foto: imagine nedatată publicată de agenția de știri centrală a Coreei de Nord cu un test al rachetei Pukguksong-2

Aflăm de ceva vreme, din presa americană și de aiurea, că acțiunile lui Trump au tot inflamat situația din Peninsula Coreeană, ducând Coreea de Nord la limită, la convingerea că înarmarea nucleară a fost chiar necesară pentru țara comunistă, și trebuie continuată. Trump și ai lui, în loc să arate puțină încredere nord coreenilor, să le intindă o mână, ca să dea posibilitatea conducerii de la Phenian să își poată schimba comportamentul, lucru care ar duce poate chiar la sistarea programului nuclear (de ce nu?), așadar în loc să facă ceva pentru a crește încrederea reciprocă, sună adunarea aliaților și își mută arsenalul în pozitie ofensivă. Și toate astea, cum e normal, obligă armata nord coreeană să intre în joc, în aceeasi poziție, să răspundă agresiv, să supraliciteze. E clar, americanii sunt de vină și doar Trump e responsabil pentru asta!

Pe urmă, poate era mai ușor ca Statele Unite să acorde un ajutor economic Coreei de Nord ca sa combată sărăcia și asta ar fi câștigat încrederea Phenianului, lucru care ar fi putut duce la detensionarea relației dintre America și coreeni, care ar fi renunțat în situația asta să se mai înarmeze cu armele de distrugere în masă. Ar fi fost o cheltuială bine facută, cu mult mai mică decât cea făcută cu mutarea armadei americane în zonă – portavioane cu însoțire, bombardiere, rachete, în fine, tehnică și trupe puse în dispozitiv de luptă în jurul Coreei de Nord. În definitiv, America dă bani și altora pentru a-și asigura bunăvoința lor, cum e în cazul Pakistanului, deci putea face asta și cu Coreea de Nord.

O altă soluție la marea problemă a pornirilor agresive ale Coreei de Nord ar fi fost cooperarea economică cu țările pe care le amenință acum, care ar fi dus la relații stranse între părți și la o dezvoltare economică ce reduce de cele mai multe ori tensiunile între inamicii deveniți parteneri. Cazurile Chinei și Vietnamului, care acum nu mai văd Statele Unite ca pe o țară inamică, după atâția ani de strânsă cooperare economică, arată ca soluția acestei cooperării mergea aplicată fără mari probleme și cu șanse maxime de reușită. De ce nu or fi făcut asta americanii și aliații, care acum se simt amenințați?

Ei bine, toate lucrurile astea au fost deja făcute de administrațiile americane de până acum și de aliații din zonă, numai că în presa de stânga din America și de aiurea continuă să se mintă, cel puțin prin omisiune, neținând cont de faptul că tot ce era de făcut s-a făcut pentru a se evita situația actuală, iar rezultatele au fost, cum vedem, nule.

Pentru cine a fost interesat să afle, armata americană a retras armamentul nuclear din zona Peninsulei Coreene în 1991 și pentru a lăsa Coreei de Nord posibilitatea de a nu nu continua să încerce să se înarmeze cu tipul acesta de arme.

Uniunea Sovietică se prăbușise și Coreea de Nord era într-o poziție de maximă vulnerabilitate, situație pe care America nu a exploatat-o militar în defavoarea statului comunist condus de la Phenian, dar asta nu a conducerile nord coreene de atunci și până acum. Din contră…

Primul acord de ajutor pentru Coreea de Nord de după căderea URSS a fost inițiat de Jimmy Carter și aprobat de Bill Clinton, în octombrie 1994. Statele Unite ofereau, prin acest acord, 500.000 de tone de petrol pe an și 4 miliarde de dolari în schimbul abandonării programului nuclear și a cooperării cu International Atomic Energy Agency (IAEA), permițând inspecțiile funcționarilor acestei instituții. În 2003 acordul a fost abandonat când Coreea de Nord a fost forțată să recunoască faptul că, în secret, dezvoltase un program de îmbogățire a uraniului pentru fabricarea armelor nucleare. Povestea se mai repeta înca o dată, cu un acord semnat în 2005, dar denunțat de Statele Unite în 2008, când a devenit iar evident că liderii Coreei de Nord primeau ajutorul american în timp ce își continuau programul de dezvoltare militară nucleară.

În anul 2002 a fost înființată Zona Industriala Kaesong în Coreea de Nord, la nord de Zona demilitarizată, la inițiativa Coreei de Sud, pentru a ajuta la reformarea economiei nord coreene și pentru a reduce tensunile între cele două părți.

În zonă au fost mutate fabrici mari sud-coreene (aparținand unor firme private), în care să lucreze zeci de mii de muncitori nord-coreeni. Guvernul de la Seul a acordat subvenții serioase firmelor care au ales să producă în Zona Industriala Kaesong, ajungându-se la situția actuală, cu 124 de firme sud-coreene cu fabrici acolo, care au angaja aproximativ 53000 de muncitori nord coreeni. Salariile sunt platite guvernului nord-coreean, care își plătește mai departe muncitorii. Așadar Coreea de Nord a primit practic ajutor economic direct în bani și know how de la Coreea de Sud, lucru pentru care a răspuns, printre altele, cu scufundarea vasului sud-coreean Cheonan în 2010, în apele internaâionale, ucigând astfel 46 de marinari.

Tot în 2010, artileria nord-coreeană a bombardat insulele Yeonpyeong, ucigând doi civili și doi militari. Atât de mult au apreciat liderii nord-coreeni ajutorul sud-coreean. Atât de bine a funcționat planul cu ajutorul economic și cooperarea între părți, pentru a fi reduse tensiunile. Și Marea Britanie a acordat în ultimii ani ajutoare în valoare de peste 4 milioane de lire pentru Coreea de Nord dar e clar că asta chiar nu mai contează…

Comportamentul irațional și violent al conducerii de la Phenian duce la concluzia că tocmai tratarea cu menajamente și concesii a Coreei de Nord a făcut posibilă situația actualâ în care teritoriul Statelor Unite e amenințat cu atacuri cu arme nucleare și peste Japonia zboară rachete care oricând pot avea încarcatură nucleară. Să ne gândim ce va fi când nord-coreenii vor putea fabrica o bombă atomică destul de mică pentru a putea fi transportată cu usurință și exportată catre prietenii din Iran, Siria sau Venezuela.

Asa că, în situația dată, poveștile obamiste cu „răbdarea strategică” și intinderea mâinii nu își au rostul acum. Mattis și Trump sunt cei care văd corect problema și caută, în sfarsit, rezolvarea ei reală și, dacă se poate, definitivă.