citiți și „Ascensiunea şi căderea Căpitanului” (II): Perioada închisorilor, o mare paranteză

În perioada interbelică aproape toată lumea civilizată gândea strâmb. Mult înainte de Primul Război Mondial, la nivelul ideilor, oamenii se lansaseră deja în revoluţii şi nu se mai temeau de orori. În Europa de Est, au existat oameni care nu s-au lăsat seduşi de teorii extreme şi nu s-au plecat în faţa criminalilor şi nebunilor. Ei sunt astăzi uitaţi sau calomniaţi. Universităţile, presa şi editurile îi răsfaţă pe extremişti. Când se anunţâ vreo „demitizare”, proporţiile sunt jonglate: rolul înţelepţilor este diminuat, iar cel al extremiştilor şi compromişilor e amplificat. În condiţiile actualului război informaţional, această modificare a proporţiilor are o importantă semnificaţie politică.

Sfarşitul Primului Război Mondial a adus schimbări majore ale hărţii Europei, dezorientare, tensiuni, violenţă şi răspândirea unor teorii nebuneşti care dispreţuiau persoana umană şi viaţa şi proclamau atingerea paradisului terestru prin triumful voinţei omului şi al ştiinţei. În acelaşi timp, multe pături sociale au atins un nivel de viaţă mai bun, schimburile diplomatice şi culturale s-au aplificat foarte mult, artele au devenit accesibile maselor, care au putut să se bucure de ele, dar au şi fost manipulate prin ele. Reproşăm celor dinaintea noastră că nu erau pregătiţi nici pentru înfrângere, nici pentru victorie, nici pentru criza economică şi nici pentru alte transformări care au avut loc în perioada interbelică, deşi ne e foarte greu de precizat cam ce pregătiri se puteau face.

„Când votezi, schimbi numele celor din cabinet. Când împuşti, dai jos guverne, inaugurezi epoci noi, aboleşti vechile orânduiri şi stabileşti altele noi.” – G.B. Shaw

Embed from Getty Images

Dacă anticiparea evenimentelor şi a consecinţelor lor nu era posibilă, cu siguranţă se putea face mai mult în ce priveste răspândirea ideilor eronate. În perioada interbelică lumea civilizata gândea strâmb. Mult înainte de Primul Război Mondial, la nivelul ideilor, oamenii se lansaseră în revoluţii şi nu se mai temeau de orori. Deşi numai naziştii au pus în practică eugenia cu preţul vieţii a milioane de oameni, această teorie nu era respinsă în lumea civilizată. Cu toate că numai ruşii trecuseră la aplicarea marxismului şi că toată lumea putea să vadă că în practică aceasta însemna măcel, foamete, NKVD, Gulag şi minciună, mulţi au văzut în sistemul de tip sovietic o lansare spre spre modernitate. În Europa de Est, au existat oameni de seamă care nu s-au lăsat ispitiţi de teorii extreme şi nici nu şi-au plecat capul în faţa criminalilor psihopaţi. Astăzi ei sunt uitaţi sau calomniaţi. Iuliu Maniu, Milada Horáčková şi Witold Pilecki sunt trecuţi sub tăcere sau chiar terfeliţi, în timp ce extremiştii sunt răsfăţaţi de universităţi, edituri şi presă. Când se anunţă vreo „demitizare”, proporţiile sunt jonglate: rolul extremiştilor şi compromişilor e amplificat, iar cel al înţelepţilor şi al curajoşilor este diminuat, sub acuzaţia prostească de a fi permis ascensiunea radicalilor, ca şi cum aceasta era eroarea lor personală, nu o vulnerabilitate cunoscută şi asumată a democraţiei. Sub pretextul că de la radicali oricum nu se aşteaptau la mare lucru, noile tribunale ale experţilor îi acuză înca o dată tot pe cei care au plătit verticalitatea atitudinii lor cu libertatea sau chiar cu viaţa, confirmând astfel sentinţele tribunalelor populare din anii 50.

Istorie şi memorie: nazism, comunism şi rezistenţă în Austria

Anul acesta s-au împlinit 80 de ani de la Anschluss – anexarea Austriei de către Germania nazistă, la 11-13 martie 1938. Cancelarul austriac Kurt von Schuschnigg, care preluase conducerea guvernului după asasinarea lui Engelbert Dolfuss, a fost forţat să demisioneze. La scurt timp, a fost arestat de Gestapo şi dus în lagăr, de unde a fost eliberat de americani şapte ani mai târziu. Armata germană a fost foarte bine primită de populaţie şi atmosfera generală în acele zile a fost de mare entuziasm. Austriecii, mai ales după înfrângerea comună din Primul Razboi Mondial, aveau sentimente fraterne faţă nemţi. Ideile naziste pătrunseseră demult şi fascinaseră o mare parte din populaţie, pe fondul dezorientării şi dificultăţilor materiale de după război şi al unui mediu politic agitat, chiar violent.

După Anschluss mulţi austrieci s-au grăbit să pătrundă în structurile puterii şi să recupereze decalajul faţă de nemţi, astfel că s-au înscris în numar mare în NSDAP (Partidul Muncitoresc Național-Socialist German), au devenit membri SS sau au colaborat la arienizarea economiei. După ce Austria şi-a recăpătat independenţa, în 1955, trecutul nazist al ţării a rămas mai mult în contul nemţilor, iar austriecii au fost priviţi mai degrabă ca victime sau rezistenţi, chiar dacă nu toată Austria avusese opţiunile politice ale familiei von Trapp din filmul Sunetul Muzicii (1965).

Am putea să ne oprim aici cu prezentarea situaţiei, sau am putea, totuşi, să adaugăm că Schuschnigg nu prea a avut de ales şi nu putea conta pe vreo susţinere din afară. Italia îl sprijinea pe Hitler, democraţiile vestice semnalaseră că nu se vor opune unirii dintre Germania şi Austria, iar mediul politic austriac era foarte puternic dezbinat între socialişti, pronazişti şi conservatori. Schuschnigg a anunţat un referendum care ar fi dat posibilitatea alegerii sau respingerii unirii cu Germania, însă acesta nu a mai avut loc tocmai datorită Anschluss-ului. Foarte probabil, acel referendum ar fi arătat că deşi austriecii erau filogermani nu voiau să se contopească cu Germania (ceea ce probabil bănuia şi Hitler). Cu toate că a făcut parte din Reich, în Austria a existat o mişcare de rezistenţă antinazistă. După capitularea Germaniei, Austria a fost administrată de ţările armatelor învingătoare. În 1955, URSS a devenit dispusă pe neaşteptate să accepte independenţa Austriei în schimbul angajamentului acesteia de a rămâne neutră. Înainte de a părăsi Austria, SUA, Regatul Unit şi Franţa au renunţat fără condiţii la toate proprietăţile şi drepturile pe care le aveau ca despăgubiri de război. URSS a primit drept plată pentru restabilirea independenţei ţării 150 de milioane de dolari pentru fostele întreprinderi germane confiscate pe care Austria le-a răscumpărat de la Administrația Proprietății Sovietice, 2 milioane dolari pentru activele germane confiscate ale companiei de transport fluvial Erste Donau-Dampfschiffahrts-Gesellschaft şi 10 milioane de tone de ţiţei pentru câmpurile petrolifere austriece şi rafinăriile care fusesera pradă de război sovietică.

Din nou, am putea să ne oprim aici sau am putea să amintim că, până la Gorbaciov, URSS nu a părăsit de bunăvoie vreo ţară ocupată şi că de la sfârşitul războiului până în 1955 fuseseră ratate zeci de reuniuni în care s-a discutat soarta Austriei.

În ciuda acestui fapt, austriecii s-au rugat pentru ţara lor la Maica Domnului. În 1955, unul din zece austrieci se ruga zilnic rozariul pentru întoarcerea păcătoşilor, pace în lume şi libertatea Austriei. Primii miniştrii Julius Raab şi Leopold Figl, însoţiţi de membri ai cabinetului, au participat la procesiuni cu rozariul şi lumânări în mâna.

În aprilie 1955, ruşii au anunţat că vor pleca, iar în octombrie ultimul soldat sovietic a părăsit ţara. La Viena şi în toată Austria au avut loc procesiuni de mulţumire la care au participat sute de mii de oameni. Julius Raab a spus ulterior că “dacă nu ar fi fost atâtea rugăciuni, dacă atâtea mâini din Austria nu s-ar fi împreunat în rugăciune, probabil că nu am fi reuşit„. De atunci, în septembrie, în fiecare an, austriecii se adună pentru a mulţumi Maicii Domnului. De altfel, ei participă în număr mare şi la alte pelerinaje, de exemplu la Mariazell sau Lourdes. Lumea ştie că unii austrieci au fost nazişti şi că altii au rezistat naziştilor, însă foarte puţini ştiu că Austria a trecut razant pe lângă comunism.

Ar mai fi încă multe de spus, dar nu putem să intrăm aici în toate detaliile. E de reţinut că istoria poate fi relatată în multe feluri şi că, deşi posibilităţile de cercetare au fost mult ameliorate în ultimul timp, accesul general la informaţii nu a făcut trecutul mai accesibil publicului.

Informaţii care să schimbe semnificativ ce se ştia până acum apar rareori, dar trecutul rămâne încâlcit. Istoria e dezagreabilă pentru tineri, neglijată de adulţi, care îşi închipuie că se pot concentra asupra viitorului fără să ştie ce a fost înaintea lor, iar bătrânii nu se regăsesc în descrierile recente ale vremurilor pe care le-au trăit. La şcoala nu se învaţă istorie în mod satisfăcător şi ce se prezintă în mass media este total haotic. Experţii s-au izolat, vorbesc o limbă inaccesibilă, favorizează detaliile şi informaţiile voluminoase în detrimentul sintezelor şi al prezentării inteligibile a contextului şi deseori se lansează în comentarii şi interpretari pe care nu le separă clar de cercetarea propriu-zisă. Omul obişnuit este obligat prin lege să asume ce au făcut cei dinaintea lui, însa trecutul nu îi este accesibil decât dacă face eforturi personale foarte intense.  

O perspectivă radical seculară şi elitistă

Anschluss-ul, plecarea rusilor din Austria şi percepţia generală asupra lor mi-au venit în minte pentru că în zilele în care se împlineau 80 de ani de la intrarea lui Hitler în Austria a fost lansată la Bucureşti cartea Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea „Căpitanului“ de Oliver Jens Schmitt. Publicată recent de Humanitas, lucrarea este o traducere cu adăugiri a unui text publicat în limba germană (Căpitan Codreanu: Aufstieg und Fall des rumänischen Faschistenführers, Paul Zsolnay Verlag Wien 2016).

Până acum, cartea nu a produs confruntări semnificative de idei. În interviurile şi articolele de promovare a cărţii, net favorabile autorului, cum era şi normal, acesta este lăudat sau chiar solicitat să dea sfaturi, însă nu i se pun întrebari, nu zic “de încuietoare”, dar cât de cât interesante. Nu a existat şi nici nu am speranţa că va exista o dezbatere reală cu cei care nu împărtăşesc punctul de vedere al autorului, ceea ce e un eşec explicat doar parţial de stufoşenia cărţii (şi de preţul aproape prohibitiv), cât mai ales de secularismul său radical (şi cam ignorant), care nu are darul de a stimula dialogul cu cineva care ia credinţa în serios.

Lucrarea prezintă multe date importante şi interesante, însoţite de numeroase citate, oferind într-un singur loc numeroase informaţii despe evoluţia, contextul familial şi activitatea publică a lui C.Z. Codreanu. Autorul subliniază, ca mulţi dintre admiratorii Capitanului, aura acestuia, imaginea, senzaţiile pe care le producea publicului, latura mistică la care aspira discusul său, şi conectează, cam tras de păr, impactul liderului legionar şi al mişcării sale cu dificultăţile legate de crearea României Mari, de lipsa de educaţie a poporului şi de dezorientarea sa spirituală. Din păcate, deşi informaţiile sunt numeroase şi multe observaţii sunt interesante, interpretările rămân subiective, tributare politicii istorice germano-ruse.

Căpitanul a fost inegal şi contradictoriu, a omorât el insuşi şi a stimulat violenţa, a impresionat simţurile, a trezit speranţe, a organizat şi mobilizat tineri, dintre care unii s-au simtit întăriţi şi îndemnaţi la bine. Mai întâi violent, apoi şi ascet, justifica violenţa prin robia dată de păcatul strămoşesc, pe care creştinii cred că pot să îl învingă. Visa la o religie unificatoare, în timp ce adepţii se considerau ortodocşi „puri”. Avea priză la public şi apariţiile sale erau memorabile, însa nu era un intelectual de anvergură, nici un mare orator, iar ideile Mișcării Legionare nu erau închegate şi nu au fost transmise unitar, nici în perioada de înflorire a ML, nici după aceea. Oricât am încerca o reductio ad Hitlerum, mişcarea Căpitanului, în culmea succesului (şi foarte aproape de cântecul său de lebadă) nu a atins mai mult de 15,58% şi nu a propus ceva practic şi viabil, politic sau economic.

Lucrarea e victima unei viziuni elitiste, care împiedică o bună cunoaştere a mediului românesc, predominant rural. Oamenii simpli sunt consideraţi în bloc, din oficiu, lipsiţi de educaţie şi orientare, ceea ce nu e exact. Nu trebuie să fii etnolog ca să ştii că un ţăran vrednic, fără diplome, nu e un prost, ba chiar are cunoştinţe foarte variate, de la cultura cerealelor, construcţia caselor şi a acareturilor din gospodarie, la realizarea obiectelor de menaj, creşterea animalelor, meteorologie, îngrijirea bolnavilor, literatura populară, noţiuni biblice etc. Dacă autorul ar fi auzit de Şcoala Gustiniană, poate ar fi înţeles aceste lucruri. Dacă ar fi citit o literatură carcerală mai amplă, ar fi văzut că şi în puşcăriile comuniste omenia, tăria morală şi înţelepciunea nu au depins de numărul de diplome. Oameni simpli, ca Moise Anculia sau Memet Mende, au făcut faţă unor securişti experimentaţi şi au fost prieteni cu intelectuali de marcă.

O bibliografie voluminoasă şi cam selectivă

Cartea începe cu un citat lung dintr-o cuvântare a lui Ion Codreanu din octombrie 1916, pe care tatăl viitorului Căpitan a rostit-o în faţa soldaţilor, când trupele Puterilor Centrale încercau să penetreze liniile româneşti în Carpaţii Orientali. Cuvântarea este „de modă veche”. A fost rostită acum peste 100 de ani, de un orator bun şi foarte temperamental, în faţa unor soldaţi cărora li se cerea să meargă la moarte pentru ţară. Temele abordate de Codreanu-tatăl sunt cam amestecate, dar clasice, nu conţin ceva frapant de suspect pentru acel timp. Mulţi conducători militari, din România sau din alte ţări, în timpul Primului Război Mondial sau în alte războaie, au amintit în cuvântările lor de strămoşi, de ţară, de ajutorul lui Dumnezeu. Nu se inventaseră încă power-point-urile şi soldaţii erau convinşi de dreptatea cauzei lor prin ce le spuneau superiorii lor.

Într-adevar, Ion Codreanu se adresează înaintaşilor morţi cam melodramatic şi insistent. Acest pasaj poate indica un embrion de cult al morţii pe care îl va avea mai târziu legionarismul, ceea ce este cu siguranţă o problemă, care trebuie să fie scoasă în evidenţă şi discutată, dar cu simţ cu adevărat critic, în sensul etimologic al cuvântului, adica judecând, separând, făcând diferenţe. Autorul însa conchide simplist că „discursul lui Ion Zelea Codreanu nu ilustra nimic altceva decât crezul naţionalismului românesc”, aşadar pune în aceeiaşi oală discursul amintit cu alte discursuri politice din epocă. Cele din preajma Unirii, de pildă, intră cu siguranţă în această categorie. Diferenţele nete sunt la nivel de structură, stilistică şi calitate, nu în ce priveşte menţionarea valorilor creştine, a idealurilor naţionale sau a jertfelor înaintaşilor, care constituie dovezile compromiţătoare în ochii autorului. De altfel, termenul România Mare este folosit în toată cartea în mod inacceptabil, în sensul unei poveri care ne depăşeşte politic şi administrativ, sau, în majoritatea cazurilor, în înţelesul pe care i l-a dat liderul ML sau slujbaşii temelor securiste de propagandă, precum C.V. Tudor.

Autorul a consultat conştiincios, nemţeşte, un număr mare de surse, începând de la o foarte lungă listă de autori de limbă germană până la documentaţie despre Maglavit, însă trece peste opiniile pe care le aveau democraţii despre Capitan şi ML. Nu i-a citit pe Wilhelm Fielderman şi pe Rabinul Şef Alexandru Şafran, liderii comunităţii evreieşti. Vorbeşte mult despre relaţia dintre Maniu/PNŢ si Capitan/ML, dar în afară de surse de informare generale, nu a citit decât un singur ţărănist, pe Zaharia Boilă (care este vulnerabil). Nu ştie sau nu i se pare demn de reţinut ce spun alţii. Prezintă pactul de neagresiune dinainte de alegerile din 1938 mai degrabă ca o afacere între legionari şi PNŢ, neglijând că la acesta au aderat şi alte formaţiuni: liberalii lui Gh. Brătianu, Partidul naţional-agrar (Argetoianu), PSD (Jumanca), Partidul evreiesc (Filderman), Partidul ţătănesc maghiar (Retti), PNL (Dinu Brătianu). În toată cartea încurcă alianţa electorală, care presupune o înţelegere bazată pe elemente de politică comună, cu pactul de neagresiune, care înseamnă doar angajamentul luat de semnatari de a nu se ataca între ei. Noţiunea de pact de neagresiune este clasică, nu e invenţia lui Codreanu şi Maniu. (În timp de război, un pact de neagresiune e încheiat între beligeranţi din tabere opuse, nu între aliaţi.) Cartea trece uşor peste cifrele rezultate din alegerile din 1938 (PNL 35,92%, PNŢ 20,4 %, Totul pentru ţară – legionarii 15,58%, Partidul Naţional Creştin – O. Goga 9,15%, Partidul Maghiar 4,43%, PNL Brătianu  3,89%, Partidul Ţărănesc Radical 2,25%, Partidul Agrar 1,70%, Partidul Evreiesc 1,42%, Partidul German 1,42%, Partidul Social Democrat 0,94%). De altfel, în general, lucrarea nu e foarte precisă cu cifrele şi nu oferă o imagine clară asupra numărului de membri sau simpatizanţi ai Căpitanului. Ni se spune că la o anumită reuniune au fost participanţi de ordinul a „n” zeci/sute/mii de oameni, dar nu se ştie câţi membri şi simpatizanti avea ML pe ani, regiuni etc. E posibil ca surse sigure asupra cifrelor să fie greu de găsit dar în acest caz generalizările devin imprudente şi nu sunt demne de încredere.

În lucrare apare ceea ce poate fi privit ca apropieri dintre Maniu/PNŢ şi Căpitan, dar nu se prezintă explicit criticile aduse legionarilor de către PNŢ şi invers. Le putem deduce doar dacă ştim care era situaţia. Aş nota doar că dacă, în 1938, Maniu ar fi fost aliat cu Codreanu, după 23 august 1944 (şi dupa 1989), PNŢ-ul nu ar fi pus condiţii referitoare la înscrierea legionarilor în partid.

PNŢ-ul este prezentat ca o entitate duală, care conţinea două formaţiuni distincte, una burgheză conservatoare transilvăneană şi alta socialist-agrară în Vechiul Regat. Maniu şi Mihalache sunt prezentaţi tot timpul pe poziţii separate, ceea ce nu corespunde realităţii, chiar dacă, aşa cum ştie toată lumea, au existat deosebiri de vederi importante între cei doi. Dacă preşedintele şi vicepreşedintele PNŢ făceau politici diferite când partidul era liber, cum a putut atunci partidul să rămână unit şi să reprezinte ceva în timpul în care a fost intrezis de Carol al II-lea şi, mai ales, cum a putut să contribuie apoi, cu nemţii la Bucureşti, la actul de la 23 august 1944?

E normal să credem că unitatea dintre Maniu şi Mihalache a apărut brusc în timpul razboiului sau după acesta şi, în mod paradoxal, a rămas neschimbată? Sau e mai normal să ne gândim că cei doi lideri ţărănişti au fost de la bun început oameni de onoare, cu personalităţi puternice şi diferite – din fericire! – care nu s-ar fi unit şi nu ar fi rămas uniţi dacă nu împărtăşeau aceleaşi principii politice?

Lămuriri care încurcă în loc să clarifice

Pentru a face cunoştinţă cititorului cu persojajele menţionate mai frecvent în carte, autorul propune o Dramatis Personnae. Nu am înţeles de ce a ales această formulă, pentru că nu prezintă saftisfăcător personalităţile enumerate, care, de altfel, nu sunt prezentate clar nici în corpul lucrării.

Iuliu Maniu este prezentat drept ”politican de frunte din Ardeal”, “figură centrală” a PNŢ şi prim ministru. (Ionel Brătianu (1864-1927) este prezentat tot ca „figură centrală”, în timp de Dinu Brătianu (1866-1950) ca „politician şi preşedinte” liberal, deşi ambii au fost preşedinţi ai PNL.) Iuliu Maniu a avut un rol hotărâtor în realizarea României Mari, a fost preşedintele Partidului National Ţărănesc şi liderul naţional recunoscut al rezistenţei antifasciste şi anticomuniste. Din descrierea autorului, un cititor german sau un hipster român, în cazul în care pun mâna pe carte, pot întelege ce doresc: că Maniu era un intelectual proeminent din care s-a inspirat mult politica PNŢ, sau că era preşedintele executiv, sau preşedintele de onoare, sau secretarul general, sau un lider judeţean cu multă personalitate şi influenţă. Nu apar informaţii despre activitatea lui Maniu dinainte şi de la 1918 sau de opoziţia sa faţă de dictaturile antonesciană şi comunistă.

Din textul cărtii aflăm că Iuliu Maniu avea „o orientare în viaţă pur burgheză”. Silviu Brucan, Avram Bunaciu  şi Alexandru Nicolschi l-ar săruta pe frunte pe Schmitt pentru că a lipit „ştiinţific” această etichetă pe numele preşedintelui PNŢ. Înţeleg că un universitar stângist de azi nu poate vedea altceva la liderul PNŢ şi, mai ales, e adevărat şi că politica PNŢ-ului avea multe elemente conservatoare, care s-au accentuat după venirea ruşilor şi chiar după 1989 (după cum am mai spus), însă acestea erau prezente atât la Maniu, cât şi la Mihalache. Amândoi erau creştini asumaţi, patrioţi, respectau tradiţiile, ţăranul ş proprietatea. Nu se poate judeca politica PNŢ exclusiv după gusturile celor de azi. Acum 70 de ani, PNŢ-ul era comparatat în politica românească cu PNL şi chiar cu conservatorii. În plus, se ştie că în ultimii zeci de ani centrul s-a deplasat mult spre stânga. Nu doar PNŢ-ul în întregimea sa (Transilvania împreună cu Vechiul Regat), ci şi alte formaţiuni care erau considerate de centru stânga înainte de război, sunt azi privite ca fiind conservatoare.

Liderii PNŢ proveniţi din Partidul Naţional Român (PNR) aveau, poate, traiul clasei de mijloc, dar nu erau burghezi, decât, cel mult, pentru securiştii din anii 50. (Toţi realizatorii principali ai României Mari au fost închişi, cu excepţia celor care au murit înainte de înfiinţarea puşcăriilor politice.) Ţărăniştii transilvăneni proveneau din mica aristocraţie, din intelectualitatea rurală şi din trărănime şi rămâneau ataşaţi de sat şi de ţărani şi după ce se îmbrăcau în “haine negre”, adică după ce işi luau o diplomă. Înainte de 1918, foarte puţini români transilvăneni trăiau în oraşe. Liderii PNR s-au născut cu toţii la sate şi reveneau acolo. Maniu işi petrecea o mare parte din timpul liber la Bădăcin şi, după cum relatează Camil Demetrescu, îşi păstrase „felul acela sfătos de a vorbi ca un ţăran cu tonul, întorsăturile şi vorbele ţărăneşti ale regiunii sale”. Ar fi fost de aşteptat ca autorul să facă diferenţa dintre burghezi, boierii din Vechiul Regat si nemeşii români transilvăneni.

Când se relatează modul în care Codreanu a pregătit alegerile în toamna anului 1937, autorul subliniază încă o dată diferenţa dintre Maniu şi Mihalache, şi, în treacăt, îi atribuie lui Maniu practici staliniste:  „liderii legionari trebuiau să acţioneze împotriva stângii şi a adepţilor Partidului Naţional Ţărănesc, menajând însă aripa din jurul lui Iuliu Maniu, întrucât acesta urma să-şi epureze partidul de forţele de stânga”. Cum adică Maniu urma „să-şi epureze partidul”!? Nu e acceptabil ca termenul „epurare” să fie folosit la întâmplare. Nu neagă nimeni că au fost plecări foarte sonore din PNŢ, dar a sugera că Maniu ar fi avut vreodată intenţia „să epureze” o anumită categorie de membri este o aberaţie demnă de Ion Cristoiu, care arată că autorul nu înţelege proporţiile lucrurilor sau că, poate, nu Căpitanul şi ML sunt problema sa majoră, ci Maniu şi PNŢ. (1. Chiar daca i se întâmplă să vorbească pozitiv de Maniu, Schmitt nu înţelege care sunt valorile la care Maniu ţinea cel mai mult. Preşedintele PNŢ nu ar fi vorbit niciodată negativ la modul general de România Mare şi de parlamentarismul românesc, nu ar fi acceptat amalgamări şi exagerări ale fenomenului legionar şi nici ideea că la baza dictaturii comuniste stă ML şi nu ocupaţia sovietică. 2. Indiferent cât de frumos ar vorbi despre Maniu pentru uzul publicului românesc, pentru „experţi” rămâne ce este scris în carte.)

Ion Mihalache e descris ca “una din figurile marcante a aripii de stânga” a PNŢ. În primul rând, Mihalache nu a fost „una din” figurile marcante ale PNŢ, ci chiar vicepreşedintele partidului. După moartea lui Iuliu Maniu (Sighet, 1953), Mihalache a fost considerat cel mai periculos rezistent anticomunist din România, fapt confirmat de desfiinţarea închisorii de la Râmnicu Sărat, a doua închisoare a elitelor, numai după moartea vicepreşedintelui PNŢ (1963). În al doilea rând, deşi era normal ca în anii 30 diferenţele dintre regăţeni şi transilvăneni să fie vizibile, nu e adevărat că PNŢ-ul ea un partid de stânga-dreapta. În ce an şi la ce alegeri a venit PNŢ-ul cu un program dublu, în care a propus măsuri conservatoare în Transilvania şi socialist-agrare în Vechiul Regat? De asemenea, nu se poate trece cu vederea unitatea cu adevărat de nezdruncinat dintre cei doi lideri taranişti. „Stângistul” Ion Mihalache nu ajungea la Râmnicu Sărat dacă se delimita de „conservatorul” Iuliu Maniu! Presiunile asupra lui Mihalache au mers până la o intervenţie a PF Iustinain Marina, „Patriarhul Roşu”, pe care Mihalache a relaltat-o, cu preţul pedepselor sălbatice ale lui Vişinescu: „A fost nenorocitul de patriarh Justinian Marina la mine, să mă convingă să mă desolidarizez de Maniu. L-am dat afară!”.  Nu mă aştept ca Oliver Jens Schmitt să înţelegă ce înseamnă aceasta.

Gasesc că explicaţiile din Dramatis Personnae sunt la limita onestităţii. Mă întreb ce pot înţelege din acest ghiveci cititorii versiunii germane a cărţii, care este mai sumară decât cea română. Parcă suntem într-o istorioară pe care o spunea un preot copiilor la orele de catehism: un om s-a dus să se spovedească şi a mărturisit a furat o sfoară. Preotul i-a dat câteva invăţături şi a vrut să îl dezlege, la care penitentul a adăugat că, de fapt, la capătul sforii era o vacă.