Roger Scruton, Vestul si restul

Credinţa musulmană, ca şi cea creştină, este definită printr-o rugăciune. Dar această rugăciune ia forma unei declaraţii: există un singur Dumnezeu, iar Mahomed este profetul sau. S-ar putea adăuga: şi aţi face bine s-o credeti. Şi rugăciunea creştină este o declaraţie de credinţă, dar ea include cuvintele esenţiale: ”iartă-ne nouă greşelile noastre, asa cum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Cu alte cuvinte, apelul la clemenţă divină – prin care începe fiecare sură a coranului cu frumoasele bisni illah il-rahman il-rahim, „in numele lui Allah, cel ingaduitor, cel milostiv” – devine condiţionat, în rugăciunea zilnică a creştinilor, de obisnuinţa de a ierta pe duşmanii noştri. „Imitarea lui Cristos” este concepută în aceleaşi condiţii: nu ca o biruire a duşmanilor lui Dumnezeu, ci ca un sacrificiu de sine, o obligaţie voluntară, o acceptare – în spiritul iertării – a tot ce pot face mai rău fiinţele omeneşti. E de prisos să spunem că acest ideal n-a fost întotdeauna urmat de creştini, cruciadele fiind doar unul din exemple. Dar este de asemenea caracteristic crestinismului faptul ca adepţii săi şi-au cerut iertare pentru cruciade, luând asupra lor povara unei vinovăţii a tovaraşilor lor întru credinţă şi cerând iertare celor pe care credinţa lor i-a nedreptăţit. Creştinismul conţine acea idee a unei soluţii politice pe care Eschil o prezintă în Orestia: o soluţie care rupe ciclul răzbunărilor pentru a găsi pace prin buna înţelegere.

Filozoful şi criticul Rene Girard vede această tranziţie ca un moment critic pentru revelaţia creştină. În absenţa unui proces juridic, societăţile sunt invadate de „dorinţa mimetică”, prin care rivalii se luptă ca să-şi dispute cuceririle sociale şi materiale, sporind astfel antagonismul şi declanşând ciclul răzbunarii. Soluţia tradiţională este identificarea unei victime, aşezată de soartă „în afara” comunităţii şi ca atare lipsită de dreptul de a se răzbuna, care poate fi ţinta setei de sânge acumulate, aducând astfel sfârşitul ciclului răzbunarii. Găsirea de tapi ispăşitori este calea societăţii de a recrea „diferenţa” şi, în acest fel, de a se reface. Unindu-se împotriva ţapului ispăşitor, oamenii se eliberează de rivalităţile lor şi se împacă.

Majoritatea religilor încorporeaza acest ciclu al violentei, legitimandu-l astfel ca voinţa lui Dumnezeu. În perspectiva lui Girard, punctul forte al creştinismului este de a se fi eliberat pe de-a întregul de acest ciclu. În Scripturi, ţapul ispăşitor dobândeşte transcendenţă şi natură divină prin acceptarea soartei sale, printr-o atitudine de detaşare senină faţă de agresori şi prin conştiinţa manifestă că, în timp ce agresorii nu ştiu ce fac, el ştie. Pentru prima oară agresiunea aflată la rădăcina ritualului jertfei este înteleasă şi iertată de victimă, care e în stare deopotrivă să-i accepte jertfirea şi să creadă în propria sa nevinovăţie. Oferindu-se de bună voie ca ţap ispăşitor, Cristos a scos omenirea din ciclul „dorinţei mimetice” şi al „violenţei mimetice”, înălţând-o în împărăţia împăcării.

Această teorie este desigur foarte controversată. Totuşi, chiar şi fără a merge atât de departe ca Girard, trebuie să recunoaştem că ideea iertării, simbolizată prin Cruce, deosebeşte moştenirea creştină de cea musulmană. Orice lectură coerentă a mesajului creştin regăseşte în iertarea duşmanilor un punct central al crezului. Cristos ne-a sfătuit chiar să întoarcem şi celălalt obraz atunci când suntem loviţi. Pacifiştii, consideră, de exemplu, că această remarcă ar însemna că nu ar trebui să ne apărăm, ci să depăşim violenţa, aşa cum a facut-o Cristos. Dar doctrina creştină poate fi acceptată şi fără a subscrie la pacifism. Cristos a suferit cea mai violentă moarte nu pentru a pleda în favoarea lipsei de apărare, ci pentru a mântui omenirea. În acelaşi timp, el stă mărturie că răul nu a intrat în omenire prin el. Cerându-ne să întoarcem şi celălalt obraz, el ne prezenta, ca întotdeauna, un ideal personal şi nu un proiect politic. Dacă sunt atacat şi întorc şi celălalt obraz, eu ilustrez virtutea creştină a blândeţii. Dacă mi-a fost încredinţat un copil care este atacat şi pe copil îl pun să-şi întoarca şi celălalt obraz, devin părtaş la violenţă.

Acesta este, desigur, felul în care trebuie să înţeleagă un creştin dreptul la apărare şi aşa este înţeles acest drept în teoriile medievale privitoare la războiul legitim. Dreptul la apărare decurge din obligaţiile tale către alţii. Eşti obligat să ocroteşti pe cei pe care soarta i-a lăsat în grija ta. Un conducător politic care nu întoarce obrazul său, ci pe al nostru devine părtaş la următorul atac. Prea des s-a întamplat acest lucru. Urmarindu-l însă pe agresor şi aducându-l în faţa justiţiei prin mijloace chiar şi violente, omul politic serveşte cauza păcii, ca şi pe cea a iertării, al căror instrument este justiţia.

Asadar, porunca creştină de a ierta este compatibilă cu războiul de apărare, dar este incompatibilă cu terorismul şi vrăjmăşia acelor antagonisme viscerale care mână o grupare împotriva alteia într-un război de exterminare. Îndepărtarea sâmburelui violent din societăţile umane nu este o sarcină uşoară, deoarece înclinaţia spre violenţă este sădită în noi de evoluţie, iar războiul e o realitate a sociobiologiei. Cu toate acestea, experienţa creştina ne dă motive de speranţă.