Am aflat cu mare mirare că Lucia Hossu Longin are intenţia să continue Memorialul Durerii cu un episod legat de „lotul” Năstase, făcând astfel o paralelă între loturile proceselor politice şi fostul premier şi amicii săi în calitatea lor de inculpaţi de drept comun.

De la bun început, e de notat că „lotul” Năstase nu face parte din victime, ci din grupul celor care a profitat din plin de pe urma stării în care a ajuns societatea după ce au fost umilite şi ucise valorile ţării în închisorile comuniste. Pentru Năstase, „ling dosare” cei care vor să aibă acces la documente şi se apleacă asupra suferinţelor trecutului. Nu am auzit ca Adrian Năstase să fi citat vreodată un erou al închisorilor, să fi vizitat vreodată o închisoare comunistă, şi nici să fi sprijinit crearea muzeului comunismului în România. De aceea nu cred că ar fi flatat de comparaţie şi ar înţelege demersul Doamnei Longin.

Orice alăturare a procesului „lotului” Năstase cu judecăţile tribunalelor poporului este indecentă şi cincă. Cu experienţa pe care o are, poate afirma Doamna Longin că, să zicem, procesul cardinalului Iuliu Hossu poate fi comparat cu cel al lui Adrian Năstase? Se pot compara cele două sisteme legislative, judecătorii, ancheta, şedinţele de judecată, condiţiile de detenţie, contextul politic, posibilităţile de informare şi de contact cu familia, situaţia care l-a aşteptat pe cardinalul Hossu la eliberare şi cea care îl aşteaptă pe fostul premier? A suferit şi Năstase, însă nu pentru că a fost patriot în timp ce o putere străină impunea ţării un sistem păgân şi represiv, ci pentru că i s-a cerut să răspundă în faţa justiţiei, deşi se credea imun de responsabilitate. A suferit şi pentru că a fost găsit vinovat – exact acesta este rolul sancţiunilor pentru cei care nu respectă regulile.

Se poate asemăna tipul de oameni arestaţi în perioada stalinistă cu Năstase şi „lotul” lui? În primul caz, conducătorii loturilor au fost lideri adevăraţi, care nu au ezitat să îşi verse sângele, la propriu, pentru a spune adevărul şi a nu mări numărul de acuzaţi din lot. Chiar şi colaboraţioniştii au avut altă ţinută şi au suferit altfel. Poate ne indică Doamna Longin vreo întâmplare din anii lui Dej care să semene cât de cât cu episodul sinuciderii de acum câteva zile. Se poate compara ţinuta Elisabetei Rizea cu fandoseala lui Adrian Năstase? Chiar se pot scoate oamenii şi evenimentele din context, făcându-se abstracție de cele mai importante elemente care au caracterizat tragediile reale pe care le-au trăit cei arestaţi în perioada stalinistă?

Lucia Hossu Longin ştie bine răspunsurile la întrebările de mai sus, însă mizează pe faptul că cei care sunt conştienţi de enormitatea afirmaţiilor sale nu au puterea să se facă auziţi. Ştie mai ales că, pentru câţiva, puţini şi bine aleşi, teza dânsei este cum nu se poate mai binevenită. Ştie toate acestea pentru că este acum de partea celor care vor să profite de inversarea revoluţionară a simbolurilor şi de acapararea prestigiului moral al eroilor. Ce pare a nu şti este că îşi pierde credibilitatea.

Memorialul Durerii este valoros în măsura în care în centrul atenţiei rămâne dovada faptului că a existat omenie şi eroism în cele mai drăceşti împrejurări. Informaţiile nu sunt inedite. Portretele personalităţilor sunt sumare, cu totul insuficiente pentru o cunoaştere adecvată a lor. Insistenţa asupra lătratului câinilor, a gratiilor sau a zgomotului metalic al uşilor redau oarecum atmosfera din închisoare, însă totuşi apelează doar la senzaţii. Dacă eroii şi mesajul lor sunt manipulaţi şi îndepărtaţi astfel de la locul de cinste care li se cuvine, totul devine uşor un material de propagandă de mare prost gust.

E o onoare şi o bucurie să cunoşti un om valoros, despre care se ştie prea puţin, şi să poţi contribui întrucâtva la recunoaşterea lui publică. Acest gest rămâne meritoriu când e făcut în mod discret. Dacă e însoţit de ambiguitate morală, ambiţii de mărire şi harţag, totul devine grotesc. Vorba românului, cu sluga la boier, care se crede boier…

Ce a impresionat la Memorialul Durerii nu a fost realizatoarea, ci oamenii drepţi pe care i-a prezentatat, statornicia, cumsecădenia, curajul, smerenia, înţelepciunea şi chiar umorul lor. Doamna Longin nu poate fi specialistă în eroi aşa cum alţi realizatori sunt specialişti în delfini. Jertfele eroilor nu sunt viaţa subacvatică. Pentru eroi nu ajunge competenţa tehnică, ci trebuie şi consideraţia şi eleganţa cuvenite unor oameni adevăraţi. Ei nu pot fi trataţi ca nişte simpli subiecţi, utili doar ca material documentar sau chiar ca trambulină socială.

Nu pot să cred că Doamna Longin nu a reţinut trăsăturile de bază ale celor pe care i-a cunoscut, după ce a văzut şi atins atâtea mărturii ale sacrificiilor lor. Şi aici nu e vorba doar de a deosebi caracterele valoroase de nişte rataţi amărâţi şi de a cunoaşte trecutul, ci de viziunea sa de viitor. Pentru că dânsa nu se referă la suferinţele lui Năstase şi a „lotului” lui ca în episoadele despre încercările la care au fost supuse victimele proceselor staliniste. Nu e vorba de dezvăluirea trecutului, ci de netezirea viitorului fostului premier şi a camarazilor săi. Şi nu oricum, nu doar prin scutirea de orice evaluare publică a faptelor lor, ci cu ostentaţie, prin identificarea lor cu cei mai respectabili oameni ai ţării, adică prin acapararea autorităţii lor morale.

Doamna Longin îşi închipuie că are căderea să administreze prestigiul eroilor pe care i-a filmat. De acum, „lotul” Năstase are liber de la dânsa să îşi prezinte isprăvile drept fapte de eroism autentic şi poate liniştit să îşi peticească găurile de moralitate cu prestigiul lui Iuliu Maniu, Ion Lugoşianu sau Ioan Bărbuş.

Silviu Brucan ar fi mândru de Lucia Hossu Longin, de tupeul şi imaginaţia cu care instrumentalizează personalităţile istorice în interes partizan, răsturnând revoluţionar, fără să clipească, simbolurile şi valorile.

Nu ştiu dacă am întâlnit ceva mai hidos!