În imagine: Maica Domnului a Milostivirii de la El Cobre

Reflecții înaintea vizitei Papei în Cuba

Armando Valladares

La 26 martie Sanctitatea Sa Benedict al XVI-lea va ajunge în Cuba, insula-închisoare, pentru o vizită de trei zile. Dictatorul Raúl Castro a promis că pontiful va fi primit cu “afecțiune” și “respect”; și s-a grăbit să anunțe grațierea a 2900 de deținuți, dintre care numai 7 sunt deținuți politici.

Între timp, purtătorul de cuvânt al Sfântului Scaun, P. Federico Lombardi, a declarat că Benedict al XVI-lea “dorește mult” să vadă Cuba și că această călătorie va fi “cu siguranță” unul dintre cele mai importante evenimente ale anului 2012.

Este explicabil ca anunțul despre vizita papală într-o țară subjugata de un regim comunist, deosebit de crud și represiv, care tocmai a împlinit 53 de ani interminabili, să trezească sentimente de speranță în sensul de a contribui la obținerea libertății celor 11 milioane de cubanezi.

Totuși, speranțe asemănătoare s-au deschis în 1998 cu ocazia vizitei în Cuba a Sanctității Sale Ioan-Paul al II-lea; dar regimul a știut să valorifice pentru publicitate această vizită, care a contribuit la menținerea la putere a ierarhiei comuniste. Aceasta constatare le-a provocat multor apărători ai libertății, adversari ai socialismului, o deziluzie și un sentiment de fustrare care durează până astăzi.

În aceste momente, îngrijorarea firească a multor cubanezi, din insulă și din exil, este aceea că o situație asemănătoare s-ar putea repeta cu ocazia acestei a doua vizite a unui Papă în Cuba. Însuşi secretarul Conferinţei Episcopilor Catolici din Cuba (COCC), monseniorul José Félix Pérez Riera, a recunoscut că vizita lui Benedict al XVI-lea va putea aduce nefericitului popor cubanez un “aer de libertate”, dar s-a grabit să excludă orice consecințe politice ale vizitei papale. Păstorii cubanezi s-au îngrijit să păstreze, de-a lungul ultimelor decenii, o lamentabilă și persistentă politică de colaborare cu Lupii care prigonesc turma.

Această firească îngrijorare a multor cubanezi se vede confirmată de faptul că, înaintea vizitei papale, regimul anunță schimbări “de formă” care îi impresionează pe anumiți naivi sau necunoscători ai realității cubaneze, dar care, în fond, nu schimbă natura criminală a regimului.

Până acum câteva zile exista, de exemplu, speranţa că guvernul comunist va ridica sau va atenua interdicția severă de a intra sau ieşi liber din insulă, care reprezintă unul dintre motivele pentru care Cuba continuă sa fie o insulă-închisoare. Dar însuşi Raúl Castro a amânat această perspectivă de flexibilizare, recunoscând cu ocazia recentei sesiuni a Adunării Naţionale că nu poate ceda în acest punct esenţial, pentru că odată cu el este în joc “destinul Revoluţiei”.

În privinţa libertăţii religioase, regimul se laudă, iar Păstorii aplaudă, că prin Constituţia cubaneză se “recunoaşte, se respectă şi se garantează libertatea religioasă” (articolul 55). Dar se vorbeşte puţin sau deloc de existenţa articolului 62 al aceleiaşi Constituţii, care are grijă să retragă ceea ce aparent tocmai se acordase. De fapt, articolul respectiv avertizează că “niciuna dintre libertăţile” constituţionale nu se poate exercita “împotriva existenţei şi obiectivelor statului socialist, împotriva deciziei poporului cubanez (sic) de a construi socialismul şi comunismul”. Şi se adaugă o ameninţare explicită, pusă în practică în mod constant, conform căreia “încălcarea acestui principiu este pasibilă de pedeapsă”. Regimul este dispus să tolereze numai un tip de religiozitate care să aibă efecte anestezice asupra conştiinţelor, o reliogizitate care nu lasă să se vadă că doctrina comunistă este diametral opusă Poruncilor şi Legii lui Dumnezeu.

Aceasta îngrijorare a cubanezilor dinăuntrul şi din afara insulei faţă de perspectivele vizitei papale se vede confirmată de cuvintele cu care Benedict al XVI-lea a primit scrisorile de acreditare ale actualului ambasador cubanez pe lângă Sfântul Scaun. Pontiful a elogiat “internaţionalismul” cubanez, care de fapt a fost instrumentul responsabil pentru atâta sânge şi atâtea lacrimi ce s-au vărsat în America Latină şi în Africa. Tot cu acel prilej, Papa a scos în evidenţă, ca exemple de pretinse beneficii ale internaţionalismului cubanez, “alfabetizarea” şi “sănătatea”. Şi totuşi, aşa cum chiar Constituţia cubaneză recunoaşte, iar faptele o dovedesc, aceste realizări atât de mediatizate nu sunt altceva decât cleşti satanici de control psihologic, mental şi social asupra copiiilor, tinerilor şi adulţilor, în Cuba şi în alte ţări unde au fost aplicate.

În cele din urmă, această îngrijorare se intensifică dacă se ia în considerare pro-castrismul manifestat de Cardinalul Tarcisio Bertone, actualul Secretar de Stat al Sfantului Scaun, în timpul celor trei vizite în insula-închisoare, prima în calitate de Arhiepiscop de Genova, iar cele două mai recente în funcţia de Secretar de Stat. Deja la prima sa vizită în insula-închisoare, Cardinalul Bertone, dupa o lungă întrevedere cu Fidel Castro, a adus laude „remarcabilei lucidităţi“ a tiranului, şi-a exprimat convingerea că acestuia i-a „crescut respectul pentru religie“ şi „aprecierea pentru biserică“, şi a supralicitat, în ciuda tuturor dovezilor, cum că în insula-închisoare “deschiderea este deja totală”.

Pronia cerească să binevoiască a nu îngădui vreo utilizare a vizitei de către ierarhii actuali ai comunismului cubanez. În ceea ce priveşte apropiata vizită a lui Benedict al XVI-lea în Cuba, acestea sunt primele gânduri, sincere şi respectuoase, pe care le ofer cititorilor.

În calitate de credincios catolic cubanez, cred că am nu doar dreptul, ci şi obligaţia de conştiinţă de a face cunoscute aceste consideratii. Am mai spus-o, şi o reafirm, acum când seapropia acestă nouă împrejurare din viaţa Bisericii şi a Cubei. Am o îndatorire faţă de acei tineri martiri catolici care au murit la “paredón”, zidul sinistrei închisori La Cabaña, strigând “Traiască Hristos Împăratul! Jos comunismul!” adevarate proclamaţii de credinţă, de eroism şi de martiriu, care încă răsună în urechile mele, şi în urechile atâtor foşti detinuţi politici supravieţuitori din La Cabaña, ca şi cum ar fi astăzi. Da, am o îndatorire de onoare faţă de prietenii mei, asasinaţi în închisorile castriste; faţă de lupta pentru libertatea Patriei mele; faţă de Istorie; şi, mai presus de toate, faţă de Dumnezeu şi de Maica Domnului a Milostivirii de la el Cobre, Ocrotitoarea Cubei.

Traducere Corina A. și Anca Cernea

În original  icon-caret-right El viaje de Benedicto XVI a Cuba: esperanzas y preocupaciones

icon-circle-o  icon-circle-o  icon-circle-o

Armando Valladares, poet și scriitor, fost deţinut politic cubanez, a fost arestat în 1960, când avea vârsta de 23 de ani, după ce a refuzat să atârne o lozincă de propagandă comunistă pe peretele biroului unde lucra, la Casa de Economii a Poştei. Pentru această crimă, Valladares a fost condamnat la 30 de ani de închisoare, din care a executat 22. A fost torturat, a suferit de boli, de foame şi de frig, şi si-a văzut nenumăraţi prieteni murind. A refuzat însă reeducarea, ce i-ar fi permis o scurtare a pedepsei. “Pentru mine”, a spus Valladares, “asta ar fi însemnat o sinucidere spirituală. În timpul cât am fost în închisoare nu mi-am abandonat niciodată libertatea. Libertatea mea nu este spaţiul în care pot să mă plimb. Sunt mulţi în Cuba care au spaţiu să se plimbe, dar nu sunt liberi.” Valladares şi-a descris astfel detenţia, “Pentru mine, ea a însemnat 8 000 de zile de foame, de bătăi sistematice, de muncă grea, de izolare şi singurătate, 8 000 de zile de luptă ca să arăt că sunt o fiinţă umană, 8 000 de zile pentru a dovedi că spiritul meu poate birui epuizarea şi durerea, 8 000 de zile pentru a-mi pune la încercare convingerile religioase, credinţa, ca să lupt împotriva urii pe care gardienii atei încercau să mi-o instileze cu fiecare împunsătură de baionetă, să lupt pentru ca ura să nu prindă rădăcini în inima mea, 8 000 de zile de strădanie ca să nu ajung şi eu ca ei.” Valladares a fost eliberat datorită demersurilor făcute de soţia sa, Marta (care a reuşit să iasă din Cuba) pe lângă diferiţi şefi de state din Occident. El a ajuns în Statele Unite, unde a scris o primă carte, intitulată Contra toda esperanza, “Împotriva oricărei speranţe”, în care îşi povestea experienţa închisorii. Preşedintele Ronald Reagan a citit cartea şi a decis să-l numească Ambasador al Statelor Unite la Comisia ONU pentru Drepturile Omului. Valladares, a cărui sănătate fusese puternic afectată în urma torturilor suferite în închisoare, şi-a preluat postul, făcându-şi apariţia la Geneva într-un scaun rulant.

Cuba arestează 70 de membre ale Doamnelor în Alb în ajunul vizitei Papei

ABC
19 martie 2012

Forţele de securitate au arestat în cursul acestui sfârşit de săptămână, în diferite părţi ale ţării, aproximativ 70 de membre ale grupului de opoziţie Doamnele în Alb, inclusiv pe lidera acestora, Berta Soler. Soler a fost arestată la Havana, împreună cu alte 17 persoane care participau la obişnuitul marş ce are loc în fiecare duminică, cerându-se eliberarea deţinuţilor politici. Cele 18 femei au fost înconjurate şi evacuate în autobuze atunci când au ieşit de pe traseul autorizat prin cartierul Miramar al Havanei, a transmis un cameraman Reuters, care a asistat la scenă.

O purtatoare de cuvânt a Doamnelor, Magaly Suarez Otero Norvis, a explicat că 16 membre ale grupului au fost arestate în cursul după-amiezii, iar alte 36, inclusiv Berta Soler, au fost arestate duminică dimineaţa, când se pregăteau să participe la Liturghia din Biserica Santa Rita, situată, de asemenea, în Miramar. Femeile se întâlniseră în casa Laurei Pollan, lidera decedată a asociaţiei, pentru a comemora aniversarea aşa-numitei Primăveri Negre, valul represiv din martie 2003, care s-a încheiat cu arestarea a 75 de disidenţi şi condamnarea lor la închisoare, a explicat Otero.

Luptătorul pentru drepturile omului Elizardo Sanchez a relatat de asemenea despre alte 12 disidente arestate în alte provincii. Aceste arestări “nu crează un climat prea favorabil pentru vizita Papei”, a avertizat el.

Papa Benedict al XVI-lea va vizita Cuba, în zilele de 26, 27 şi 28 martie, o vizită considerată ca un semn al îmbunătăţirii relaţiilor Bisericii Catolice cu regimul cubanez. Chiar joia trecută, poliţia a evacuat, la solicitarea Bisericii, treisprezece opozanţi care se închiseseră în Bazilica Nuestra Señora de la Caridad de la Havana pentru a-şi formula revendicările politice. “Vina este în primul rând a guvernului, pentru represiune, ca de obicei, excesivă, şi a autorităţilor catolice care au făcut o greşeală permiţând expulzarea violentă a disidenţilor”, a argumentat Sanchez.

Las Damas de Blanco sunt un grup de femei, mame, sotii, surori ale deținutilor politici cubanezi. Doamnele în Alb au curajul de a înfrunta regimul comunist prin manifestații săptămânale în sprijinul celor închiși. Grupul s-a constituit în urma represiunilor Primăverii Negre 2003.

Las Damas de Blanco defilează pe străzile Havanei, îmbrăcate în alb, cu gladiole în mână; sunt foarte adesea bătute și insultate de poliție, arestate, expuse la mii de șicane și umilințe, dar nu cedează. Protestul lor tenace a sfârșit prin a deveni cunoscut în lumea întreagă.

Cântec dedicat de Frank Soria pentru Reina Luisa Tamayo, Doamnă în Alb și mamă a deținutului politic Orlando Zapata Tamayo, mort în închisoare, în greva foamei la 23 februarie 2010, în timp ce protesta împotriva tratamentului inuman la care autoritățile comuniste îi supun pe prizonierii de conștiință.