Indiferent ce crezi sau spui, oricât de important, de elevat şi de frumos ți s-ar părea, este ceva gândit sau spus în cadrul realităţii, şi nu deasupra ei; nu este decât un nou eveniment întâmplat în fluxul temporal și cosmic în care ești târât ca și zilele, viețile, atomii şi galaxiile, şi nu o evadare miraculoasă în afara şi deasupra a tot ceea ce există. Deşi conţinutul intenţionat al acestor gânduri se referă la „tot”, la „Univers”, faptul că le gândești nu te pune mai presus de toate, ca pe un judecător suveran şi transcendent, ci doar imită, din interiorul imanenţei, acel aspect limitat al transcendenţei, la care te gandești în acel moment. Nici o fiinţă umană nu judecă Universul, întreaga realitate. Când el inventează sentințe care par să o facă, poate reuși cel mult să se judece pe sine însuși.
Acest lucru nu înseamnă că, din interiorul realității sensibile, nu poți să-ți faci nici cea mai mică idee despre ceea ce se află dincolo de ea. Simplul fapt că poți crea acele judecăți, chiar dacă sunt greşite, deja arată că, din interior şi de dedesubt, ceva poți afla despre ceea ce este în afară şi deasupra. Spun „afla” şi nu doar „imagina”, cum ar prefera Kant, pentru că dacă ar fi doar ceva imaginat, ar fi arbitrar şi nu susceptibil de verificare raţională sau confruntare cu experienţa; şi faptul însuși că discutăm despre aceasta deja dovedeşte că nu este așa. De aceea, dacă asupra totalității nu poți spune nimic ce o transcende, ce o cuprinde în totalitate și o judecă de dincolo, deasemenea, nimic nu te poate împiedica să privești spre acest dincolo şi să afli ceva despre el. Daca am fi complet prinşi în imanenţă și în finit, o inteligență capabilă de a înţelege conceptele de infinit şi de absolut ar fi un lux biologic inexplicabil (ipoteza că am fi ajuns la aceasta prin acumularea de mici amplificări cantitative ale inteligenței maimuței este, în sine, ceva ce ține de maimuță).
Cele doua iluzii, cele mai mari, ale filosofilor, de-a lungul veacurilor, au fost tocmai acestea: unii au pretins a transcende totalitatea și a o judeca, alții au decretat că nu putem şti nimic despre transcendenţă. Unii au vrut să ne transforme în zei; alţii în animăluțe lipsite de apărare, despărțite de transcendenţă prin frontiere cognitive insurmontabile.
În Biblie, aceste două erori fatale ale inteligenţei umane erau deja anunțate cu multă precizie. Iluzia de a judeca lumea aflându-ne în ea este „cunoaşterea binelui şi a răului”, pe care șarpele o promite Evei. Zidul care interzice accesul la transcendență este „nebunia”, care limitează viziunea existenţei la sfera lucrurilor imediat accesibile.
Aceste două erori au denumiri tehnice tradiţionale, derivate din aceeaşi rădăcină: gnosticismul şi agnosticismul. Primul promite posesia unei cunoașteri imposibile, iar cel de-al doilea inhibă şi frustrează dobândirea unei cunoașteri care este posibilă. Corespund celor două nume ale diavolului: Satana și Lucifer. Demonul falsei lumini şi demonul întunericului fals triumfător. Demonul cunoașterii greşite şi demonul ignoranţei trufașe.
Condiţia umană nu este nici cunoașterea, nici ignoranța, ci tensiunea constantă între aceşti doi poli, primul aparţinând zeilor, al doilea animalelor. Platon şi Aristotel ştiau aceasta.
Ceea ce caracterizează filosofia modernă ca un întreg este pierderea aceastei dialectici tensionale, proclamarea alternativă a cunoașterii absolute şi a ignoranţei invincibile.
Entre Lúcifer e Satã – Jornal do Brasil, 23 martie 2006
