Să lăsăm să vorbească pe unul din cei care au cunoscut-o, pe Nicolae Manolescu printr-un text apărut în România Literară, numărul din 25 aprilie 2008.

Marea Doamnă ne-a părăsit

Nicolae Manolescu

Am văzut-o ultima oară pe Monica Lovinescu duminică 13 aprilie în clinica de lângă Paris, unde se afla internată. Deşi starea ei continua să fie gravă, reaparuseră unele speranţe de viaţă. Ce e drept, nu şi de însănătoşire. După aproape şase ani, de când nu mai putuse părăsi patul, Monica Lovinescu rămăsese aceeaşi personalitate puternică, vie, decisă, la curent cu tot ce se petrecea în lumea literară românească.

Dispariţia lui Virgil Ierunca o marcase profund. Continua să vorbească despre el ca şi cum ar fi fost prezent. Dacă-i atrăgeai atenţia că Virgil nu mai este printre noi, te privea o clipă în ochi şi se mira că o poţi crede în confuzie. Nu, ştia bine că Virgil nu mai trăieşte, dar refuza să accepte ideea.

Îi cunosc pe amândoi de mai bine de patruzeci de ani. Mă număr printre cei mai vechi prieteni ai lor. Am mai scris despre întâlnirea noastră din septembrie 1967, de la Paris. Ca şi despre felul în care ne-am revăzut în decursul deceniilor. Cu toată boala de care nici unul, nici altul nu s-a despărţit de câtăva vreme încoace, şi care i-a chinuit îngrozitor, moartea Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca mi se pare intolerabil.

Au reprezentat, de la mijlocul anilor ’60 şi până la sfârşitul anilor ’80, cele mai ascultate voci ale exilului românesc, şi în primul rând ale criticii literare. Au jucat un rol nepreţuit în ridicarea moralului nostru, al celor din ţară. Ne-au inspirat încredere. şi, într-un fel, nu ne-au lăsat să dormim somnul dogmatic al celei mai oribile nopţi din întreaga noastră istorie.

Cu Monica Lovinescu, astăzi, trec în istorie o epocă şi o lume. Nu ne vom putea niciodată plăti datoria pe care am contractat-o faţă de ea. Dumnezeu s-o aibă în paza Lui pe Marea Doamnă, a cărei voce inconfundabilă, de la Radio „Europa Liberă”, ne va răsuna în urechi pentru tot restul vieţii noastre!