Într-o epocă a credinţei în declin, arta stă mărturie pentru foamea spirituală şi năzuinţele nemuritoare ale speciei noastre. Prin urmare, educaţia estetică este mai importantă astăzi decât în oricare altă perioadă din istorie.

După cum a spus Wagner, „îi rămâne artei să salveze esenţa religiei, în măsura în care imaginile mitice pe care religia le-ar dori crezute ca fiind adevărate sunt înţelese în artă pentru valoarea lor simbolică, iar prin reprezentarea ideală a acestor simboluri arta destăinuie adevărul ascuns adânc în ele.” De aceea, chiar şi pentru necredincios, „prezenţa reală” a sacrului este unul dintre cele mai mari daruri ale artei.

Dimpotrivă, degradarea artei nu a fost niciodată mai evidentă. Şi cea mai răspândită formă de degradare – mai răspândită chiar decât intenţionata profanare a umanităţii prin pornografie şi violenţă gratuită – este kitschul, acea neobişnuită boală pe care o putem recunoaşte instantaneu, dar niciodată defini precis şi al cărui nume austro-german o leagă de mişcările de masă şi de trăirile de masă ale secolului al XX-lea,

În articolul său „Avangarda şi Kitsch-ul”, publicat în Partizan Review în 1939, Clement Greenberg a prezentat publicului educat american următoarea dilemă. Pictura figurativă, spunea el, a murit – şi-a epuizat potenţialul expresiv şi intenţiile sale reprezentative au fost lăsate prin testament fotografiei şi cinematografului. Orice încercare de continuare a tradiţiei figurative va conduce în mod inevitabil la kitsch, cu alte cuvinte, către o arta lipsită de mesaj propriu, în care efectele sînt copiate, iar emoţiile contrafăcute. Arta adevărată se găseşte doar în avangardă, în evadarea din tradiţia figurativă şi în îmbrăţişarea „expresionismului abstract” care foloseşte forma şi culoarea pentru eliberarea emoţiei din închisoarea narativului. Astfel, Greenberg a promovat pictura unor Kooning, Pollock sau Rothko, dezavuîndu-l în acelaşi timp pe marele Edward Hopper ca „sărăcăcios, de mâna a doua şi impersonal”.

Priviţi înapoi la arta figurativă din tradiţia occidentală şi veţi observa că, înainte de secolul al XVIII-lea, exista artă primitivă, artă naivă, artă de rutină şi decorativă, dar nu kitsch. Data exactă de apariţie a fenomenului este subiect de dispută: poate se găsesc urme ale lui la Greuze; poate a fost prevestit chiar de Murillo. Ceea ce este sigur e că pe vremea lui Millet şi a pre-rafaeliţilor kitsch-ul se afla pe scaunul şoferului. În acelaşi timp, frica de kitsch a devenit un motiv artistic major, determinând revoluţiile impresioniste şi cubiste, ca şi naşterea în muzică a atonalităţii.

Nu numai în lumea artei putem observa avansul ferm al kitsch-ului. Mult mai importantă, datorită influenţei sale asupra psihicului popular, a fost kitschificarea religiei. Imaginile sunt de importanţă majoră în religie, ajutându-ne să îl înţelegem pe Creator prin viziuni idealizate ale lumii lui, imagini concrete ale unor adevăruri transcedentale. În veşmântul albastru al unei fecioare a lui Bellini întâlnim idealul maternităţii ca puritate învăluitoare şi promisiune a păcii. Asta nu este kitsch, ci un profund adevăr spiritual, unul pe care suntem ajutaţi să îl înţelegem prin puterea şi elocvenţa imaginii. Pe de altă parte, o astfel de imagine se află, după cum ne-ar fi reamintit puritanii, la marginea idolatriei şi printr-un mic ghiont poate cădea din eminenţa ei spirituală în abisul sentimental. Asta s-a întâmplat peste tot în secolul al XIX-lea, pe măsură ce figurinele votive produse în masă, sfinţii precursori ai piticilor de grădină din vremurile noastre, au invadat gospodăriilor obişnuite,

Kitsch-ul este un mucegai care se aşează peste întreaga operă a unei culturi vii, când oamenii preferă, în locul lucrului în care se crede cu adevărat, ornamentele senzoriale ale credinţei. Nu numai civilizaţia creştină a trecut în timpuri recente printr-un proces de kitschificare. La fel de evidentă a fost kitschificarea hinduismului şi a culturii sale. Producţia în masă a ganeşelor a dat jos, de pe piedestalul ei estetic, sculptura subtilă a templului; în muzica bunjee, ritmurile tala ale muzicii clasice indiene sunt distruse de armonii tonale şi maşinării ale ritmului; în literatură, sutrele şi puranele au fost separate de viziunea sublimă a brahmanului şi republicate ca benzi desenate copilăreşti.

Pe scurt, kitsch-ul este o boală a credinţei. Kitsch-ul începe în doctrină şi ideologie şi de acolo se extinde pentru a infecta întreaga lume a culturii. Disney-ificarea artei este doar un aspect al disney-ificării credinţei şi ambele implică o profanare a celor mai înalte valori ale noastre. Kitsch-ul, după cum ne reaminteşte cazul Disney, nu este excesul de sentiment, ci lipsa lui. Lumea kitsch-ului este în bună măsură o lume fără inimă, în care emoţia este direcţionată departe de ţinta ei cuvenită către stereotipuri linguşitoare, permiţându-ne să oferim un tribut trecător dragostei şi amărăciunii fără a ne sinchisi să le simţim. Nu este un simplu accident că apariţia kitsch-ului pe scena istoriei coincide cu până atunci neimaginabilele orori ale războiului de tranşee, ale holocaustului şi gulagului – toate acestea îndeplinesc profeţia pe care o proclamă kitsch-ul, transformarea fiinţei umane într-o păpuşa pe care în clipa aceasta o acoperim de sărutări şi în cea imediat următoare o sfâşiem în bucăţele.

Cu aceste gânduri ne întoarcem la raţionamentul meu anterior. Putem vedea revoluţia modernistă din artă în termenii lui Greenberg: arta se revoltă împotriva vechilor convenţii, imediat ce acestea devin colonizate de kitsch, deoarece arta nu poate trăi într-o lume a kitsch-ului, una a articolelor de consum şi nu a icoanelor ce trebuie venerate. Adevărata artă este un apel la natura noastră superioară, o tentativă de a afirmă celălalt regat, în care domneşte ordinea morală şi spirituală. În acest regat, ceilalţi există nu ca păpuşi servile, ci în calitate de fiinţe spirituale, ale căror pretenţii faţă de noi sunt fără de încetare şi de neevitat. De aceea, pentru noi, cei care trăim consecinţele neplăcute ale epidemiei de kitsch, arta a căpătat o nouă importanţă: este prezenţa reală a idealurilor noastre spirituale. De aceea, arta contează. Fără căutarea conştientă a frumuseţii, riscăm să cădem într-o lume a plăcerilor care stârnesc dependenţă şi a profanării de rutină, o lume în care valoarea vieţii umane nu mai este percepută în mod clar.

În mod paradoxal, întocmai urmărirea neîncetată a inovaţiei artistice duce la un cult al nihilismului. Tentativa de a apăra frumuseţea de kitsch-ul pre-modern a expus-o profanării postmoderne. Se pare că suntem prinşi între două forme de sacrilegiu, una a visurilor mieroase, alta a fanteziilor sălbatice. Cele două sunt forme ale falsităţii, moduri de reducere şi degradare a umanităţii noastre; ambele presupun o retragere din viaţa superioară şi o respingere a simbolului ei principal care este frumuseţea; amândouă trimit către adevărata dificultate a condiţiei moderne, aceea a trăirii unei vieţi în care frumuseţea ocupă locul central.

Kitsch-ul lipseşte sentimentul de preţul lui şi, implicit, de realitatea lui; profanarea amplifică costul sentimentului şi astfel ne înfricoşează de el. Remediul pentru ambele stări ale minţii este sugerat de ceea ce ambele neagă – sacrificiul. Kostanze şi Belmonte din opera lui Mozart sunt gata să se sacrifice unul pentru celălalt şi această disponibilitate este dovadă a dragostei lor: toate frumuseţile operei răsar din prezentarea constantă a acestei dovezi. Morţile care au loc în tragediile adevărate sunt suportabile pentru noi deoarece le vedem sub aspectul sacrificiului. Concomitent, eroul tragic se sacrifică şi este sacrificat; şi înfiorarea pe care o resimţim la moartea lui este într-un anumit sens mântuitoare, o dovadă că viaţa lui a avut sens. Dragostea şi afecţiunea dintre oameni sunt reale numai în măsura în care pregătesc drumul pentru sacrificiu, fie că este vorba de petits soins (grijile mărunte n.t.) care îl leagă pe Marcel de [Robert de] Saint Loup ori de dovada oferită de Alcestis, care moare pentru soţul ei. Sacrificiul este esenţa virtuţii, originea sensului şi adevărata temă a artei superioare.

Dar sacrificiul poate fi evitat şi kitsch-ul este marea minciună că putem în acelaşi timp evita sacrificiul şi păstra alinările lui. Prin profanare, el poate fi lipsit de înţeles. Dar, când sacrificiul este prezent şi respectat, viaţa se răscumpără singură; devine un obiect al contemplaţiei, ceva ce „merită privit” şi care ne atrage admiraţia şi dragostea. Aceasta legătură dintre sacrificiu şi dragoste este prezentă în ritualurile şi poveştile religiei. În plus, este tema recurentă a artei. Când, în carnagiul Marelui Război, poeţii au încercat să pătrundă sensul distrugerii care se regăsea pretutindeni, în deplină cunoştinţă de cauză au înţeles că kitsch-ul amesteca vinile. Efortul depus de ei nu a fost destinat negării ororii, ci căutării unei căi de a o vedea în termeni de sacrificiu. Din această stradanie s-au născut poemele de război ale lui Wilfred Owen şi, mai târziu, War Requiem al lui Benjamin Britten.

Aşadar, acolo se află remediul, numai să putem afla calea către el. Este un leac care nu poate fi atins numai prin artă. În cuvintele lui Rilke din Trunchiul Arhaic al lui Apollo, „trebuie să îţi schimbi viaţa”. Frumuseţea dispare din lumea noastră pentru că trăim de parcă nici nu ar conta; şi trăim astfel pentru că am pierdut obiceiul sacrificiului şi ne străduim întotdeauna să îl evităm. Arta falsă a epocii noastre, împotmolită în kitsch şi profanare, este un simbol al acestui fapt.

Scoaterea în evidenţă a acestei trăsături a condiţiei noastre nu este o invitaţie la disperare. Una dintre caracteristicile fiinţelor raţionale este aceea că nu trăiesc numai – dacă trăiesc în vreun fel – în prezent; au libertatea de a dispreţui lumea care le înconjoară şi de a trăi în alt fel. Arta, literatura şi muzica civilizaţiei noastre le reamintesc asta şi le indică drumul care se află mereu în faţa lor, calea care scoate din sacrilegiu şi îndreaptă spre sacru şi sacrificial. Şi asta este, în câteva cuvinte, ce ne învaţă frumuseţea.

În original: Beauty and its corruptions (tradus de Vlad M.)