulmani extrag acest impozit prin fraudarea serviciilor de asistenţă socială. Turci în Germania, irakieni în Suedia, pakistanezi în Norvegia, algerieni şi marocani în Olanda îşi exercită dreptul istoric de a-i taxa pe infideli, prin tot felul de scheme care mulg finanţele publice. Efortul e de masă şi îndrumat de lideri religioşi care învaţă turma toate trucurile necesare pentru continuarea acestei tradiţii islamice. Dhimmi trebuie să plătească impozit de protecţie celor aleşi de Allah.

Cineva ar putea zice (şi a zis deja) că nu e nici o brînză. Români, polonezi, ruşi şi alţii fură şi ei cum pot prin ţările vestice în care s-au stabilit. Nu-i aşa, toţi au cîteva mere putrede în coş. Însă legea şi autorităţile îşi fac datoria.

Posibil, dar ceva scapă în această echivalare simplistă. Musulmanii care îşi extrag singuri jizya prin înşelăciune nu fură. Ei nu consideră că fură. Este dreptul lor istoric de care sînt privaţi şi pe care îl exercită în numele unei culturi diferite şi care fără îndoială merită respect şi toleranţă. În cultura românului, polonezului şi rusului furtul e furt şi nu beneficiază de justificări exotice. În cultura musulmanilor furtul e furt doar dacă păgubeşte un alt musulman. Cînd e vorba de paguba adusă infidelilor se numeşte jizya şi este un drept inalienabil. Concluzia? Europenii vor plăti jizya chit că vor sau nu, indiferent de schemele mentale de care se agăţă pentru a ignora sau muşamaliza această realitate.

Şi atunci întreb din nou. Nu ar fi mai simplu ca acest impozit să fie oficializat şi reglementat de stat? Europenii continuă să plătească impozitele existente plus jizya pentru toleranţă şi coeziune socială, iar musulmanii primesc jizya. De fapt, ei nu ar trebui să plătească nici un impozit. Mai precis, musulmanii au datoria de plăti un singur impozit, numit zakat, dar cum acesta nu poate fi colectat decît de calif, iar problema califului european fiind puţin prematură (doar puţin), rezultă că zakatul nu are destinatar şi prin urmare imposibil de perceput.

Ştiu, nu este echitabil, unii să plătească impozite şi alţii ioc. Există totuşi o ieşire din acest impas. Europenii îşi pot petiţiona parlamentarul din circumscripţia căreia aparţin şi pot cere instaurarea de urgenţă a califului. Asta da palmă dată islamofobiei, xenofobiei, rasismului şi fascismului.