-de la literatura închisorilor, la literatura scursorilor

Cantitatea de literatură (în sens larg) pe care o putem contabiliza recent din închisori este impresionantă. Avem cărți întregi publicate de către starurile politice ale infracționalității contemporane, avem cascade de articole sau postări pe bloguri ori pe diverse rețele de socializare – și articolele, și postările, adesea, în timp real. Ai zice, dacă ai privi doar la cantitate, că închisoarea este, pentru infractorii faimoși din tagma lui Nastase Adrian (recidivist, nu uitați!), un mediu cultural-lubric, un spațiu important și poate chiar binevenit de reflecție și creație. Recidivistul Năstase Adrian e, cum sugeram chiar mai înainte, un super star, un fel de stahanovist al tastaturii. Dar, sînt convins, vine puternic din spate și “Dom Profesor Voiculescu” – parvenit cu instincte de grafoman și probabil echipă de negri în dotare. Și mai sînt și alții – pătrunși de inspirație, nerăbdători să comunice lumii românești experiența închisorii, așa cum o vor ei transmisă. E o experiență, fără excepție, subsumată unor scenarii din seria conspirativitelor în care infractorii scribi (unii, grafomani – căci e lucrativ) sînt, conform grilei lor de interpretare, doar “victime”.

Aceasta este, pe de o parte, tema supremă și constanta a mesajelor – cărți, articole, postări – din închisoare ale starurilor politice, iar, pe de alta, și problema. Tema = problema.

Să explic logic.

Tema: nedreptatea, drama pe care sentințele judecătorești o proiectează asupra acestor infractori cu Năstase Adrian șef de pluton, o dramă care, urmînd unei sentințe pronunțate într-un stat nedrept, “dictatorial” (cei aflați în arest sau cei care e probabil că urmează să meargă în arest folosesc des acest termen – “dictatură” – pentru statul de drept, la fel de des precum stînga, nouă sau veche, utilizează termenul de “fascist” pentru oameni profund democrați…), provoacă, “logic”, o VICTIMĂ. Gen Năstase Adrian, Voiculescu Dan, Fenechiu Relu, Duicu Adrian șamd. Lista e lungă – căci DNA este, în ciuda multor materiale de presă care pot concura lejer la categoria “cele mai idioate mistificări”, o instituție performantă.

Așadar, infractorii de genul celor pomeniți mai sus știu că, vorba lui Milan Kundera, viata e în altă parte și vor să impună, FĂRĂ EXCEPȚIE, și percepția că și vina e în altă parte. De aici, problema! Problema inclusiv în privința “literaturii” de dată recentă a închisorilor.

Încurajați și susținuți și de un aparat de propagandă care e în subordinea mai multor trusturi de presă, precum și de ticăloșia multor oameni a căror conștiință poate fi inchiriată cu ora, cu ziua, cu săptămâna șamd, cei din arest pozează în “victime”. Spun aceeași partitură și cînd ies din arest. Mai precis: nu sînt simple victime, ci “victime politice”. Ei sînt victime, vina e altundeva! Aici e nodul cel mai gros – în realitate, nici Voiculescu, nici Năstase, nici Fenechiu și nici alți colegi politicieni de arest nu sînt decît INFRACTORI. Nu au nici o treabă cu Iuliu Maniu, cu Elisabeta Rizea, cu Ion Mihalache, cu Ion Gavrilă Ogoranu, cu oamenii, mulți morți direct în pușcăriile comuniste, a caror memorie e dusă mai departe în excelentele volume ale domnului Cicerone Ioanițoiu.

Năstase, Voiculescu, Fenechiu sînt infractori de drept comun – dar în cărțile lor, în articolele lor, în postările de pe facebook ei vor să fie “victime”. Ce vor acești oameni – și infractorii sînt oameni, să nu uităm! – nu e să trăiasca în adevar, ci să propage o minciună. Năstase e în arest pentru că e hoț, Voiculescu e în arest pentru că e hoț, Fenechiu e în arest pentru că e hot – fiecare dintre cei trei, fie direct, fie în co-participare, în complicitate, fie că beneficiari ai unor foloase necuvenite! Năstase nu e în puscărie pentru că s-a luptat pentru libertate. La fel, Voiculescu stă după gratii nu pentru că a apărat libertatea presei, ci pentru că a înșelat.

Ce ne spun (și în textele lor) acești infractori e despre viața în minciună, nu despre viața în adevăr. Nimic despre căință, nimic despre vină proprie, nimic despre faptele comise (și ultradocumentate de procurori), nimic despre rețelele cvasi-mafiote în care au activat, nimic despre o conștiință încărcată. Comparați, dacă aveți timp de consmat, literatura voiculesciană sau nastasiotă cu, haideți să luăm un etalon stelar, “Jurnalul fericirii”. E diferență de la cer la pamînt.

De aceea, ȘI de aceea, ceea ce au scris, scriu și vor scrie acești INFRACTORI nu e ceva autentic. Nu vine din conștiinta vinei, ci dinafara unei conștiinte etice. E, în fond, doar maculatură. Cum spuneam, utilă pentru ei – căci textele scrise în arest și care sînt publicate ori publicabile reduc semnificativ din pedeapsa. Dar, tot maculatură se cheama și, prin ceea ce e relatat acolo, tot perpetuarea vieții în minciună. Tot ticaloșie, tot lichelism, tot mîrlanie și aroganță…