Daca credeam ceva in legatura cu fenomenul Pitesti, atunci credeam in unanimitatea in fata ideii ca nu se pot formula sentinte absolute despre acesta.

Credeam ca e de la sine inteles ca ceea ce s-a intamplat acolo a fost atat de grav, intunecat, abisal din punct de vedere moral, psihologic, incat nu ne putem permite concluzii totale cu privire la vinovatia subiectilor. Credeam in rezerva ca e foarte foarte greu sa ne pronuntam.

Natura insasi a experimentului, scopul sau in sine, a presupus si urmarit anume stergerea granitei intre victima si calau, asa incat consideram ca nu putem emite certitudini sententioase.

Dar iata ca dupa ce nu ne erau de ajuns sententiozitatile taberei legionaro-ortodoxiste pe aceasta tema, care se servesc de subiecti ca sa-si canonizeze ideologia lor, trebuia formulata o mizerie certa si pe partea astalalta.

Si atunci s-au dat bani de la stat si s-a cercetat si cercetatorii au ajuns la urmatoarea concluzie stiintifica: era vorba despre „niste cacati cu ochi care se torturau intre ei pentru un blid in plus”.

Reiau: natura insasi a fenomenului a constat in transformarea victimei in calau. In aceste conditii, a spune sententios ca subiectii au fost proprii lor calai inseamna a participa in continuare la experiment.