citiți și „Ascensiunea şi căderea Căpitanului” (I): o carte ce putea fi utilă

Teza de bază a cărţii Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea „Căpitanului“ de Oliver Jens Schmitt, publicată recent de Humanitas, este că influenţa liderului Mişcării Legionare (ML) se face simiţită şi astăzi. Cu toate aceastea, dinamica transmiterii mesajului său nu este explicată aproape deloc. Referirile la perioada închisorilor sunt inacceptabil de superficiale. Puşcăriile şi Canalul au fost pline de legionari, dar nu aflăm mai nimic despre ce s-a întâmplat acolo. Cicerone Ioniţoiu sau Ion Ioanid, memorialişti inteligenţi şi prolifici ai represiunii comuniste, ale căror scrieri au fost confirmate de cercetări, nu apar în bibliografie, deşi puteau oferi indicii legate de modul în care au trecut legionarii prin închisori.

Nu aflăm, nici măcar cu aproximaţie, cum anume au fost transmis mesajul ML sau mitul Căpitanului în întreaga perioada comunistă, deşi sutem informaţi că încă din timpul vieţii Căpitanului existau probleme de comunicare şi că ML era heterogenă. După moartea lui, legionarii nu au mai avut „un câmp magnetic” care să îi coaguleze, iar familia Codreanu, care apare drept păstrătoarea moştenirii sale, a fost izolată şi nu a mai jucat un rol proeminent. Dacă astfel stăteau lucrurile în 1938, cum fost transmis mesajul până la noi, prin cine, unde, în ce perioade? Cine erau liderii recunoscuţi care au perpetuat ideile Căpitanului după moartea acestuia, în 1938? Ce s-a intâmplat cu simpatizanţii Căpitanului şi cu mişcarea după circulara lui Nicolae Pătraşcu, în care legionarii sunt îndemnaţi să respecte autoritatea statului şi să colaboreze la reconstrucţia ţării (1944)? Ce impact a avut înţelegerea dintre Ana Pauker şi Pătraşcu (1945)? Ce s-a întâmplat în timpul rezistenţei armate, în închisori, după eliberarea deţinuţilor politici (1964) şi după căderea comunismului (1989)?

Perioada închisorilor a existat si este documentată. Se poate reconstitui un fir roşu al continuităţii liderilor şi ideilor în cazul altor structuri politice sau religioase interzise de comunişti. De exemplu, există documentaţie suficientă legată de activitatea şi menţinerea ierarhiei în Biserica Greco-catolică în timpul clandestinităţii. Se cunoaşte modul în care ţărăniştii şi liberalii au păstrat legăturile între ei şi cine erau liderii în închisori şi după 1964. Care e situaţia în cazul adepţilor Capitanului şi al ML în general? Ar trebui să existe date, nume şi alte argumente care să explice continuitatea. În text nu apar şi nici bibliografia nu oferă indicii. Este limpede că un mesaj cu conţinut neuniform a circulat mai degrabă dezorganizat, dar lucrarea nu tratează satisfacător dinamica acestuia.

Pentru clarificarea unor detalii din viaţa personală a Căpitanului, ni se atrage atenţia că istoricii au un acces redus la cercul restrâns din jurul acestuia, având în vedere că oamenii apropiaţi lui nu au lăsat memorii, iar „memorialistica apărută în România înainte de 1989 ține adesea de contextul aşa-numitei „reeducari” din lagărele comuniste”. Aici iar se foloseşte în mod neglijent un termen foarte important. Cu toate că a existat peste tot, reeducarea nu a fost aplicată la fel, cu aceleaşi metode. La Piteşti, Reeducarea la care au fost supuşi mulţi studenţi legionari nu are termen de comparaţie cu nicio altă reeducare, iar acest lucru nu poate fi trecut cu vederea. De asemnea, din formularea de mai sus nu se înţelege ce implică faptul că „memorialistica dinainte de 1989 ţine adesea de contextul reeducării…” ? Orice meorialistică ţine de contextul unor epoci şi de experienţe personale, iar istoricul trebuie să accepte acest lucru, să faca diferenţe, să compare şi să afle ce s-a întâmplat. În cazul României, memorialistica ofera destule surse: ce s-a scris în ţară, ce s-a scris în exil, de către legionari sau de către cei care au avut posibilitatea să îi observe. Problema nu e contextul în care a fost elaborată memorialistica, ci faptul că nu e consultată.

Autorului nu i s-au părut importante informaţiile despre infiltrările sovietice în ML, pe care le recunosc chiar legionari asumaţi, dar le pomenesc şi surse ale autorităţilor din acel timp. Indiciile există şi în general ştim că sovieticii – ca şi naziştii, de altfel – recurgeau fără sfială la astfel de infiltrări. (Ca să nu mai amintim că, încă de pe timpul Ohranei, Rusia era specialistă în a aţâţa discordia în toate taberele şi că acest obicei s-a pastrat intact până astăzi.) Aşadar, influenţele influenţele pe care ML le-a suferit din afară nu sunt lămurite.

Nu e clar nici cât de informaţi erau şi cât de mult aderau la Căpitan şi la ideologia mişcării admiratorii lor, mai ales că, după cum am amintit, exista o mare diversitate de grupuleţe şi, pe deasupra, dificultăţi de comunicare. Aflăm, de exemplu, că după moartea lui Moţa, poziţia lui Codreanu a fost slăbită la nord şi vest de Carpaţi, că adepţii lui Sima nu prea îl cunoşteau pe Căpitan, că serviciile secrete se infiltraseră şi mijloacele de comunicare erau supravegheate, astfel încât „mulţi adepţi din Bucureşti, ca să nu mai vorbim de provincie, nu aveau acces la informaţii şi indicaţii”. Prin urmare, adepţii au avut acces la informaţii selectate şi incomplete şi au înţeles lucruri diferite, în funcţie de ce voiau să audă, de ce ajungea la ei, de impresia pe care le-o făceau legionarii din preajma lor, de perioada în care au venit în contact cu ideile legionare etc.

Heterogenitatea nu a făcut decât să se adâncească după moartea lui Codreanu şi mai ales în timpul comunismului, de la perioadă la perioadă şi de la caz la caz. Un tânăr care a căscat o dată gura la o reuniune legionară nu poate fi pus alături de altul care era activ într-un cuib şi a participat la violenţe împotriva evreilor. De asemenea, este o deosebire între, de pildă, Nichifor Crainic, om de cultură, activ în ML, care a fost arestat pentru activitate legionară, şi-a ispăşit pedeapsa şi a fost ulterior reabilitat, şi un student arestat degeaba în 1956, ca Dl. Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, care afirmă că nu e legionar, dar admiră „moralitatea legionară” pe care a văzut-o la unii deţinuţi politici. În sfârşit, nu pot fi puşi în aceeiaşi categorie trolii care se declară legionari pe internet şi cer „revenirea la independenţa României” de pe timpul lui Ceauşescu, adică ieşirea din UE şi NATO şi, de fapt, revenirea în sfera de influenţă rusă, şi, să spunem, Ion Gavrilă Ogoranu sau Prof. Iulian Constantin, care nu s-au delimitat de ML, însă nu au săvârşit fapte reprobabile şi au sprijinit clar aderarea României la structurile euro-atlantice. Lucrurile devin foarte complicate, ceea ce confirmă atât caracterul confuz şi contradictoriu al legionarismului, cât şi nevoia unei analize morale, nu doar istorice, a faptelor, sine ira et studio, fără metafore generalizante, amalgamări sau ignorarea unor informaţii cunoscute.

În ce mă priveşte, sunt de acord cu Livia Dandara care, după ce a studiat rezistenţa legionară anticomunistă, mărturiseşte: „am mari dificultăţi în surprinderea adevărului privind rezistenţa anticomunistă legionară. De la om la om, de la document la document, de la memorii la amintiri, lucrurile se învălmăşesc, datele diferă, cazurile sunt prezentate total (sau cu nuanţe) diferite. Apărând în ipostaze când de luptători, când de victime, când de rezistenţi, când de spioni, când de torţionari, când de martiri, fiecare cu variantă şi destin singular. Mânaţi de curajul specific tinereţii; dominaţi de setea de răzbunare şi revanşă pentru persecuţiile din trecut; cu înclinaţii educate pentru acte politice extreme (spionaj, conspiraţie, terorism, asasinat); prinşi în angrenaje politice anterioare; îndatoraţi faţă de naziştii germani care-i manipulaseră şi-i ocrotiseră; dornici de a salva ţara de sub dominaţia şi ocupaţia sovieto-comunistă; dezorganizaţi ca mişcare unitară (program, şefie, orientare), au intrat în malaxorul represiunii comuniste şi s-au comportat, fiecare, cum a crezut şi cum a putut.” Nu detaliile şi cantitatea de informaţii sunt cea mai grea piatră de poticnire în studierea fenomenului legionar, ci dificultatea de a formula un mesaj unitar din nişte idei contradictorii şi fluctuante. Transmiterea mitului Căpitanului nu se explică prin enunţul clar al principiilor şi prin aplicarea lor cât de cât uniformă, ci prin fascinaţia pentru persoana liderului şi pentru câteva formule generale, înţelese şi aplicate foarte diferit. E foarte lăudabil că în puşcăriile comuniste s-au găsit suflete curate care să preia din acest mesaj doar îndemnurile la curaj şi generozitate. Totuşi, foştii deţinuţi politici legionari au ramas dezbinaţi, între altele, şi pentru că nu au căzut de acord asupra formulării principiilor şi politicii.

Doctrina şi practica legionară: „trup şi suflet din trupul ortodoxiei”?

Lucrarea abordează subiectul şi din punct de vedere al istoriei religiei, fără însă ca termenii creştini să fie stâpâniţi îndeajuns. E ca şi cum s-ar trata un subiect de medicină doar cu noţiuni şi termeni din istoria biologiei. Modestia instrumentelor face dificilă deosebirea dintre ce este normal în învăţătura şi practica creştină de ce este exagerat, neimportant sau inadmisibil. Aceasta duce la afirmaţii nedemonstrate şi inexacte, ca de exemplu: „unele cercetări mai noi arată că doctrina şi practica legionară erau trup şi suflet din trupul ortodoxiei, fie că era vorba de modul organic de a înţelege comunitatea sau de pomenirea morţilor, de pildă, sub formă de parastase”. Metaforele gen „trup şi suflet din trupul ortodoxiei” sunt neştiinţifice şi nu arată cât era legionarismul de fidel ortodoxiei sau măcar creştinismului, ceea ce este esenţial. Dacă cele mai normale lucruri din credinţa creştină, precum comunitatea, rugăciunile, parastasele sau pelerinajele sunt privite ca un cancer latent, în pericol să declanşeze oricând o ML, atunci nu doar că batem pasul pe loc ca până acum, ci ne întoarcem cu paşi mari către anii 50. (Păcat că nu aflăm mai multe despre acele „cercetări mai noi”, ca să nu le confundăm cu unele mai vechi, făcute prin beciurile Securităţii, care au ajuns la concluzii similare.)

Citiţi şi:
Legionarismul, cel mult o erezie şi Dragos Paul Aligica: Studiul Bancii Mondiale despre ortodoxie, posibil argument de decuplare a est europenilor de vest

După cum arată Tatiana Niculescu, termenul „ortodoxie” era rareori folosit de Căpitan, care promova mai degrabă “un amestec de concepţii, un amestec de repere religioase”, în care se găseau influenţe protestante şi catolice. Căpitanul avea în vedere un fel de predestinare cu tentă protestantă atunci când justifica violenţa prin robia păcatului strămoşesc. Fosta soţie a Căpitanului afirma că mişcarea avea un caracter „pur ortodox”, însă dezvăluia totodată că fostul său soţ „nu era un practicant fervent”, că prefera să se roage în singurătate sau să „treaca pe la” mormintele lui Moţa şi Marin. Acest tip de practică poate fi greu asimilat ortodoxiei propuse de catehismele aprobate de Biserică.

Căpitanul s-a păcălit pe el şi pe alţii imitând şi interpretând în mod propriu speranţe şi dorinţe de bine ce vin din credinţa creştină. Orice manipulare apelează la o speranţă, o dorinţă de bine, fiind o copie nereuşită a unui adevăr. Diavolul este simius Dei (maimuţoiul lui Dumnezeu) şi trucurile sale sunt vechi de când lumea. Antidotul lor este adevărul. După cum manipularile financiare nu se evită prin interzicerea afacerilor, ci prin dovedirea şi sancţionarea înşelăciunilor, mutatis mutandis, ca să îndepărtăm sursele şi ispitele de fanatism şi violenţă izvorâte din interpretări ale religiei creştine, nu e normal să denunţăm parastasele (e chiar hilar), ci e mai eficient să ne îndreptăm eforturile pentru a educa moral şi pentru a da în vileag manipulările, indiferent cât timp şi energie ar fi necesare.

Sunt utile citatele din care se vede cum Căpitanul sprijinea violenţa, răzbunarea şi antisemitismul sau interpreta personal teme şi practici religioase, dar şi aici se încurcă lucrurile, rugăciunile la Sfântul Anton de Padova şi pelerinajele fiind puse pe acelaşi plan cu cultul morţii şi al sângelui sau cu naivităţile (şi prostioarele) inofensive. Acesta este cazul dizertaţiei inconcludente despre Maglavit, care e asemănată cam la întâmplare cu pelerinajul în cinstea Maicii Domnului de la Lourdes (Franţa), sau referinţele mult prea generale la Oastea Domnului şi Arsenie Boca, introduse în text probabil doar pentru că sunt legate de manifestări creştine publice, ce par a fi considerate suspecte din oficiu.

Interpretarea chestiunilor legate de credinţă în cheie strict seculară duce la punerea în discuţie a separării dintre Biserică şi Stat. Astfel, ni se spune că „miscarile religioase de masa din sânul populaţiei româneşti (multă vreme ignorate de cercetare), fie că e vorba de apariţia de la Maglavit sau de cei circa un milion de ortodocşi de rit vechi din estul ţării, indică o dezorientare spirituală profunda a populaţiei, care nu ajungea în atenţia parlamentarisului de faţadă de la Bucureşti şi pentru care puterea de stat nu avea pregătite nici un fel de oferte politice”. Nu e posibil să se accepte principiul separării Bisericii de Stat şi în acelaşi timp să se sugereze că „dezorientarea spirituală” se poate soluţiona în Parlament prin „oferte politice”. Mişcările religioase de masă nu sunt o problemă a „puterii de stat” decât în măsura în care se produce haos sau cei certaţi cu legea nu sunt sancţionaţi prompt. Partea religioasă nu este de resortul politicului. În orice caz, Maglavitul şi ortodocşii de rit vechi nu se pot pune în aceeiaşi oală. (Ar fi o culme a ipocriziei să ne plângem azi de Maglavit, dar să nu avem nimic de spus de concertele de muzica gotică, de riturile macabre şi de haosul pe care le ocazionează, de mesajul pe care îl transmit spectatorilor şi de veniturile uriaşe care rezultă din cele de mai sus.)

Cunoaşterea superficiala a religiei creştine şi dificultăţile pe care le are autorul în a păstra proporţiile se regăsesc în toată cartea şi sunt foarte contraproductive, între altele, pentru că neglijează apropierea legionarismului de gonze. Tribunalele particulare, listele negre, planurile măreţe de schimbare, măsurile radicale de curăţire a societăţii, ambiţia de a pune bazele unei religii noi, care să nu aibă slăbiciunile celor existente, accentul pe sacrificii arată orgoliu şi dorinţă de putere, nu smerenie şi echilibru, adică exact opusul „dreptei socotinţe” la care aspiră creştinii răsăriteni. Pretenţia de a face curăţenie o dată pentru totdeauna şi de a rezolva greşelile lumii acum, pe loc, e o caracteristică a gnozelor imanentiste. Revolta împotriva evreilor, a poporului ales, e o forma de marcionism. Dorinţa de a fundamenta salvarea românilor pe principii etnice, cu nesocotirea catolicităţii mesajului evanghelic, este o ispită de filetism.

Legiunea – Ceauşescu – Romania?

Din lipsa de claritate a dinamicii transmiterii ideilor legionare şi a mitului Căpitanului în ultimii 80 de ani (1938-2018), decurge a altă problema a cărţii: conexiunea Codreanu-Ceauşescu, care este afirmată, dar nu şi demonstrată.

Autorul spune că liderul ML a „polarizat” sau „mobilizat” oameni şi/sau epoci. Din aceste formulări aproximative nu reiese anvergura şi durata impactului pe care le-au avut în timp mesajul lui Codreanu şi fascinaţia pentru persoana sa. Evoluţia care ni se propune nu e convingătoare. Ni se spune că mişcarea a fost foarte puternică prin anii 30, dar că totul s-a destrămat ca prin farmec la moartea Căpitanului (1938) şi a rămas aproape blocat în timpul războiului, după care nu ştim ce s-a întâmplat în anii următori şi în timpul lui Dej, însa suntem informaţi că discursul lui Ceauşescu a fost puternic influenţat de un mesaj legionar de stânga, pentru ca, după 1989, în opoziţie şi/sau în continuarea discursului ceauşist (nu ştim), ideile legionare să fie vehiculate din nou, astfel încât noi să le vedem azi pe reţelele de socializare.

Nu e prea serios să se afirme că Ceauşescu a introdus în politica PCR idei legionare de stânga, fără să ni se arate care sunt acestea şi cum s-a identificat paternitatea lor. E adevărat că între ML şi comunism au existat asemănări, după cum bine a remarcat şi Decebal Codreanu, fratele Căpitanului, ca şi alţi legionari mai puţin cunoscuţi, însă aceste asemănări sunt comune religiilor politice, comunismul şi legionarismul având amândouă o viziune colectivistă, paternalistă, de tătuc salvator, care apelează la un patriotism primitiv.

Nu ni se spune cum anume a ajuns Ceauşescu să aibă contact cu ideile legionare. I-au trecut pe lângă ureche la cizmarie, a dat ulterior în patima lecturilor legionare sau era pătruns de aceste idei pentru că în orice român doarme un mic legionar? O fi existat cumva un intelectual adevărat în preajma Geniului Carpaţilor care simpatiza ML şi l-a influenţat şi pe şeful sau? Cine era acesta? Dacă regimul Ceauşescu era pătruns de idei legionare, cum se face că acestea nu s-au manifestat şi în timpul lui Dej? O fi fost Dej vreun democrat şi doar Nea Nicu a „întinat nobilele idealuri”, cum a spus tov. Iliescu în decembrie 1989…

Termenul de „naţional comunism românesc” este impropriu pentru regimul Ceauşescu.

Acest regim era clar o dicatură comunistă de tip sovietic, care continua firesc mult mai sângeroasa dictatură a lui Dej, sistemul permiţând fără probleme ascensiunea unui lider ca Ceauşescu, cu manifestările particulare ale paranoiei sale, care veneau „la pachet”. Este o eroare să se neglijeze faptul că Ceauşescu a rămas până la sfarşit internaţionalist. El datora totul URSS. Nu ar fi fost niciodată om de stat, dacă nu exista armata rusă şi teroarea instaurată de aceasta. Mentalitatea, metodele de lucru şi aparatul de represiune au purtat până cel puţin la mineriade amprenta puternică a Moscovei. Spre deosebire de mulţi intelectuali contemporani, Ceauşescu ştia foarte bine că regimul lui nu se menţinea datorită ideilor (marxiste, legionare sau de alt fel), ci datorită apartenenţei României la blocul sovietic, impusă mai intâi militar şi menţinută apoi prin forţă de către Securitate, sora mai mică şi părtaşa planurilor KGB-ului.

Ceauşescu auzise de mii de ori lozici precum „Stalin si poporul rus /Libertate ne-au adus”, care preamăreau poporul rus, nu cel sovietic, pentru ca internaţionalismul sovietic nu exludea promovarea naţionalismului rus. Ceremoniile megalomane, instruirea paramilitară a tinerilor sau şantierele de muncă au existat de la începutul URSS şi au fost prezente în toate regimurile totalitare din secolul XX. Nu trebuie să se caute prea multă coerenţă în propaganda comunistă, care (ca cea putinistă sau pesedistă) e doar un instrument al puterii, nu baza sa. Ceauşescu a inlocuit pur şi simplu personajele: s-a facut pe el Conducător şi şi-a anexat poporul, ca orice dictator. Aceasta nu l-a împiedicat să continue „lupta neabătută împotriva fascismului, imperialismului, colonialismului şi neocolonialismului”. Cârmaciul ţinea să fie privit ca un internaţionalist, făcea mari eforturi să fie acceptat în afară şi, de altfel, a şi reuşit să fie primit în cancelariile simandicoase până la sfârşitul vieţii sale. El a murit cântând Internaţionala, nu imnul României.

Legionarii printre noi

Pentru că nu elucidează ce s-a întâmplat în perioada comunistă, autorul nu clarifică nici cum a ajuns la noi mesajul legionar şi ce mai conţine el astăzi. Subiectul este de mare interes în conextul războiului infromaţional actual, în care acuzatţile de fascism sunt foarte frecvente, mai ales din partea Rusiei.

În prezent, cei mai tineri membri activi ai Frăţiilor de Cruce, organizaţia de tineret a ML, trebuie să aibă în jur de 90 de ani. Ei sunt foarte puţini şi e greu de crezut că sunt internauţi atât de înrăiţi încât să facă pe trolii şi chiar să influenţeze spaţiul cibernetic. Majoritatea şi-au petrecut tinereţile în închisori şi au rămas oameni de omenie. După ce au ispăşit pedepse mai lungi şi mai grele decât chiar ale naziştilor din Germania, au muncit din greu purtând stigmatul de foşti deţinuţi politici şi sunt acum bolnavi şi săraci. Nu s-au răzbunat, nu făcut politică incompatibilă cu legile ţării şi cei mai mulţi au fost de acord cu intrarea României în structurile euro-atlantice, grupul lor rămânand însă foarte heterongen. Nu orice mucos are autoritatea morală să îi arate cu degetul. Nu a existat un dialog respectuos şi semnificativ cu ei. Campionii autoproclamaţi ai dialogului au preferat să se admire reciproc şi să se plângă că poporul e neinstruit şi naţionalist, dar nu au fost capabili să vorbească cu deţinuţii politici, indiferent de optiunile politice ale acestora . (După cum s-a văzut şi în timpul procesului Vişinescu, intelectualii noştri au forfecat totul, dar nu s-au înghesuit să asiste la proces şi nu au fost în stare să reţină numele liderilor democraţi închişi la Râmnicu Sărat.) Nu e de mirare că lucrurile nu sunt încă lămurite în privinţa ML, nici măcar la nivel de idei.

Există şi simpatizanţi legionari mai noi, care au avut contacte cu legionarii care supravieţuiseră închisorilor. Aceştia trebuie studiaţi, aş sugera eu, în zona organizaţiilor studenţeşti din anii 90, mai degrabă la facultăţile umaniste (între foştii şefi ai Asociaţiei Studenţilor Comunişti), dar şi pe alte filiere, mai ales printre securiştii dezabuzaţi. Autorul indică şi revista România Mare ca un continuator al ideilor ML şi crede că orientarea sa este sincer apropiată de un corp relativ unitar de idei legionare de stânga. Pare însă să nu ştie că C. V. Tudor şi majoritatea susţinătorilor lui au fost beneficiari ai regimului comunist, gata oricând să îşi tranzacţioneze opiniile pentru bani şi privilegii şi că, nu în ultimul rând, propaganda publicaţiei serveşte perfect propaganda putinistă.  

În sfârşit, există şi alte categorii de potenţiali simpatizanţi legionari, precum nostalgicii aiuriţi, mai mult sau mai puţin periculoşi. Există cazul lui Matthew Heimbach, atentatorul de la Charlottesville, ce purta nu demult un tricou cu figura Căpitanului şi declara că Vladimir Putin „liderul lumii libere”, care a fost dezavuat de Dl. Florin Dobrescu, fostul lider al partidului Totul pentru Ţară, dar şi, în mod curios, de părinţii de la Mănăstirea Petru Voda. (Deşi e critic faţă de Biserica Ortodoxă, autorul nu se întreabă de ce aceasta mănăstire a luat o poziţie oficială în chestiunea respectivă.) În sfârşit, există pur şi simplu troli plătiţi. Discursul şi riscurile pe care le prezintă toate aceste categorii trebuie să fie studiate, pentru a se separa ideile legionare de propaganda rusă, de ţăcăneli şi de informaţii anodine.

Într-adevăr, pe reţelele de socializare se pot observa mesaje cu conţinut legionaroid, antisemit, incitatoare la ură şi violenţă. Culmea e că ţinta acestor mesaje nu sunt Carol II, Ion Antonescu şi comuniştii, adică cei care chiar au luat măsuri dure împotriva legionarilor, ci tot democraţii, mai ales realizatorii actului de la 23 August 1944, Regele Mihai, Iuliu Maniu şi colaboratorii lor, adică cei care i-au deranjat pe ruşi şi pe comunişti, după cum se poate vedea şi într-un comentariu la prima parte a acestui articol.

Analiza acestor mesaje e laborioasă, dar trolii pot fi totuşi identificaţi. Există numeroase studii referitoare la modul lor de acţiune. Temele frecvente, perioadele de intensificare a activităţii (alegeri, tulburări sociale, conflicte internaţionale), formulările, repetitivitatea lor, IP-urile de la care pleacă mesajele constituie indicii importante. Rezultatele analizelor trebuie să fie aduse la cunoştinţa publicului, care are dreptul să ştie cum decurge manipularea pe internet, care sunt metodele şi scopurile trolilor.

În treacăt fie spus, autorul apreciază adoptarea legii 217/2014, însă deplânge faptul că nu a fost urmată de dezbateri despre Căpitan. În primul rând, textele legislative suscită dezbateri interesante înainte de vot, nu după acesta. În al doilea rând, au existat dezbateri pe marginea legii, dar au lăsat foarte mult de dorit, pentru că toată vânzoleala  mediatizată cu această ocazie a stimulat ceea ce legea afirma că doreşte să combată.

Citiţi şi:
Legea-lui-Crin I şi II.

În al treilea rând, dacă e să judecăm după rezultate, aşa cum a prevăzut ILD, legea nu a fost eficientă: mesajele legionaroide şi antisemite nu s-au redus, ba chiar sunt numeroase. Cel puţin aşa afirma nu demult Naftali Bennett, ministrul israelian pentru diaspora, care a plasat Bucureştiul, alături Santiago de Chile şi de Dnipro (Ucraina), între primele trei „cele mai antisemite oraşe” din lume!!! Măsurătoarea a fost făcuta cu Anti-Semitism Cyber Monitoring System, care este cel mai avansat sistem pe plan mondial pentru monitorizarea antisemitismului on-line in timp real. Nu ştiu ce tip de date oferă acest sistem şi nu înţeleg deloc cum s-a ajuns aici. Cei care şi-au luat responsabilitatea monitorizarii antisemitismului la noi nu au dat semnale de avertisment, nu au propus măsuri de remediere şi au fost tot timpul areactivi, în afară de momentele în care au criticat câte ceva la plăcuţele străzilor.

Cum se face că antisemitismul măsurat pe net nu se vede la fel şi în alte părţi? În România nu au avut succes formaţiunile explicit antisemite, ca Jobbik, şi nici lideri de opinie cu vederiile lui Jeremy Corbyn, Jean-Marie Le Pen, Alain Soral, Dieudonné, Luis Laurent, etc. Deşi e absolut normal, am ajuns să apreciem că la noi nici nu poate fi vorba de violenţele antisemite din Franţa, Germania, Suedia, Regatul Unit sau Venezuela. E halucinant că diplomaţii, jurnaliştii şi elitele noastre intelectuale nu au nimic de spus. Faptul că nici nu au băgat în seamă SUPERŞTIREA lui Bennett, arată că antisemitismul îi interesează numai în măsura în care le afectează carierele (lucru care s-a vazut şi din totala lor incapacitate de a se dumiri în faţa surprizei lui Dragnea cu mutarea ambasadei României în Israel, când au repetat dogmatic texte de la UE şi ONU, în loc să formuleze o reacţie adaptată situaţiei concrete). Menţionez că în afară de ILD, aproape nimeni nu a vorbit de antisemitismul şi legionarismul de pe internet.

Citiţi şi:
Minerii internetului

Interpretări interpretabile politic

La sfârşitul cărţii, autorul ne oferă câteva interpretări mai mult sau mai puţin personale. Am o rezervă generală asupra raţionamentelor ce stau la baza lor pentru că formulările nu sunt suficient de clare pentru o lucrare cu pretenţii ştiinţifice, aspectele religioase sunt abordate reducţionist şi se trec cu vederea informaţii accesibile în legătură cu  perioada comunistă.

Autorul susţine că „aparenta contradicţie dintre nostalgia premodernă şi modernitatea revoluţionară” vizibilă la Codreanu au existat şi în alte părţi în Europa interbelică. Adaugă însă că ridicarea promisă de Capitan a fost „singura lansare spre modernitate care nu a fost impusă României din afară în cursul secolelor XIX şi XX, fie de marile puteri occidentale sau central-europene, fie de Rusia şi, mai târziu, de Uniunea Sovietică”. „Lansarea spre modernitate” este o altă formulă metaforică cu înţeles incert. Indiferent ce înseamnă, cele câteva şantiere şi manifestări pentru tineret „lansate” de ML vor fi totdeauna evaluate alături de violenţa, vrajba şi confuzia intelectuală „lansate” tot de ML. Oricum, este o enormitate şi o lipsa totală de simţ al proporţiilor să se numească „lansare spre modernitate” măsurile URSS de terorizare a întregii populaţii şi de reprimare sălbatică a elitelor, de la profesori universitari şi generali, până la studenţi, lideri politici şi religiosi, militari şi ţărani vrednici şi înlocuirea lor cu penali, semidocţi şi analfabeţi, ca să nu mai amintim de rescrierea istoriei, interzicerea sociologiei, a geneticii si a psihologiei, aruncarea in derizoriu a noțiunii de proprietate intelectuală, generalizarea corupţiei etc. Ocupaţiile militare ruseşti nu pot fi comparate cu progresul paşnic, dorit şi asimilat (cu dificultăți inerente), determinat, de pildă, de influența Şcolilor de la Blaj, a fanarioţilor sau a venirii Regelui Carol I.

Imediat după ce vorbeşte de „lansarea spre modernitate”, autorul adaugă, într-o formulare alambicată, că „lupta lor împotriva democraţiei liberale, a statului constituţional, a drepturilor cetăţeneşti individuale şi a economiei de piaţă, reprezintă în mod arhetipal ceea ce s-a dezvoltat în societatea românească de atunci ca reacţie la provocarea unor vremuri noi, în ceea ce priveşte reaşezarea unei societăţi în interior, dar şi slăbirea locului României într-o nouă Europă”. Aşadar, „singura lansare spre modernitate” getbeget românească duce la slăbirea poziţiei ţării în Europa, pune bazele a trei dictaturi şi mai acţionează şi astăzi la nivelul ideilor! Aceasta spune foarte mult, dacă nu totul, despre ce preţ crede autorul că se poate impune pentru o „lansare spre modernitate”, însă nu oferă dovada că lupta Căpitanului şi a ML „împotriva democraţiei liberale, a statului constituţional etc…” reprezintă „în mod arhetipal” ceea ce s-a dezvoltat în societatea românească. Când au fost alegeri libere în care românii să voteze majoritar „împotriva democraţiei liberale, a statului constituţional etc…”?

Sutem informaţi în continuare că astfel s-au „pus bazele ideologice şi sociale pentru trei dictaturi – cea carlistă, cea antonesciană şi cea comunistă – , iar aceste trei sisteme au înfăptuit, desigur în moduri diferite şi în contexte politice diferite, ceea ce propagase el.” Şi în fraza de mai sus se insinueaza că nu regimul de tip sovietic impus de tancurile ruseşti, ci naţionalismul românesc consubstanţial ML ar fi fost baza ideologică a dicaturii comuniste de la noi, ceea ce e pur şi simplu neadevarat.

În sfârşit, autorul precizează că „toate cele trei dictaturi au proscris memoria conducătorului Legiunii, dar nu şi ideile lui, care prin intermediul multor oameni marcaţi de fenomenul legionar au continuat după 1938, timp de decenii, să acţioneze adânc în societatea româneasc şi să hrănească până în prezent modele sociale antioccidentale, antidemocrtice şi colectiviste. De aceea, un studiu dedicat lui Codreanu şi legiunii rămâne şi astăzi un demers incomod”. Din nou, afirmaţiile nu sunt susţinute de demonstraţii şi exemple concrete. Dacă oamenii care au continuat „timp de decenii, să acţioneze adânc în societatea românească” au fost atât de influenţi, de ce nu îi menţioneaza pe nume? Dacă în România se manifestă vizibil idei provenite de la Codreanu care hrănesc „modele sociale antioccidentale, antidemocrtice şi colectiviste”, de ce acestea nu se regăsesc proporţional în sondaje sau în viaţa publică? Cum se face că România se prezintă astăzi ca ţara cu cea mai multă încredere în UE? Cum deosebim „nostalgiile colectiviste” lansate de ML acum peste 80 de ani de cele mult mai recente, care provin de la societăţile organizate după principiile lui Marx, pe care chiar mărimile UE încă îl mai admiră? De asemenea, deşi tema Căpitanului şi ale ML este dificilă, nu e adevărat că studiile legate de acestea sunt demersuri mai incomode decât altele. Dimpotrivă, sunt foarte încurajate de mediul politic, academic şi de presă. Cu totul alta e situaţia în ce priveşte studiile legate de moderaţi, care sunt într-adevar incomode, rarissime şi inaccesibile publicului larg. Cartea profită din plin de această situaţie.

Că tot veni vorba de interpretari, cartea nu pare să propună democraţia ca alternativă la mesianismul politic. Imaginea lui Codreanu e foarte mult ameliorată prin piticirea democraţilor contemporani lui – care au fost, totodată, şi realizatorii României Mari -, prin prezentarea lor ciuntită şi prin judecarea întregii epoci după fanteziile stângii academice actuale, în care pregatirea Unirii trebuia să se facă detaliat şi etapizat, pe baza unor analize SWOT şi a unor predicţii exacte, cu alt popor, care să fi avut, de preferinţă, altă religie. Cu un Maniu nu mult mai bun decât Codreanu şi cu o Românie Mare definită după elucubraţiile lui Vadim, ce ne rămâne de facut? Să ne mulţumim cu un loc în sfera de influenţă a tătucului de la Est? Sau să mai cedăm din suveranitate şi să nu ne mişcăm fără unda verde de la despoţii inţelepţi experţi în toate cele de la Bruxelles/Berlin?

Perioada interbelică nu a fost castelul prinţeselor de la Disney, dar nici vremea în care totul a mers de-a-îndoaselea, aşa cum afirmă atât legionarii, cât şi  comuniştii şi stângiştii de azi, care împărtăşesc cu toţii aceeiaşi ranchiună revoluţionară faţă de societatea aşezată pe principii europene tradiţionale. Aşa pestriţă şi imperfectă cum a fost, acest tip de societate a permis multe schimbări în bine la nivel social şi economic şi a asigurat menţinerea orientării prooccidentale a ţării. Cu toate păcatele noastre, nu i-am ales liber nici pe ruşi, nici pe nemţi şi fără nebunia lor violentă nu am fi intrat în război nici noi, nici alte ţări din Est. Încercarile de a diseca la infinit şi exacerba astăzi fascismul est-european servesc numai politicii istorice germano-ruse, fiind menite să distragă atenţia asupra răului imens adus în ţările estice de către nemţi şi să justifice istoriceşte pretenţiile ruseşti de a readuce aceste ţări în sfera sa de influenţă sub pretextul combaterii fascismului. Fundaţiile germane şi propaganda putinistă ştiu că cine controleaza trecutul controlează viitorul, cine controleaza prezentul, controlează trecultul (George Orwell).  

Istoria nu trebuie să fie lăsată în seama experţilor

Pe lângă informaţiile despre Căpitan şi ML, cartea oferă indicii despre tendinţele la modă în cercetarea istorică şi despre comunicarea istoricilor cu publicul. Din alegerea surselor de informaţie se vede preferinţa pentru părerile istoricilor şi comentatorilor cu orientări asemănătoare şi o rezervă netă faţă de relatările martorilor, indiferent de mesajul lor. Această practică este extrem de îngrijorătoare. Este foarte grav ca, sub pretextul reducerii subiectivismului, toţi martorii să fie trataţi la fel, nivelaţi şi decredibilizaţi. Este pervers din punct devedere moral să fie consideraţi la fel de credibili călăii ca şi cei care au trecut cu capul sus prin încercările la care i-au supus călăii. E evident că neglijarea martorilor îngustează orizontul de studiu, pentru că se trec cu vederea o seamă de informaţii, dar şi pentru că istoria, sărăcită de aportul mărturiei vii a oamenilor care au trăit evenimentele, rămâne un teren arid de luptă profesională şi mai ales politică, în care experţii comunică numai între ei şi cu finanţatorii izolându-se de public, după cum avem ocazia să vedem din ce în ce mai mult.

Nu s-a ajuns încă acolo, dar nu mai este mult până când aceleaşi noţiuni şi evenimente să fie inţelese de noi şi de experti în moduri diferite. Vocabularul, temele de interes şi perspectivele lor nu ne spun mare lucru, iar elementele comune cu înaintaşii noştri sunt greu de identificat, dacă nu sunt contestate cu totul. E dezolant că istoriei ţoapelor pesediste nu i se opune decât strâmb şi parţial politica istorică germano-rusă sau clişeele gândirii de lemn europeniste “despre beneficiile solidarităţii şi păcii sociale, despre unitate în diversitate”.

Istoria are scopul de a ne face pe noi să-i înţelegem pe cei dinaintea noastră aşa cum erau ei pe vremea lor pentru ca, folosindu-ne de experienţa lor, să evităm greşlile din trecut. Cum se poate înţelege trecutul, dacă nu păstrăm repere comune cu cei dinaintea noastră? Ce mai e comun cu ei dacă ţara, credinţa, limba şi tradiţiile nu mai sunt privite ca punţi de legatură, ci mai degrabă ca celulele latente ale cancerului extremist? Dacă adevărul moral nu există sau e stabilit de opinia majoritară de moment din rândul experţilor, cum se poate înţelege ce a fost rău în trecut şi cum se poate evita repetarea acelui rău în viitor? O lectură a trecutului din care oamenii nu pot înţelege ce e bine şi ce e rău şi nu pot vedea punţile de legatură cu generaţiile anterioare dă viaţă unei alte predicţii a lui Orwell, care spunea că cel mai eficient mod de a distruge oamenii este să le împiedici sau să le distrugi propria înţelegere a istoriei.

Din fericire, trecutul nu poate fi schimbat şi cunoaşterea lui nu depinde doar de politica istorică a celor puternici şi de toanele experţilor, ci şi de oamenii obişnuiţi. Istoria nu poate şi nu trebuie să fie lăsată în seama experţilor, pentru că face parte din personalitatea fiecărui om. Trădări ale cărturarilor şi încercări de a impune o anumită lectură a istoriei au mai existat în trecut. Toţi cei care s-au crezut stăpânii lumii au vrut să schimbe şi trecutul şi toţi au eşuat, pentru că întotdeaună au rămas câţiva oameni care au refuzat să uite şi au transmis mai departe ceea ce ştiau.

Odată slobozit, adevărul acţionează de la sine, fără să mai aibă nevoie sa fie apărat, pentru că se apară singur, aşa cum spune Augustin din Hippo.