Acum câteva săptămâni, portalul de stânga Huffington Post a promovat o „operă” aparte a unei poetese scoțiene, o poezie despre avort. Leyla Josephine, de profesie „artist”, s-a gândit că Merchant City Festival, organizat pe Brunswick Street în Glasgow, Scoția, necesită o infuzie de artă feministă de cel mai înalt calibru, așa că a propus un slam poem despre avortul pe care l-a făcut pe când era adolescentă. Îmbrăcată în echipament militar, ea s-a filmat în timp ce își rostea, cu un rânjet pe față, declarația de emancipare față de „societatea patriarhală” în care trăiește.

Prima parte a poeziei ar putea foarte bine să aparțină unei femei care își dorea să fie mamă, dar este mâhnită că a suferit un avort spontan și a pierdut copilul pe care îl aștepta. Leyla Josephine vorbește despre câte s-ar fi putut întâmplă dacă fata ar fi fost născută și ar fi putut trăi. Dar ea nu s-a născut și nu trăiește pentru că artista celebrată de Huffington Post nu a dorit să își asume răspunderea pentru nașterea ei. Deși pretinde că îi pare rău, versurile sunt sfidătoare. Departe de a suferi, L.J. este cât se poate de mândră. Avortul face parte din propriul ei război cu societatea patriarhală și este încrezătoare că fata pe care a avortat-o i-ar susține punctul de vedere.

Cred că a fost o ea.

Nu.

Știu că a fost ea și cred că ar fi arătat întocmai ca mine.

[…]

M-aș fi asigurat că eram o mamă-model.

Dar aș fi sprjinit și dreptul ei de a alege.

De a alege o viață pentru sine, o cale pentru sine.

Aș fi murit pentru acel drept, așa cum ea a murit pentru al meu.

Îmi pare rău, dar ai venit la momentul nepotrivit.

Nu-mi este rușine. Nu-mi este rușine. Nu-mi este rușine.

Sunt atât de sătulă să țin aceste cuvinte în minte.

Nu-mi este rușine.

Eram o adolescentă cu un băiat pe care îl iubea aflat între coapsele ei atât de depărtate una de alta

[…]

O responsabilitate de care nu aveam nici energia și nici vârsta de a mă achita.

[…]

Acum sunt o femeie, sunt făcută din oțel

și nu era fată și nu era băiat.

Astea-s doar prostiile pe care le auzi ca să nu intri în Parlament și să rămâi blocată în concediul maternal.

Să nu îndrăznești să-mi murmuri „crimă”.

[…]

Femeile au fost ascunse în cărțile de istorie.

Doar totul este istorie,

Istoria lui. (joc de cuvinte: history, istorie – his story, povestea lui, istoria scrisă de bărbați n.t.)

Ei bine asta este istoria ei, istoria noastră, la naiba

asta este istoria mea

și nu va fi scrisă în creion și ștearsă cu vină.

Va fi scrisă cu stiloul și vorbită cu curaj.

O veți auzi la radio în drum spre muncă, o veți studia în engleză.

o veți citi pe panourile cu informații din cafenele, alături de flyer despre yoga pentru copii.

Pentru că nu-mi este rușine, nu-mi este rușine, nu-mi este rușine.

Sunt o femeie acum.

Nu voi fi îmblânzită.

Am hotărârea ca această întrerupere (de sarcină n.t.) va fi totuși o formă de creație.

Nu va fi irosită.

acesta este trupul meu, acesta este trupul meu, acesta este trupul meu.

Nu-mi pasă de părerile voastre ignorante

de voi fi mamă, va fi la alegerea mea.

Pentru Alanna Vagianos de la Huffington Post, prin poezia mai sus prezentată, Leyla Josephine „își declară suveranitatea asupra propriului corp în vreme ce ne amintește că nu este nimic ieșit din comun în a fi o femeie care își exercită dreptul de a alege”. Autorul american nu uită să încurajeze răfuiala poetesei din Scoția cu patriarhatul care ar fi falsificat istoria lumii și ar fi pus orânduirea socială sub semnul masculinității. În fața ideologiei, realitatea trece în planul secund.

Ce se uită

Young Cons remarcă amar că raționamentul poetesei scoțiene este profund viciat. Nenăscuții nu pot să se pronunțe în favoarea „dreptului” la avort: nu au o voce și sunt lipsiți de orice apărare și este fundamental absurd să crezi că o ființă își va aplauda propria distrugere în uterul mamei sale. Life Site News amintește că în istoria umanității părinții au fost cei care s-au sacrificat pentru bunăstarea, sănătatea și viața urmașilor lor și se întreabă ce fel de om ar cere copilului său să se sacrifice pentru „dreptul” la avort. Citizen News consideră însă că întreaga afacere, departe de a fi o realizare a feminității, nu este nimic altceva decât un memento deprimant despre seninătatea cu care susținătorii avortului au ajuns să trateze uciderea nenăscuților.

O mulțime de oameni din această lume depun eforturi pentru a deveni părinți. Unii dintre ei nu pot, suferind de infertilitate sau alte probleme medicale ce îi împiedică să poată avea urmași. Dintre aceștia, mulți sunt dornici să acorde o șansă copiilor aflați în custodia statului sau a altor organizații care se ocupă de îngrijirea orfanilor. Numai să aibă oportunitatea de a o face.

Fiica Leylei Josephine nu s-a născut și nu a putut avea șansa de a fi dată spre adopție. Sacrificată de propria mamă pe altarul feminismului, asemenea jertfelor aduse idolilor de păgânii din vechime, ea a devenit o altă victimă a unei ideologii dezumanizante. Poezia Leylei Josephine, atât de lăudat de Huffington Post ca intensă trăire a dramei femeii însărcinate și biruință morală asupra patriahatului, nu este altceva decât dispreț față de viață, suferință și însăși noțiunea de feminitate.