Acum un secol, Marcel Duchamp a semnat cu numele „R. Mutt” un pisoar pe care l-a intitulat „Fântâna” şi l-a prezentat ca operă de artă. Unul din efectele imediate ale glumei lui Duchamp a fost iniţierea unei industrii intelectuale ce s-a dedicat aflării răspunsului la întrebarea „Ce este arta?”. Literatura acestei industrii este la fel de goală de conţinut ca nenumăratele imitaţii ale gestului lui Duchamp. Cu toate acestea, ea a lăsat un reziduu de scepticism. Dacă orice poate fi considerat artă, atunci arta încetează să mai aibă sens. Tot ceea ce rămâne este faptul curios, dar lipsit de temei, că unor oameni le place să priveasca nişte lucruri, iar altora altele. Cât despre sugestia că ar exista o critică ce caută valori obiective şi dovezi perene ale spiritului uman, ea este respinsă fără ezitare ca fiind dependentă de o concepţie despre artă care a fost dusă pe apa sâmbetei de „fântâna” lui Duchamp.

Raţionamentul este îmbrăţişat cu entuziasm pentru că pare să elibereze oamenii de povara culturii, spunându-le că, din moment ce nimic nu este mai bun decât altceva şi toate pretenţiile la valoare estetică sunt nule, toate venerabilele piese de artă pot fi ignorate cu impunitate, reality TV este „la fel de bun” ca Shakespeare şi tehno-rock este echivelantul lui Brahms. De aceea, raţionamentul se potriveşte cu formele de relativism cultural la modă şi defineşte punctul de la care încep cursurile universitare despre estetică – şi nu punctul la care se încheie.

O comparaţie folositoare poate fi făcută în raport cu glumele. Este greu să defineşti categoria glumelor, după cum este dificil să defineşti clasa stilurilor artistice. Orice poate fi o glumă dacă cineva este de această părere. O glumă este un lucru făcut de om pentru a stârni râsul. Poate să îşi rateze menirea, situaţie în care este o glumă „nereuşită” sau poate să îşi îndeplinească menirea, dar într-un mod jignitor, caz în care este o glumă „de prost gust”. Dar nici una din aceste situaţii nu implică ideea că tipul glumelor este arbitrar, că nu există distincţie între glume bune sau proaste, nici nu sugerează că nu ar exista motiv pentru criticarea glumelor sau pentru instituirea unui tip de educaţie morală care are ca scop un cuviincios simţ al umorului. Într-adevăr, primul lucru pe care îl puteţi afla în ceea ce priveşte glumele, este că pisoarul lui Marcel Duchamp a fost una dintre ele – o glumă bună atunci când a fost făcută prima dată, una proastă pe la mijlocul secolului al XX-lea şi de-a dreptul stupidă astăzi.

Asemenea glumelor, şi operele de artă au o funcţie: ele sunt obiecte de interes estetic. Îşi pot îndeplini funcţia într-o manieră profitabilă, oferind hrană pentru gândire şi pentru înălţare sufletească, câştigându-şi pentru sine un public loial care se va întoarce la ele pentru consolare sau inspiraţie. Îşi pot îndeplini funcţia în moduri care pot fi considerate jignitoare sau de-a dreptul degradante, sau pot eşua cu totul în stimularea interesului estetic, pe care îl solicită.

Operele de artă care ne atrag atenţia intră în primele două categorii: cele care te înalţă şi cele care te degradează. Eşecurile totale dispar din memoria publicului. Şi contează cu adevărat tipul de artă la care aderi, pe care o incluzi în visteria personală a simbolurilor şi aluziilor, pe care o porţi în suflet. Bunul gust este la fel de important în estetică precum în umor şi, într-adevăr, constituie problema centrală. Dacă studiile universitare nu pornesc de la această premisă, studenţii îşi vor fi încheiaz studiile despre artă şi cultură la fel de ignoraţi pe cât au fost când le-au început.

În orice caz, este adevărat că oamenii nu mai privesc operele de artă ca subiect ale judecatei sau expresii ale vieţii morale. Tot mai mulţi profesori ale ştiinţelor umane sunt de acord cu opinia ignorantă a noilor studenţi, aceea că nu ar exista distincţie între bunul şi prostul gust. Dar imaginaţi-vă că cineva ar spune acelaşi lucru despre umor. Jung Chang şi Jon Halliday au relatat una dintre puţinele ocazii cunoscute în care tânărul Mao Ze Dong a izbucnit în rîs: la circ, când un acrobat care mergea pe sârmă a căzut de la înălţime şi a murit. Imaginaţi-vă o lume în care oamenii râd numai de nenorocirea altora. Ce ar avea în comun acea lume cu lumea lui Tartuffe a lui Moliere, Nunta lui Figaro a lui Mozart, Don Quijote a lui Cervantes sau Tristram Shandy a lui Laurence Sterne? Cu excepţia râsului, nimic. Ar fi o lume degenerată, o lume în care bunătatea umană nu îşi mai găseşte susţinere în umor, una în care întreaga înfăţişare a spiritului uman ar fi devenit sfrijită şi grotescă.

Acum imaginaţi-vă o lume în care oamenii manifestă interes numai pentru cutii Brillo, pisoare însemnate, crucifixe murate în urină ori în obiecte ridicate, în mod asemănător, din sfărâmăturile vieţii obişnuite şi afişate cu un soi de intenţie satirică – cu alte cuvinte, oferta tot mai standardizată a artei moderne oficiale expuse în Europa şi America. Ce ar avea în comun această lume cu cea a lui Duccio, Giotto, Velazquez sau chiar Cezanne? Desigur, expunerea obiectelor şi faptul că ne uităm la ele printr-o lentilă estetică. Dar ar fi o lume degenerată, o lume în care aspiraţiile umane nu îşi mai găsesc expresia artistică, în care nu ne mai facem imagini ale idealului şi transcendentului, ci în care studiem, în locul sufletului uman, ruinele umane. Ar fi o lume în care o întreagă dimensiune a spiritului omenesc – esteticul – ar fi devenit pipernicită şi grotescă deoarece prin intermediul artei aspirăm la ceva, iar când aspiraţia încetează, încetează şi arta.

De altfel, mi se pare că spaţiul public al societăţii noastre a început să se predea tipului de degradare pe care tocmai l-am descris. A fost ocupat de o cultură care îşi doreşte nu să ne educe percepţia, ci să o captureze, nu să înnobileze viaţa umană, ci să o banalizeze. De ce ? este o întrebare interesantă, căreia nu îi pot oferi decât un răspuns imperfect, dar că aşa stau lucrurile este imposibil de negat. Priviţi arta oficială a societăţilor moderne – arta care sfârşeşte în muzee şi pe piedestalurile publice, arhitectura care este comandată de organismele publice, chiar şi muzica ce se bucură de favorurile maşinăriei de subvenţii publice – şi veţi întâlni tot mai adesea fie kitsch glumeţ, fie gesturi deliberat ostile tradiţiilor care făceau arta atragătoare. O mare parte din arta noastră publică este neiubitoare, una care este în întregime lipsită de smerenia care vine împreună cu dragostea

De aici nu reiese că bunul gust şi judecata aparţin trecutului, nici că arta a dispărut din vieţile noastre ori că şi-a pierdut sensul, ci numai că este scoasă din spaţiul public. Nu mai poate fi găsită acolo, ci aici, in foro interno. Arta este supusă privatizării, fiecare dintre noi străduindu-se să rămână credincios unor viziuni de frumuseţe pe care nu mai suntem încrezători să le împărtăşim celor din afara cercului nostru de prieteni. Una din cauze este cultura democratică care este ostilă oricărei forme de judecată, în special celei în materie de gust. Atitudinea prevalentă este aceea că ai tot dreptul la propriile gusturi, dar nu să mi le impui.

Cei mai mulţi studenţi americani vin la universitate cu această atitudine şi sunt îngroziţi să descopere că există oameni care nu numai că nu sunt de acord cu gusturile lor în materie de muzică, artă şi literatură (fără să mai vorbim de haine, limbaj şi relaţii sociale), dar le şi socotesc inferioare, inferioare unui standard presupus. Aceasta este foarte greu de suportat şi este una din cauzele susţinerii răspândite a relativismului cultural în multele sale forme – din moment ce relativismul cultural ridică experienţa estetică din lumea judecăţii şi astfel neutralizează valoarea bunului gust. Preferinţa pentru arta care profanează imaginea umană sau spaţiul public este conectată cu această frică de judecată estetică. Expunând ceea ce este în mod intenţionat lipsit de atracţie şi care nu inspiră dragoste, ridiculizezi judecata, a mea ca şi a ta.

Dar mi se pare că atitudinea democratică se află în conflict cu sine. Ducând o viaţă adevărată între fiinţe umane reale, este imposibil să trăieşti de parcă nu ar exista valori estetice. Manierele, hainele, limbajul şi gesturile – toate necesită o mare atenţie pentru felul în care arată. Alegerile estetice sunt atât necesare, cât şi observate, în fiecare sferă a vieţii umane, de la pusul mesei până la rostirea unui discurs la o înmormântare. Fără ele nu putem rezolva marea problemă a coordonării ce răsare atunci când indivizi privaţi se înghesuie într-un singur spaţiu public. Aşadar, în cultura democratică, judecata estetică începe să fie trăită ca un chin. Impune o greutate imposibil de suportat, ceva la nivelul căreia trebuie să ne ridicăm, o lume a idealurilor şi aspiraţiilor care este în aprig conflict cu lipsa de eleganţă şi imperfecţiunea propriilor noastre vieţi improvizate. Este percepută ca o bufniţă ce stă pe umerii noştri în timp ce încercăm să ascundem în hainele noastre rozătoarele pe care le avem ca animale de casă. Tentaţia este să ne întoarcem împotriva ei şi să o alungăm.

Aici vedem un alt motiv pentru dorinţa de a profana: dorinţa de a întoarce judecata estetică împotriva sieşi, astfel încât să nu mai pară a fi o judecare a noastră, a tuturor. Asta o puteţi vedea tot timpul la copii – bucuria adusă de zgomote, cuvinte şi aluzii dezgustătoare care îi ajută să se distanţeze de lumea adultă ce îi judecă, lume a cărei autoritate îşi doresc să o nege. Locul de refugiu obişnuit copiilor care fug de judecata matură a devenit locul de refugiu al adulţilor care fug de cultura lor. Prin folosirea artei ca instrument al profanării, ei îi neutralizează pretenţiile: îşi pierde autoritatea şi devine un tovarăş uneltitor în conspiraţia împotriva idealurilor.

În original: Art, beauty and judgment (tradus de Vlad M.)