“DA pentru revoltă împotriva UE”, “Revoluţiile sunt locomotivele istoriei” sau afişele cu Guevara, Lenin, Marx şi Engels sunt mesaje fireşti în peisajul unui oraş obişnuit din landul german Baden-Württember (sud-vestul ţării), în campania electorală pentru Parlamentul European, a anului 2014. Trei partide din zona stângii socialiste pure şi dure deţin într-un astfel de oraş mai mult de jumătate dintre afişele şi panourile stradale: Partidul Marxist-Leninst, Partidul Comunist şi Stânga.

Primul dintre ele, marxist-leniniştii (MLPD), are de la înfiinţare, în urmă cu 32 de ani, acelaşi preşedinte, un personaj care la un moment dat s-a căsătorit, iar soţia a devenit tovarăşa vicepreşedinte a formaţiunii. MLPD ar fi doar o prezenţă excentrică dacă n-ar avea afişe mai multe decât au marile partide din Germania, CDU şi SPD, afişe pe care plimbă cu nonşalanţă figurile mai sus pomenite. O oarecare inhibiţie au totuşi marxist-leniniştii, căci nu se feresc să se revendice de la Stalin şi Mao, dar nu le-au găsit loc celor doi în imaginile electorale. Indiferent de campanie şi de funcţiile vizate, mesajele MLPD sunt aceleaşi: Rebeliunea împotriva UE este justificată, Fără trupe germane în străinătate, Săptămâna de lucru de 30 de ore, la acelaşi salariu de acum etc. În ciuda prezenţei masive pe străzi aplakate-lor MLPD, partidul a obţinut în istoria sa de peste trei decenii doar câteva locuri de consilieri în localităţi mici. În mod obişnuit însă, toate scorurile lor electorale încep cu zero, care uneori este urmat de alt zero.

Puţin vizibil e Partidul Comunist din Germania, care se mândreşte că l-a avut cândva în rândurile sale pe fostul tartor al RDG-ului, Erick Honecker, şi membru de onoare pe Margot, nevasta acestuia. Şi ei se declară tot marxişti leninişti, şi ei îl apreciază pe Stalin, arătând un plus de simpatie pentru ideile ciuce, ale lui Kim Ir Sen, farul care de zeci de ani călăuzeşte Coreea de Nord. În singurul lor afiş vor revoltă împotriva UE şi spun “nu” unei Europe a băncilor şi a trusturilor.

În seria celor trei partide socialiste vizibile pe străzi, singura forţă politică o reprezintă Stânga (die Linke), născută din metamorfozarea odiosului partid-stat redegist. Personajul său cel mai vizibil este Gregor Gysi, şeful grupului parlamentar, dovedit colaborator al poliţiei secrete STASI. Die Linke, cu aproape 10% dintre parlamentarii Bundestagului, reprezintă, alături de Verzi, opoziţia, postură din care s-a făcut auzită prin mesajele de susţinere a unei bune relaţii cu Rusia şi prin învinovăţirea Uniunii Europene pentru situaţia din Ucraina. Nu e o surpriză pentru o formaţiune care vrea dizolvarea NATO şi crearea unui parteneriat militar care să includă şi Moscova.
Plakate-le die Linke vorbesc aproape numai despre măsuri sociale, într-un registru în care constantă este ideea “să luăm de la bogaţi, în special de la bănci, şi să dăm la săraci”. Chiar mai mult decât pe ajutorarea săracilor se pune accentul pe impozitarea bogăţiei. Imigranţii sunt şi ei printre priorităţile lui Die Linke.

Populismul din partea dreaptă, fără să aibă vreo legătură cu extrema, este reprezentat de Alternativa pentru Germania (AfD). În eurofobia lor camuflată sugerează o solidaritate a ţărilor europene tot împotriva băncilor şi implicit a UE: Grecii suferă, nemţii plătesc, băncile încasează, este unul dintre mesajele AfD. Celălalt mesaj puternic al lor cere ca Germania să renunţe la euro fără alte argumente decât că era mai bine înainte, pe vremea mărcii.

O concluzie cu privire la acest decor cu mesaje ale extremelor germane, pe care le leagă aprecierea pentru Putin, ar fi asimetria autocenzurii: în timp ce extrema stângă n-are complexe în a afişa personaje comuniste exaltate şi încărcate de vini, în partea cealaltă a spectrului ideologic populismul se limitează la eurofobie, chiar dacă nu foarte explicit exprimată.