Discursul politic al stângii a folosit intens, ab initio, un model de interpretare liniară, simplificată a istoriei, care trebuia să justifice și să dea coerență imaginatei supremații a modelului comunist – lumea a dus-o greu tare, în majoritatea timpului, până să vină ei să rezolve marile probleme ale omenirii.
Care ar putea fi oare viitorul Europei? Cum va arăta continentul peste o sută sau peste două sute de ani? Evident că ne pot trece foarte multe scenarii prin fața ochilor, unele sunt mai plauzibile altele mai puțin, de unele ne-am bucura pe când de altele ne-ar fi teamă.
Lumea ecleziastică răsăriteană este, după perioade lungi de înfruntări între ruși și Ortodoxie, în apropierea unui moment de cotitură ce ar putea duce la schisma de jure dintre patriarhia Moscovei și Bisericile ortodoxe.
Țin minte că pe vremea lui Ceaușescu era o emisiune de propagandă despre cei care regretau că au plecat și plângeau, reîntorși in țară. Regie ieftină – nu credea nimeni prostiile lor. Nici cei care au plecat sau vor să plece din Venezuela nu mai pot fi mințiți.
Începând de la momentul alegerii lui Trump, cu o America din ce în ce mai puternică, Rusia a început să își facă vizibile limitele și lipsurile care o fac să arate ca o țară care, deși agresivă, nu reușește mare lucru când i se opune o forță comparabilă sau chiar mai slabă.
Dacă prin diplomație nu reușește nimic, Kremlinului i-a mai rămas doar să își folosească la limită rețelele subterane și mijloacele murdare pentru a găsi o breșă prin care să saboteze pe mai departe viața Ortodoxiei, ce este din ce în ce mai departe de interesele statului condus de Putin.
Un rău imens care ni se întâmplă de ceva vreme este acceptarea lui Dumnezeu, de către cei mai mulți dintre noi, doar în interiorul spațiului nostru sigur, al spațiului nostru de confort.
Sunteți puțini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forță și grație; și totuși mulți, dacă ați putut face cu putință, hrăni și cauționa oroarea vreme de 40 de ani.
