Victor Anca (1898-1981) a fost fiul Canonicului greco-catolic Ioan Anca (1866-1951). Fiu de notar, nepot de protopop şi descendent al unei familii de nemeşi din Ciolt, Părintele Anca era un om cumsecade, bine informat, interesat de  politică şi bineînţeles simpatizant al Partidului Naţional Român. Se spune că avea cel mai mult umor din familia sa.

Sotii Victor si Elsa Anca inainte de arestare
Sotii Victor si Elsa Anca inainte de arestare

Victor, al doilea fiu al său, s-a născut la 17 august 1898 în comuna Copalnic Mănăştur, jud. Maramureş. A urmat şcoala primară în satul natal şi liceul la Bistriţa. Era un băiat bun, însă mai făcea şi năzdrăvănii. Împreună cu un coleg de liceu a vrut să fugă în Regat prin Munţii Bârgăului (au fost repede prinşi şi trimişi înapoi). Fuma, juca din când în când biliard la cafenea şi citea pe ascuns Karl May, care era interzis atunci liceenilor pentru ca gândurile lor să fie îndreptate spre învăţătură, nu spre aventuri.

După terminarea liceului, mai mult din dorinţa familiei, a studiat doi ani de teologia la Gherla (*). Nu era un rebel, însă pentru că nu se simţea chemat la preoţie a părăsit seminarul şi, în toamna anului 1918, s-a înscris la Facultatea de Drept de la Budapesta.

Pr. Ioan Anca s-a implicat în pregătirea Unirii în comunităţile pe care le-a păstorit spiritual şi, împreună cu Victor, a participat la Marea Adunare Naţională de la  1 decembrie 1918 în calitate de deputat al cercului electoral din Baia Sprie. După câteva luni de la Unire, părintele a donat diploma de nemeşie Universităţii din Cluj pentru că a considerat că titlurile de nobleţe străine îşi pierduseră semnificaţia.

Victor Anca a făcut parte din delegaţia studenţilor români din fostul Imperiu care s-au adresat lui Vasile Goldiş pentru a-l întreba unde să îşi continue studiile în noile condiţii. Goldiş le-a răspuns că „de acum înainte Carpaţii nu mai sunt o graniţă, ci o podoabă a României” şi i-a încurajat să îşi termine studiile în România. Viitorul avocat a fost impresionat de acest moment şi a hotărât să continue dreptul la Bucureşti, înarmat fiind cu un „Atestat” de la Comitetul Naţional Român .

Întâlnirea cu miticii nu a fost lipsită de peripeţii. Încă din prima zi în capitală, după ce a fost refuzat la mai multe hoteluri, când a găsit în sfârşit o cameră i s-a explicat de ce nu avusese succes până atunci: pentru că nu a ştiut „să dea din urechi”. Nu a făcut o dramă din asta, ba chiar s-a distrat. I-a simpatizat şi înţeles pe mitici deşi a rămas ardelean, ţărănist şi greco-catolic (fără să fie vreodată bisericos).

La sfârşitul studenţiei, a cerut mâna Elsei Mihăileanu, o farmacistă din Bucureşti, care a acceptat doar cu condiţia ca el să termine facultatea şi să ajungă la 70 kg. Iubirea dintre ei a fost fără cusur până la sfârşit. Au avut o tinereţe fericită: copii buni, casa plină de prieteni, succese în carieră.

Prima fotografie dupa iesirea de la Ramnicu Sarat (sursa: Fundatia Ioan Barbus)

Victor Anca a fost un avocat foarte serios, foarte talentat şi foarte discret. A dat mai mult decât i s-a cerut, indiferent dacă i s-a solicitat asistenţa într-un dosar cu miză mare sau pentru actele de moştenire ale unui mic angajat din instituţia la care lucra. Generozitatea şi cumsecădenia erau dublate de o reputaţie ireproşabilă.

Pe vremea când era avocatul Direcţiei Poştelor, fiind într-o zi în holul de intrare al clădirii (actualul Muzeu de istorie a României), a auzit cum cineva se plângea cât de greu i-a fost să obţină un document de acolo. După ce enumera dificultăţile, respectivul a adăugat „..şi, bineînţeles, a trebuit să dau un bacşiş avocatului”. Fără să se uite la reclamagiu, politicosul ardelean s-a întors şi i-a tras o palmă. El nu primise niciodată vreun bacşiş de la nimeni.

În 1936, după una din arestările Anei Pauker, nici un avocat din Baroul Bucureşti nu s-a oferit să o apere. Iuliu Maniu a făcut un apel la avocaţii ţărănişti să îşi asume această sarcina deoarece nu se cuvine ca un acuzat să rămână fără apărător. A apărat-o Victor Anca. Între altele, a cerut să i se permită clientei sale să primească pachete în închisoare. Evident, în toată perioada în care a fost el deţinut politic de abia a primit vreo scrisoare, darămite pachete. Ana Pauker nu s-a sinchisit de el, iar  „organele” şi-au adus aminte de episodul de mai sus după ce Pauker a căzut în dizgraţie, ca să se mai îngreuneze puţin dosarul avocatului Anca.

Cedarea Ardealului de Nord l-a costat foarte mult. A albit într-o săptămână. În perioada următoare s-au refugiat la Bucureşti mai mulţi membri ai familiei şi prieteni. Comunitatea greco-catolică, adunată în jurul episcopului Vasile Aftenie, a devenit mai numeroasă şi mai activă. Familia a început să se implice mai mult în politică. Probabil că această perioadă i-a întărit spiritual şi intelectual pentru a face faţă încercărilor din timpul comunismului.

Băieţii de liceu din comuna Mănăştur (ud. Maramureş) fuseseră înhămaţi la jug ca să are terenul de fotbal. Ca toţi românii, Victor Anca ştia de ororile ocupaţiei hortiste şi îi păsa de fraţii rămaşi de cealaltă parte a graniţei impuse vremelnic de italieni şi unguri cu sprijinul terorismului de stat german. Nu era germanofil şi detesta profund naţional-socialismul, deşi vorbea bine germana, cunoştea bine şi îi aprecia pe unii autori şi artişti de cultură germană, îşi înscrisese fiicele la Institutul Sfânta Maria (Pitar Moş), unde multe dintre profesoare erau germanofone, iar o parte din biblioteca lui era în germană şi cuprindea, între altele, enciclopedia Brockhaus şi opera lui Goethe.

Cu câteva zile înainte de 23 august 1944, a spus familiei că mult aşteptata schimbare în politica ţării va avea loc în curând. În după amiaza zilei de 23 august, pentru că se hotărâse dispersarea liderilor politici anti-Axă, Iuliu Maniu a fost găzduit de avocatul Nerva Elekeş, care era prieten bun şi vecin cu Victor Anca. În cunoscuta sa scrisoare către Florin Constantiniu, Corneliu Coposu relatează că, în seara zilei de 23 august şi în noaptea următoare, preşedintele PNŢ a stat împreună cu avocaţii Anca şi Elekeş, în apartamentul celui din urmă. După cum am mai arătat, scopul era să îl ferească pe Maniu de nemţi şi, dacă Gestapoul ar fi reuşit să îl aresteze, să existe martori, astfel încât episodul să nu poată fi trecut uşor cu vederea. În ciuda unor vechi minciuni care sunt reciclate din când în când, la 23 august 1944, s-a ştiut tot timpul unde s-a aflat Iuliu Maniu.

La sfârşitul războiului familia Anca ar fi putut obţnie un vagon de cale ferată pentru a pleca în Occident. După un consiliu de familie, toţi au ales să sufere alături de fraţii lor. Şi de asta au avut parte din plin.

Victor Anca a fost arestat la 15 august 1949 pentru activitate ţărănistă, „dovada” fiind faptul că a primit o scrisoare din străinătate în care i se spunea că regimul comunist va dura mult şi nimeni nu va veni în ajutorul României. A fost condamnat la 10 ani într-un lot de avocaţi, din care au mai făcut parte şi Ioan Lugoşianu, Theodor Roxin, Ştefan Neniţescu şi alţii. Unii dintre acuzaţi nici măcar nu se cunoscuseră înainte de proces. Imediat după el, au fost arestate şi soţia şi fiica cea mare, care au fost închise 6 luni fără judecată.

La proces şi pe toată durata detenţiei nu a făcut compromisuri. A trecut pe la Jilava, Aiud, Oradea şi Gherla. Şi în acele condiţii a câştigat repede respectul celor din jur. Compania lui era căutată pentru că era de încredere, avea un temperament agreabil şi răbdător, o minte organizată şi cunoştinţe interesante, pe care le împărtăşea cu talent şi bucurie. Şi-a făcut noi prieteni, de toate vârstele şi categoriile sociale. Transilvănenii îi spuneau Domnul Anca şi regăţenii, mai simplu, Nenea Victoraş. Am aflat că fusese pedepsit la Aiud pentru că jucase table. (Cum le-or fi făcut? Cui îi mai ardea de table acolo?) Un prieten de familie ne-a povestit că, tot la Aiud, au vorbit foarte mult împreună despre poezia lui Goethe.

În 1957, fost printre primii care s-a alăturat iniţiatorilor Grevei Foamei de la Aiud, motiv pentru care ofiţerii politici l-au considerat printre cei mai refractari şi periculoşi deţinuţi şi l-au trimis să ispăşească ultima perioadă a condamnării la Gherla şi apoi la Râmnicul Sărat. Nu cunoştea alfabetul Morse. Singurul său sprijin la Râmnicul Sărat au fost rugăciunile sale şi ale familiei. Nu de puţine ori s-a rugat şi trei Rozarii într-o zi.

La expirarea condamnării, la 12 august 1959 (au fost scăzute trei zile pentru anii bisecţi), în timp ce i se făceau formalităţile de ieşire din închisoare, a aflat că va trebui să stea încă cinci ani în Bărăgan, în judeţul Brăila, comuna Rubla, satul Valea Călmăţuiului (desfiinţat după plecarea deţinutilor politici). A avut totuşi posibilitatea să telefoneze acasă şi se întâlnească cu soţia şi fiica cea mare în gara Polieşti. Întâlnirea a fost foarte emoţionantă. Elsa, soţia lui, se pregătise din timp pentru acest moment şi îşi croise şi cususe singură un taior maron, după un model mai vechi din Marie Claire. În trenul spre Polieşti se aranja tot timpul în oglindă şi se întreba « Ce o să zică Victor de mine că am îmbătrânit ?». În cei zece ani se văzuseră o singură dată. El era atât de slăbit, încât miliţianul care îl însoţea îi ducea cele cateva documente şi micul bagaj. Mama spunea că atunci când s-au revăzut, părinţii ei erau ca doi liceeni îndrăgostiţi.

Când a ajuns la destinaţie, ţăranii care l-au văzut pe avocatul Anca au spus că „nici ăsta nu mai apucă primăvara”. I s-a dat casa unor bănăţeni deportaţi care plecaseră înapoi în satul lor, în care locuise şi Nicolae Penescu. Avea nevoie urgentă de reparaţii înainte de venirea iernii. Deşi trăia în mare sărăcie, familia reuşit să găsească banii necesari pentru ca locuinţa să fie adusă în stare să reziste la crivăţ.

Soţia lui a venit la el şi l-a îngrijit, pe el şi, atât cât a putut, şi pe alţii ai căror rude nu puteau să ajungă până acolo. Cu timpul au început să fie vizitaţi de nepoate, iar prezenţa lor le-a întregit şi luminat existenţa. Erau vecini şi prieteni cu Radu Niculescu-Buzeşti. Acolo a început şi prietenia cu Camil Demetrescu, o prietenie lungă şi preţuită de amândouă familiile.

Spre sfârşitul celor cinci ani de domiciliu obligatoriu, un securist l-a întrebat ce ziare citeşte. A răspuns că România Liberă şi Neuer Weg. Securistul l-a întrebat apoi dacă ar citi Dreptatea. A răspuns că dacă ar exista dreptate nu ar exista ziare comuniste. Jocul de cuvinte nu a fost apreciat şi ca urmare Victor Anca a fost ultimul condamnat politic care a părăsit Valea Călmăţuiului, în iulie 1964.

În 1970, în camera lui din str. Calomfirescu din Bucureşti a avut loc o reuniune a unor  fruntaşi PNŢ https://inliniedreapta.net/breviar-pnt-1947-2017-ce-trebuie-sa-stie-un-roman-obisnuit/ . Acţiunea a avut urmări pentru că Securitatea nu îşi schimbase năravurile. Glasnostul ceauşist era o farsă în lumea reală, în ciuda optimismului intelectual autoindus al unora.

A fost convocat la Securitate. Legăturile cu prietenii, telefonul şi corespondenţa au fost supravegheate. Dar el nu şi-a schimbat opţiunile politice şi nici felul de a fi. A rămas mereu disponibil pentru cei apropiaţi şi pentru oricine îi cerea sfaturi juridice, la fel de iubit de copii, tineri, boieri, oameni simpli sau foşti miniştri. Şi-a îndeplinit cu mare devotament, eleganţă şi inteligenţă rolul de bunic. Îşi iubea nepoatele şi ele îl adorau. Le plimba cu barca şi cu sania (ştia să facă viraje la coborâre), le ducea pe munte, le ajuta la teme, le citea poveşti, le cumpăra jucării, inclusiv pistoale. Asculta zilnic Vocea Americii şi Europa Liberă, citea presa comunistă atât cât să fie bine informat, şi din când în când recitea Karl May, Goethe şi Coşbuc.

Cu o zi înainte să moară spunea că se gândeşte la soţia lui şi la cât era de frumoasă.

Zilele acesta se împlinesc 40 de ani de moartea lui Victor Anca. A fost un erou adevărat, însă cei care l-au cunoscut îşi amintesc de el ca de cel mai vesel şi cumsecade om.

Text actualizat în iulie 2021.

(*) Decizia de a studia teologia a venit după ce fratele său, Octavian Anca, inginer silvic, a fost trimis pe front. Părinţii au vrut ca măcar băiatul mai mic, Victor, să nu fie luat la război. Din fericire, fratele cel mare a revenit cu bine în ţară după peripeţii demne de un film. Întâi a fost rănit în piept. Un glonţ a pătruns în cavitatea toracică antero-posterior (trasnfixiant). Ca prin minune, nu a fost atins niciun vas sau organ important. Nu se ştie cum, o fotografie a lui din profil, în timp ce fuma, cu fumul ieşind prin ambele părţi ale toracelui, a fost publicată în ziare şi a fost vazută de mama sa, care a leşinat pe loc. Octavian a fost apoi luat prizonier de armata ţaristă ca ofiţer austro-ungar. La început, ofiţerii au avut o situaţie relativ bună. S-a întâmplat să fie serviţi cu icre de Manciuria pe tăvi de argint. Pe măsură ce revoluţia leninistă a cuprins ţara, au fost nevoiţi să se retragă împreună cu ruşii albi, luptând uneori alături de aceştia împotriva bolşevicilor. A ajuns în final la Vladivostok, unde împreună cu alţi maramureşeni a reuşit să se îmbarce pe ultimul vapor al Crucii Roşii – tot cu aventuri (aşteptând plecarea, unul se căsătorise cu o plăcintăreasă localnică şi voia să rămână în Rusia ; a fost rugat insistent să urce pe vapor ca să îi conducă pe ceilalţi şi ţinut de vorbă până când s-a ridicat ancora). Destinaţia vaporului Crucii Roşii era Londra. Românii s-au îmbarcat deci pe alt vapor şi au ajuns la Constanţa. În drum spre Maramureş, Octavian a vrut să vadă Capitala după Unire. Trecând pe la Palat şi pe Calea Victoriei, a intrat bineînţeles şi la cafeneaua Corso. Înăuntru a văzut un grup de studenţi care râdeau, între care era şi unul cufundat în lectura unui ziar. A trecut pe lângă el şi a atins ziarul, ca din neglijenţă. Cel care şi-a ridicat privirea era « întâmplător » Victor, fratele lui. Şi să mai spună cineva că nu există Providenţă !

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

 
Print Friendly, PDF & Email

12 COMENTARII

  1. As vrea sa vad un comentariu de la Vladimir Tismaneanu la articolul asta. Daca nu e prea ocupat cu anticomunismul, se-ntelege…

  2. Portretul unui OM. Il privesc cu veneratie, cu atat mai mult cu cat, locul lui si al altora ca el, l-au luat niste fiinte care-si aroga pe nedrept acest nume.

  3. “Nenea Victoras”,avocatul dreptatii,omul supus torturii comuniste in puscariile teribile pentru calitatile sale morale.Un taranist impecabil!
    Sa-ti fie tarana usoara!nenea Victoras.

  4. Anca, Mihaela, am citit din nou articolul pentru ca macar atita putem face – sa-i pastram memoria vie.

    Cit s-a luptat dinsul, ce mult a jertfit, ce pret a platit pentru dorinta de librtate in Romania. Azi e mult mai simplu, si totusi nu toti stiu sa aprecieze acest lucru.

    Victor Anca, Ioan Barbus si multi ca dinsii, sa ne fie si un reminder la faptul ca democratia adevaratasa si libertatea nu sint de la sine intelese, trebuiesc bine pazite, si romanul sa fie in garda pentru a nu cadea in ispita, visind la nu stiu ce himere.

  5. Recitesc si eu, din cand in cand, cu placere acest text – scris bine si cu suflet – ce da marturie despre un Om.
    In cazul ca nu se stie „Om” inseamna persoana cumsecade, cuminte, de omenie.
    Alte calitati sunt epitete. Cine nu e Om (adica n-are cele trei nuante) e zero!
    Multumim lui Dumnezeu ca si pentru acest Om scurteaza bunul Dumnezeu uraciunea pustiirii din lumea noastra.

  6. Acum de abia am vazut/descoperit articolul acesta (si, implicit, si site-ul). Multumesc, Mihaela, pentru articol.. Victor Anca: imi reamintesc de numele acesta din ce spunea Nicolae Lupan (bunicul meu). Informatii care nu e aveam/stiam si care le voi discuta cu fiul (tot Victor, nu e o coincidenta). Alex Telea (fiul Lilianei Lupan).

  7. Bună ziua. Sunt Manuel Cojocaru, 26 ani, nepotul preotului greco-catolic Petru Anca, închis și el în închisorile din Aiud și Oradea. Citesc articolul și mă întreb dacă nu cumva Victor Anca nu a fost rudă cu bunicul meu. Nu am acces la documente care ar putea să ateste așa ceva, iar istoricul familiei e cam șters.

  8. Mihaela, superba evocare! Felicitari din inima pentru acest text emotionant!
    In satul Rubla au avut domiciliu fortat (mai devreme intre 1953-1955), dupa ce fusesera la Canal, bunicul meu Stan Frățilă și unchiul meu, Costel Frățilă, ambii, țărăniști din Hârșova.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here