Foarte multe mîini ridicate, după bătălie, pentru a răspunde, dacă se poate exclusivist şi în profit propriu, la întrebarea „cine a adus victoria lui Klaus Iohanis”. Foarte mulţi „kingmakers”de ziua a şaptea. Comic de-a dreptul, uneori. Comic însă, pînă la un punct. Dincolo de el, sîntem chiar în miezul neruşinării şi al obscenităţii publice.
Recitalul de acţiuni pro-active, ego-centrate, egolatre unele de-a dreptul e, la acest moment ulterior bătăliei adevărate, impresionant. Şi domină evantaiul de scenarii explicative cu privire la ce a fost decisiv pentru victoria candidatului de centru-dreapta într-una dintre cele mai spectaculoase reveniri prezidenţiale, nu doar din România, ci şi din întreaga Europă. Chiar dacă lucrurile sînt, la acest moment, pesemne inevitabile în termenii pe care i-am rezumat mai înainte – fie şi numai pentru faptul că, nu-i aşa, în România se trăieşte mult în proverbe şi din proverbe (iar unul dintre cele mai cunoscute e următorul: „după război, mulţi viteji se arată!”) – cred că nu se cuvine să nedreptăţim o ipoteză destul de solidă. A propos de acest detaliu – cred că, acum, ea e cu atît mai ocolită, cu cît ea are, prin faptele care o irigă, o arie de acoperire foarte mare.
Iată: egourile lăbărţate ale „făcătorilor de preşedinţi” vor, între altele, să ne transmită, că prezidenţialele din acest an, mai ales în turul al doilea, marchează abolirea votului pentru „răul cel mai mic” şi încearcă să impună ipoteza că, de data asta, s-a votat „pozitiv”, „constructiv”. „Să fim pozitivi”, cum ar veni, şi cum spune Gică Hagi. Dar şi mai bine e să fim lucizi. Şi, în acest sens, să ne întrebăm: dar dacă nu e aşa? Dacă nu avem (încă) un semnificativ vot pozitiv, pentru un bine, fie el şi mic şamd?
Să investigăm, aşadar şi această direcţie. Una în care e bine să ne amintim, cu luciditate, cum s-a folosit, de pildă, un anumit candidat de BOR. Sau, cum acelaşi – fie direct, fie prin proxy – a vorbit despre familia contracandidatului. Sau despre pomeni electorale – date într-un mod sfidător, în maniera Nicolae Ceauşescu („Nicule, mai dă-le o sută la salariu”). Sau ce s-a întîmplat cu votul din Diaspora – cozile, umilinţa, sfidarea autorităţilor care au refuzat, deşi legal se putea, o organizare mai suplă a acestui proces. Sau despre retorica naţionalistă – care ducea mai degrabă către formule de mult depăşite în lumea civizilizată. Sau despre ambiguităţile cultivate de unul dintre finalişti cu privire la apartenenţa României – Vest, Rusia, China, fără nuanţe. Sau despre ordonanţa traseiştilor. Sau despre politica editorială a unor televiziuni aflate în aria de influenţă imediată a unuia dintre candidaţi – politică editorială atît de dură şi de nedreaptă încît odioasa revistă „România Mare” părea decentă prin comparaţie cu televiziunile invocate. Sau despre raportarea la justiţie – o temă cu atît mai vandabilă în campaniile electorale cu cît sînt mai mulţi competitori (plus releele din dotare – analişti, sociologi, de pildă) spun că ea e demodată.
Ei bine, toate acestea adunate, plus multe altele – în aceeaşi direcţie, a discursului urii, a tacticilor şi strategiilor de extracţie autoritarist-totalitară – e mult mai probabil că au ajutat la construirea şi exercitarea unui vot negativ. De refuz. A unui vot care, în cele din urmă, a dat imaginea cu care candidatul stîngii a încercat să defileze în această campanie electorală – aceea de unificator. Dar a modificat într-un mod semnificativ felul în care a arătat, în cele din urmă, exact această imagine. Căci Victor Ponta a fost, cum spuneam, unificator – dar nu al tuturor românilor, ci al majorităţii românilor care l-au refuzat, printr-un vot masiv. Un unificator – dar împotriva sa. Un unificator-uRnificator. Un agregator de vot negativ – cu succes decisiv, cum am văzut deja şi cum nu a anticipat nimeni.
În fine: chiar dacă votul a fost, cum e mai probabil să se fi întîmplat, din nou unul de protest, „negativ”, aceasta nu exclude ca, în viitor, pe temelia acestui vot, să se întîmple ceva pozitiv. E chiar de dorit să fie aşa ceva, de fapt…
6 Comments
Ion Ionescu
22 November 2014—chiar dacă votul a fost, cum e mai probabil să se fi întîmplat, din nou unul de protest, „negativ”, aceasta nu exclude ca, în viitor, pe temelia acestui vot, să se întîmple ceva pozitiv..
Deocamdata clasa politica romaneasca, decredibilizata si detestata, si-a rezolvat o mare problema, „alegerea” totusi a unui presedinte prin aceasta ‘scamatorie’ in care s-a votat de fapt anti-Ponta si iesit Iohannis…Votat din ura si din sila pentru ce s-a intamplat in diaspora si fata de logoreea mincinoasa pesedista.
Nu s-a rezolvat insa nimic altceva.Nu s-a discutat si nu s-a decis nimic de importanta pentru Romania (campania a fost parazitata si deturnata de arestarile DNA), nu exista in continuare o conceptie despre un viitor in Romania. Iar in 2-3 luni va trece euforia asta „falsa”, euforie obtinuta prin descararea catartica a emotiilor acumulate dar fara rezolvarea problemelor ce le genereaza.
Costin Andrieş
22 November 2014Adevarul e ca putina prudenta cu indragosteala asta de Santa nu ar strica. Pana una-alta, cel mai mare merit al lui e, acum, ca nu e Ponta, cel alaturi de care a stat in timpului asediului mafiot din 2012. Si mai sunt si cefele (si gusele) late pe care le-a strans chiorchine in jurul lui.
Sunt inca optimist si sper sa nu ii vina idei despre „debasificarea Romaniei”, ca „debasificare” se traduce in primul rand prin de-DNA-izare.
http://www.ziare.com/klaus-joh…..re-1297699
PSD-PCR
22 November 2014Sunt perfect de acord ca putina prudenta nu strica. Totusi, primul lucru pe care l-a facut Iohannis dupa ce castigat alegerile a fost sa ceara parlamentului sa pice legea amnistiei.
S-ar putea sa-l ia de urechi tanti Merkel daca are idei necurate privind activitatea DNA-ul.
mihai
22 November 2014Buna dimineata! Cu scuzele de rigoare ,dar autorul tuseaza suportul avut de castigator ; uman si material ???? Si tinteste precis : AMP ! Care se dovedeste ca se apropie ,pana la identificare cu Victor Ciorbea !! Parerea mea !
Anca Cernea
22 November 2014Acest vot a arătat cât de prostească e afirmația că alegătorii români sunt proști.
Speram ca măcar atâta lucru să învețe și „elitele” – politice și intelectuale – din această experiență, că nu cetățenii sunt proști, dimpotrivă, clasa-aflătoare-în-treabă este, în medie, mult mai proastă decât restul societății. Dar nu învață. Chiar se laudă, că e meritul lor, nu al „prostimii” „pupătorilor de moaște”.
Și e tocmai invers, a ieșit bine pentru că poporul nu s-a luat nici după tâmpeniile docte de tip AMP, nici după stilul de făcut politică al lui Blaga, nici după îndemnuri „duhovnicești” ca ale unui Iustin Sigheteanul.
AMP este un caz mai strident, dar nu e singura membră a autoproclamatei „elite intelectuale” / purtătoare-de-texte a „societății civile” care a ratat ocazia să tacă din gură și să ia aminte la adevărata semnificație a celor întâmplate,
și anume:
Cu ocazia alegerilor prezidențiale din nov 2014, nația a arătat că e mult mai deșteaptă decât următoarele categorii de cetățeni: candidații, politicienii, partidele, precum și tot felul de oengiști, experți, jurnaliști, publiciști, analiști și diferite fețe bisericești. Dovezile de inteligență din rândul categoriilor enumerate au fost rarissime și remarcabile excepții.
Dacă cei enumerați în paragraful anterior se obstinează să rămână în delirul „poporul e prost, noi suntem deștepți”, dacă tot nu vor ține cont de ceea ce așteaptă societatea, victoria de la aceste alegeri va fi ratată, și vom ajunge din nou la pătrățica „anul 2000” – dar într-un context geopolitic mult mai periculos decât atunci. România ar putea muri de prostie. Dar nu de prostia cetățenilor, ci a „elitelor”.
bilbofil
22 November 2014Problema a fost că pentru votanții PSD, în frunte cu Ponta conceptul de alianță de egali este de neconceput. Orice alte păcate ar avea, PD, PNL, UDMR sînt în stare să facă față unei coaliții și «scandalurilor» pe care le presupune. La începutul anilor ’90, pe vremea organelor de partid și de stat, sau în degringolada generată de Emil în 2000, Iliescu putea cîștiga și așa. Acum, o asemenea atitudine nu poate da mai mult de o majoritate relativă (pluralitate). În această trăsătură cu rădăcini adînci în «poporul PSD» se află sursa eșecurilor repetate.