Avortul este o problemă morală doar pentru că nimeni nu a putut dovedi vreodată, cu certitudine absolută, că fătul este o simplă extensie a corpului mamei, sau este o fiinţă umană cu drepturi depline. Însăși existenţa acestei discuţii interminabile arată că argumentele ambelor părţi sună neconvingător pentru cei care le aud, dacă nu chiar și pentru cei care le emit.

Există aici, prin urmare, o îndoială legitimă, pe care nici un răspuns nu a reușit să o stingă. Transpusă în planul deciziilor practice, această îndoială devine alegerea dintre a interzice sau a permite un act care are cincizeci la suta șanse de a fi o nevinovată intervenţie chirurgicală, ca oricare alta, sau de a fi, dimpotrivă, o crimă premeditată. În aceste condiţii, singura opţiune justificată moral, este, în mod absolut evident, abţinerea de la această practică.

La lumina rațiunii, nicio fiinţă umană nu-și poate aroga dreptul de a comite în mod liber un act despre care el însuşi nu poate spune cu certitudine dacă este sau nu o crimă. Mai mult decât atât, între prudenţa de a evita riscul acestui omor şi îndrăzneala de a te grăbi să-l comiți în numele unor ipotetice beneficii sociale, sarcina probei le revine, desigur, apărătorilor celei de-a doua alternative. Deoarece niciodată nu s-a găsit vreun avortist capabil să dovedească, dincolo de orice îndoială, ne-umanitatea fătului, adversarii avortistului au tot dreptul, şi chiar datoria de neocolit, de a-i cere să se abţină de la o acţiune a cărei nevinovăţie este o obiect de incertitudine chiar şi pentru el însuşi.

Dacă acest argument este evident în sine, la fel de clar este și faptul că mai toți avortiștii dătători cu părerea din ziua de astăzi sunt incapabili de a-i înțelegea implicațiile, pentru simplul motiv că opţiunea pentru avort presupune incapacitatea – sau, în unele cazuri, refuzul, din rea-voință criminală – de a înţelege noţiunea de specie. Specia este un ansamblu de trăsături comune, înnăscute şi inseparabile, a cărui prezenţă încadrează un individ, o dată pentru totdeauna, într-o natură pe care el o împărtăşeşte alți indivizi. Aparţin aceleiași specii, în veșnicie, chiar şi membrii săi încă nenăscuţi, inclusiv cei care încă nu au fost concepuți, care, atunci când vor fi concepuți și născuți, vor ajunge să poarte aceleaşi trăsături comune. Nu este greu să înţelegem că pisicile din secolul al XXIII-lea, atunci când se vor fi născut, vor fi pisici, şi nu pătlăgele roşii.

Opțiunea pentru avortism impune, ca precondiţie, incapacitatea sau refuzul de a înţelege această noțiune. Pentru avortist, statutul de „ființă umană” nu este o calitate înnăscută definitoare a membrilor speciei, ci o convenţie, pe care cei deja născuți pot, după bunul lor plac, să o aplice sau nu celor care încă nu s-au născut. Decizia dacă un făt în timpul sarcinii aparţine sau nu umanităţii ține de un consens social, nu de natura lucrurilor.

Gradul de confuzie mintală necesar pentru a crede în această idee nu este deloc neglijabil. De aceea, rareori avortiștii invocă în mod clar şi explicit această premiză fondatoare a argumentelor lor. În general, o țin ascunsă în cețuri (chiar și pentru ei înşişi), deoarece presimt că, declarându-o cu voce tare, ar însemna în același timp să o demaște ca presupunere antropologică lipsită de orice bază posibilă şi, dincolo de asta, a cărei aplicare este catastrofală: dacă statutul de fiinţă umană este o convenţie socială, nimic nu împiedică o convenție ulterioară să o revoce, negând umanitatea retardaților mintal, handicapaților, homosexualilor, negrilor, evreilor, ţiganilor, sau oricui altcuiva care, în funcție de capriciile de moment, ar părea incomod.

Este cât se poate de clar că opțiunea pentru avortism se sprijină pe recursul iraţional la autoritatea inexistentă de a acorda sau refuza cui vrei, statutul de ființă umană, de animal, de lucru, sau bucată de lucru.

Nu e de mirare că oamenii capabili de o asemenea barbarie mintală sunt, de asemenea, imuni și la alte imperative ale conştiinţei morale comune, ca de exemplu, datoria pe care un politician o are de a da socoteală pentru angajamentele asumate de el sau de partidul său. După ce au subscris la programul unui partid care iubeşte şi venerează avortul într-atât încât expulzează pe oricine se opune acestei idei, Dl. Lula da Silva şi iubita lui Dona Dilma, cu o insensibilitate morală cu adevărat sociopată, vin să se pretindă nevinovați de orice complicitate cu proiectul avortist.

Ar fi o prostie să aşteptăm coerență morală de la indivizi care nu respectă nici măcar obligația de a recunoaște faptul că celelalte fiinţe umane aparţin aceleiași specii cu ei prin natura lor, şi nu printr-o generoasă – şi cu totul revocabilă – concesie din partea lor.

Nici nu este de mirare că, în dorinţa de a-și impune pofta de putere, mint ca dracii. Uitați-vă doar la numărul femeilor, presupus – victime anuale ale avortului ilegal, pe care aceștia le invocă pentru a preamări virtuţile sociale imaginare ale avortului legalizat. Erau milioane, au coborât la mii, apoi au devenit câteva sute. Acum, se pare că afacerea s-a încheiat la 180, în timp ce chiar SUS (Sistema Único de Saúde, sistemul public de sănătate brazilian, NT) deja a recunoscut că nu depășesc opt sau nouă. E clar, dacă nu înţelegi, sau nu respecți nici măcar distincţia dintre specii, cum o să-ți pese de corectitudinea cifrelor? O deformare mintală o poartă în sine pe cealaltă.

Aristotel sfătuia să se evite dezbaterea cu adversari incapabili de a recunoaşte sau de a se supune regulilor elementare ale căutării adevărului. Dacă vreun avortist ar dori adevărul, ar trebui să admită că nu este în măsură să dovedească ne-umanitatea feților, şi că, în fond, faptul că aceștia sunt sau nu ființe umane nu contrează câtuși de puțin în decizia lui de a-i ucide. Dar a mărturisi asta ar însemna să-și afişeze legitimația de sociopat. Iar sociopații, prin definiţie și printr-o inevitabilitate intrinsecă, se străduiesc tot timpul să pară că nu sunt sociopați.

Diário do Comércio, 14 oct 2010

(traducere de Anca Cernea)