În 1994 a murit Dumnezeul și Părintele Ocrotitor al nord-coreenilor, Kim Ir Sen – oficial președintele țării și secretarul general al Partidului Comunist. Moartea celui a cărui zi de naștere era și singura sărbătoare publică de care se bucura poporul pe care îl stăpânea a provocat supușilor săi suferințe greu de descris. Imaginile ce arătau milioane de nord-coreeni scăldați în lacrimi, ce-și rupeau zdrobiți de durere hainele pe care era cusută insigna cu chipul marelui Zeu, în timp ce se tăvăleau pe asfaltul bulevardelor Phenianului, au făcut înconjurul lumii, provocând consternarea unora și tristețea altora; a celor ce cred cu tărie de nezdruncinat în efectele binefăcătoare ale egalității, rației de hrană și lagărului de muncă asupra societății umane.

Da, prin grija Marelui Dispărut, fiecare cetățean al țării aflate la nord de paralela 38 își primea regulat rația de hrană, iar cei care munceau, deși nu-și primeau salariile cu lunile, se bucurau de cele 7 zile de concediu de odihnă asigurate anual. Era normal atunci ca la moartea lui, Bunul Cel Mai de Preț al țării să fie jelit și regretat de cele 22 de milioane de locuitori ai ei.

Până și norii cerului au plâns dispariția Eternului Conducător și au făcut-o atât de aprig încât au provocat în acel an inundații catastrofale în întreaga țară. Între 1994 și 1999 foametea ce a urmat diluviului a cauzat moartea a circa trei milioane de oameni. Câinii se hrăneau cu cadavrele îngropate în grabă, iar oamenii se hrăneau cu câini. Nu lipseau din meniul zilnic nici șopârlele, insectele, șobolanii sau râmele, comunismul fiind singurul sistem politic și economic care a permis oamenilor, din URSS și China până în țările Africii și înapoi în Coreea de Nord, să descopere surprinși că tot ceea ce este viu și mișcă poate fi mâncat.

Chinezii din China lui Mao s-au convins de asta înaintea coreenilor lui Kim Ir Sen sau Kim Jong Il, urmașul său. Remarcând acest lucru, ziariștii și intelectualii de stânga occidentali constatau satisfăcuți că „Mao a suprimat poate libertățile, dar măcar, grație lui, chinezii mănâncă pe săturate”.

Într-un târziu, sătui să mai mănânce, aproape 40 de milioane de chinezi au hotărât că e mai bine să moară de foame, și asta în doar doi ani (1959-1961), lucru care l-a făcut pe Zhou Enlai (nu și pe intelectualii și ziariștii de stânga) să recunoască adevărul: foametea provocată de Mao a fost „cea mai mare catastrofă din istoria Chinei”.

Chinezii de rând nu au avut, se pare, o percepție identică cu cea a lui Zhou Enlai asupra foametei și a Revoluției Culturale ce a urmat. Din cauza asta nu și-au irosit timpul (la fel de prețios ca și viața) pentru a critica sistemul, deși acesta le garanta libertatea de expresie, dar, inventivi, au suplinit lipsa hranei convenționale apelând la hrana spirituală descoperită în Cărticica Roșie, opera de capătâi a „Farului gândirii umanității”, după cum îl numea pe Mao fostul președinte al Franței, Jacques Chirac.

Numărul uriaș de morți din Coreea de Nord, datorat foametei și nu sistemului economic comunist (cum ar putea să-și închipuie unii) a provocat reacția imediată a imperialiștilor americani care, vrând să dea lovitura de grație popularului regim de la Phenian, s-au grăbit să ofere imediat sprijin umanitar, furnizând celor care amenințau Statele Unite că le vor șterge „odată pentru totdeauna de pe fața pământului”, ajutor financiar, transporturi de hrană, petrol gratuit și reactoare nucleare civile. Vrem nu vrem, dacă suntem obiectivi, trebuie să recunoaștem că în anumite părți ale globului inteligența și rațiunea umană se manifestă mai ales în plan economic.

Datorită sprijinului acordat de capitaliști țara în care nu toți oamenii au aflat că pământul e rotund și că există și locuri, multe, în care poți mânca castanele culese de pe jos fără să fii împușcat în cap pentru asta, a reușit să țină pasul cu „sora” sa, Coreea de Sud.

Dacă aceasta a organizat o olimpiadă în 1988 și a devenit membră a G20 – grupul celor mai puternice 20 de economii ale lumii –, Coreea de Nord a reușit în schimb să obțină arma nucleară încă din 2006. E adevărat că nimic bun nu se obține fără sacrificii așa că, pentru a asigura reușita acestei realizări istorice, mulți dintre coreenii din Nord au fost nevoiți să recurgă la un regim alimentar vegetarian bazat pe iarbă și scoarță de copac, și asta mai ales în lagărele de muncă (numite „tabere”), întreprinderi economice comuniste în care chiulul și nerealizarea sarcinilor de plan nu sunt cunoscute.

După moartea lui Kim Jong Il, Kim Jong Un (fiul său) s-a autonumit, democratic, conducător al Partidului și al Statului. Și, pentru că într-o „democrație populară” există întotdeauna alternative, a ales să renunțe la stilul „sauvage” ce personaliza modul în care se desfășurau execuțiile în timpul domniei tatălui său, optând pentru o revenire la bunele tradiții marxiste, forjate în „centrele de reeducare” (Gulag) ale lui Lenin și Stalin. Prin urmare, victimile nu mai sunt legate de gura tunului și spulberate prin foc direct, ci sunt mitraliate sau aruncate, în pielea goală, haitelor de câini înfometați. Și asta pentru că în Coreea de Nord – locul în care pasionații de lectură își citesc ziarul sau cartea pe stradă, rezemați de stâlpii de iluminat, deoarece în case curentul electric este oprit – grija față de câini este mult mai importantă decât „grija față de om”, lucru explicabil prin faptul că patrupedele s-au dovedit, după cum știm, o excelentă sursă de hrană. De fapt, o societate realizează că victoria comunismului este indubitabilă numai în momentul în care membrii ei ajung să moară, la propriu, de foame, iar animalele să fie tratate mai bine decât oamenii.

Așadar, pentru a demonstra încă odată că în tara sa nimeni nu e mai presus de lege, Kim Un și-a trimis în fața mitralierelor, sau în „arenă” pentru a fi sfârtecați, întâi iubita și pe prietenii ei, apoi unchiul. Să recunoaștem că este o strategie inteligentă, ce poate pregăti drumul țării lui Kim către Consiliul pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite. Nu, nu ar fi deloc deplasat din moment ce Mauritania sclavagistă, care numără 800.000 de sclavi la o populație de 3,5 milioane locuitori, a fost aleasă în urmă cu doi ani vice-președinte al acestui înalt for. Așadar, nu văd de ce Coreea comunistă, care are mult mai mulți sclavi decât Mauritania, nu și-ar valorifica și ea, până la capăt, șansa ei.

N-aș fi recurs la acest „remember” dacă presa oficială nord-coreeană n-ar fi anunțat în urmă cu câteva zile că „cea mai gravă secetă din ultimii 30 de ani a lovit Coreea de Nord”. Înainte de a apuca să mă întreb câte milioane de oameni vor trebui să moară iar de foame până când capitaliștii se vor îndura să-și bage mâna adânc în buzunar ca să-l ajute astfel pe Kim al III-lea din Pyongyang să-i hrănească pe supraviețuitori, m-am întrebat: „Cum naiba se face că la sud de paralela 38, în Coreea de Sud, plouă mereu când, unde și cât trebuie?”. Pentru că minunea asta se întâmplă, nimeni nu știe de ce, în toate țările în care domnește Oroarea capitalistă. Și când nu se întâmplă, când le lovește câte un cutremur catastrofal, când le spulberă teritoriul câte un uragan devastator, un tsunami uriaș, sau niște tornade ucigașe urmate de niște inundații de proporții, totul este ținut sub control și refacerea este deosebit de rapidă.

De ce pagubele uriașe provocate de natură nu reușesc să oprească din drumul lui distrugătorul tăvălug capitalist? Unii spun că din cauza superiorității nete a sistemului economic. Nu cred! Răspunsul mi se pare prea ideologizat. Mai degrabă cred că este vorba de noroc la unii și de ghinion meteorologic la ceilalți. Țările comuniste – unde, din fericire, nu există propietate privată și nici economie de piață – sunt influențate negativ în evoluția lor de o serie de factori externi (după cum știm natura a fost întotdeauna anticomunistă) nu și de sistemul economic intern, care este în regulă. Nici n-ar avea cum să fie altfel din moment ce chiar Marx a garantat pentru el. Aici, sunt de acord cu constatarea ziaristului de la HotNews, care comentând știrea lansată de presa nord-coreeană, spunea: „Coreea de Nord este afectată de penurii alimentare cronice din cauza izolării economice a statului comunist, a secetei și inundațiilor”.

Deoarece izolarea economică a Coreii de Nord arată a sabotaj curat, mi-am amintit de Jean Francois Revel, pe care am să-l citez, deși îl suspectez că a fost ușor sarcastic atunci când a scris despre cauzele ce generează lipsa totală de hrană în acele țări ale globului unde inteligența și rațiunea umană nu se manifestă decât… nu se manifestă! El scria:

Foametea, într-o țară marxist-leninistă, nu se produce niciodată ca o consecință a acțiunii guvernamentale sau a sistemului economic propriu-zis. Foametea se datorează fie calamităților naturale, fie sabotajului pus la cale de puterile străine.

P.S. Venezuela, care a pornit de ceva timp, sub conducerea lui Chavez, pe calea prosperității, desăvârșește acum, sub conducerea lui Maduro, trecerea revoluționară de la un sistem economic capitalist la unul socialist. Ghidată de miile de experți cubanezi ce îi conduc principalele instituții ale statului, Venezuela are satisfacția să obțină, deloc surprinzător, primele succese: o inflație galopantă, însoțită de o penurie alimentară fără precedent. Lipsește până și hârtia igienică, dar în condițiile lipsei de hrană este posibil ca absența acestui produs de primă necesitate să treacă neobservată. Și în timp ce lunetiștii așezați în punctele strategice supervizează desfășurarea manifestațiilor populare, conducătorii de la Caracas monitorizează neliniștiți buletinele meteo, așteptând cu sufletul la gură salvarea: o secetă istorică sau un potop biblic.