FUNDATIA IOAN BARBUS

CELE MAI CITITE

Ziua Nejudecății de Apoi

Mărturisirea creștină contemporană, pe bună parte a denominațiunilor, arată cu totul diferit de felul în care arăta în lumea perioadelor istorice trecute. Discursul curent al bisericilor evită să tensioneze prea mult publicul, credincios sau nu, fie din rațiuni practice, pentru a fi cumva mai atrăgător (oamenii sunt educați continuu acum să fie peste măsură de sensibili la orice eventual disconfort), fie pentru a nu deveni țintă a stângii de pretudindeni, care a început să își aroge și dreptul de a arbitra cu autoritate atât în materie de morală publică, cât și de dogmă creștină. E una dintre marile probleme contemporane – acceptarea intelectualilor stângii în discuția adevărurilor de credință, acceptarea ca legitimă a dezbaterii cu cei care au ca scop final, conștient sau nu, „eliberarea” de religie, distrugerea ei.

Discursul real apologetic creștin este rapid catalogat ca discurs al urii și prea puțini se mai încumetă să înfrunte tot valul de acuze ale intelectualilor publici și ale marii părți din media care rostogolește senin sloganurile stângii. Unul din elementele esențiale ale mutației în materie de discurs, de mărturisire a credinței, este evitarea discuțiilor despre diavol și iad, despre păcatul care schimbă firea și despre pedeapsa eternă. Sunt prea specifice Evului Mediu! îți va spune oricine cu pretenții de persoană cultă.

Avem acum curente în diferitele Biserici care acceptă de prea multe ori să cruțe pacatoșii de sentimentul de stinghereală în comunitatea de credință când acolo este condamnat păcatul și învățat că natura lui e îndreptată spre pierderea harului, spre îndepărtarea de Dumnezeu. Pentru că păcatul asta face – îl îndepărtează pe om de comuniunea cu Dumnezeu, apoi de aproapele, de sine însuși, de rostul său fundamental. Mai mult, e acceptat acum, destul de des în spațiul creștin, cu aplauze uneori, discursul celor care mărturisesc că sunt mândri de săvârșirea păcatelor, de viața în păcat, cum e cazul „mândriei de a fi homosexual”. Acum e clar că se fac anumite concesii în fața pretențiilor stângii… Este vorba aici, până la urmă, și de o acceptare involuntară si tacită a ereziei apocatastazei, adică a mântuirii tuturor, inclusiv a diavolului, așadar a inexistenței pedepsei eterne, a veșniciei iadului. Dumnezeu este bun și atât, nu mai este și drept. Erezia, începută în creștinism de la marele scriitor bisericesc Origen, a fost preluată și de un mare sfânt și teolog al primelor veacuri creștine, Sfântul Grigorie de Nyssa, ale cărui învățături au fost, însă, în aceasta direcție, total respinse de Biserică. Nu e tocmai o simplă deviere de la adevărul de credință, este o pervertire subtila care afectează întregul fundament al moralei creștine. Așa fiind, apocatastaza a subzistat în apropierea învățăturilor creștine, până în secolul XX, când a fost explicit relansată, în diferite forme, de teologi și filozofi ai religiei, dintre care cele mai proeminente figuri sunt teologul Hans Urs von Balthasar și filozoful rus Nicolae Berdiaev. Cum, conform acestei concepții, indiferent de răul făcut, oricine află până la urmă mântuirea, atunci, cumva, orice este permis. Și, așa, parada homosexualității parcurge veselă contemporaneitatea cu mândria de a păcătui, nedând păcătoșilor care o alcătuiesc posibilitatea să afle drum înapoi către o viață morală conformă voii lui Dumnezeu, din starea păcătoasă, așa cum a fost revelat în Sfânta Scriptură. Ei „știu” acum că pot primi mântuirea și dacă stăruiesc în păcat și promovează felul lor de viață contrar învățăturilor biblice. Situația amintește de ce s-a întâmplat în cercetarea psihiatrică atunci cand a fost vorba despre găsirea unei soluții la problema homosexualității, unde nu s-a putut evolua câtă vreme legiuni întregi de propagandiști au pretins că nu e nimic în neregulă cu cei care își resping realitatea biologică. Spre comparație, dacă pentru majoritatea bolilor psihice listate în DSM (Manualul de diagnostic și statistică a tulburarilor mentale) au fost toți de acord că trebuie găsite tratamente și, în bună parte, consensul a făcut posibile eforturi mari pe termen lung, care au dus la soluții de compensare ori de-a dreptul de vindecare, în cazul problemelor de identitate sexuală s-au ridicat sabotori pe toată linia care au luptat împotriva căutării unor metode eficiente de tratament, numite prea barbare, ca și cum, în cazul schizofreniei ori chiar al depresiei clinice, au fost încercate doar cele mai delicate soluții. Trepanația, terapia cu electroșocuri, coma diabetică indusă, care au fost folosite bună vreme în tratamentele schizofreniei și ale depresiei pe parcursul secolului XX au fost rapid trecute cu vederea in discutie. S-a dus o luptă încrâncenată pentru oprirea oricăror demersuri prin care s-ar fi obținut tratamente împotriva problemelor de identitate sexuală și s-a reușit modificarea statutului acestor tulburări pentru a preveni încercarile de tratare altfel decât în zone marginale, la fel cum, în teologie, nu mai au mulți curajul să condamne păcatul, iar păcătosul are ștampila pride tocmai pe marea rătăcire, făcând cvasiimposibilă întoarcerea la datele esențiale ale moralei creștine biblice. Sunt concesii majore făcute răului, ce tinde să se generalizeze pe nesimțite, întâi la nivelul discursului, apoi, mult mai ușor, la nivelul dogmei și al practicii. Teologic vorbind, paguba e imensă – omul nu mai e chemat la pocăința, căci păcatele nu mai sunt tocmai păcate, și astfel e oprit din drumul spre transfigurare, spre inălțare peste firea sa umană, la care este chemat de Dumnezeu, inălțare posibilă numai când omul, înțelegând și recunoscându-și păcatele, le poate lăsa în urmă. Păcatul asta face – oferă satisfacție senzorială și, apoi, sufletească, prin surogate care îl fac pe om să nu mai simtă nevoia de adevăratele bucurii ale harului. Să desființăm iadul, să ne găsim bucuria în păcat și să ne amăgim că vom fi iertați la nesfârșit, că nici nu-i nevoie de remușcare, o desființăm și pe ea ridicand păcatul la nivel de împlinire. Omul se satură cu gunoaie, nu mai vrea să aștepte să intre la Cina Domnului. Nu putem ști dacă va fi rătăcirea cea din urmă – lumea a mai înfruntat erezii mari, dar, dacă lupta cu Marea Minciună va fi pierdută, generații întregi vor trăi fără Adevăr și atunci orice rău va fi posibil iarăși, numai că, de data asta, acesta va dura mult mai mult.

ACP

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Redacţia

Redacţia

Conservatori români

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *