Ura pe care o vedem că se manifestă la noi împotriva Statelor Unite pare minoră în comparaţie cu cea de pe site-urile publicaţiilor germane. Practic nu există articol despre NATO sau despre SUA, inclusiv astăzi, la momentul 11 septembrie, la care să nu reacţioneze batjocoritor sau iritaţi sute de utilizatori cu nume german.

Istoria de mai jos este despre cum America a salvat Germania de la foame şi de la socialism, după ce iniţial scăpase Europa de nazism.

Împărţirea Germaniei şi a Berlinului

La sfârşitul celui ce de-al doilea război mondial, Germania a fost împărţită în patru zone de ocupaţie între puterile victorioase: Uniunea Sovietică, Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa. Ulterior, zona germană ocupată de URSS – estul Germaniei -, a devenit RDG în timp ce restul teritoriului, Vestul, a format RFG-ul. Berlinul a avut un statut special. Se afla în viitorul RDG, dar la rândul său a fost împărţit în patru sectoare administrate de către cele patru puteri. Cu alte cuvinte, în mijlocul zonei comuniste a luat naştere exclava refegistă numită Berlinul de Vest (vezi foto). În Vest, principala grijă a Statelor Unite a fost denazificarea în timp ce în Est sovieticii erau preocupaţi de comunizare (instalarea comunismului).

Situaţia economică a Germaniei

Imediat după capitulare, atât în Est cât şi în Vest, Germania era un teritoriu al sărăciei disperate. Asocierea marilor companii cu regimul lui Hitler compromisese practic capitalismul. Cea mai mare parte a comerţului se desfăşura pe piaţa neagră, marca germană era lipsită de valoare, iar principala monedă de schimb erau ţigările Lucky Strike, preferatele soldaţilor americani. Arhiepiscopul catolic de Köln le transmitea credincioşilor că este normal să furi mâncare şi cărbune dacă trebuie să supravieţuieşti. Chiar primarul Kölnului, viitorul cancelar Konrad Adenauer (care scria că-şi datorează viaţa intervenţiei americane) dormea îmbrăcat în palton pentru că nu avea cu ce să se încălzească în plină iarnă. Se estimează că hrana populaţiei era alcătuită din 800-1300 de calorii pe zi.

Existau toate premisele ca Germania să se transforme într-o ţară socialistă. Partidul Social Democrat, de departe cel mai popular datorită opoziţiei sale hotărâte la regimul lui Hitler, dorea naţionalizarea şi planificare centralizată. Partidul de dreapta, creştin-democrat, emisese la rândul său un document prin care declara eşecul sistemului capitalist.
În pragul catastrofei umanitare, generalul american Lucius Clay, şeful ocupaţiei americane, izbucnea într-o telegramă adresată Washingtonului: „Nu trebuie să citesc în The New York Times că germanii mor de foame. Criza este azi!”

Ajutorul american şi blocada Berlinului

În 1948 Congresul Statelor Unite aprobă Programul European de Redresare, mai cunoscut ca Planul Marshall.

În următorii patru ani, SUA oferă Europei peste 12 de miliarde de dolari (la valoarea de azi însemnând de vreo 10 ori mai mult). 11% din această sumă – deci în banii de azi vreo 13 miliarde de dolari – au fost folosiţi pentru reconstrucţia Germaniei de Vest. URSS-ul a refuzat un plan similar pentru sine şi pentru statele aflate în sfera sa de influenţă, printre care şi Estul Germaniei.

Nemulţumiţi că schimbările din Vest, printre care şi o reformă monetară, se făceau fără consultarea lor, sovieticii au blocat pe 24 iunie 1948 toate drumurile şi transporturile feroviare şi fluviale care legau Berlinul de Vestul Germaniei. În aceeeaşi noapte, berlinezilor din sectoarele aliaţilor occidentali le-a fost tăiată şi energia electrică. Nu mai puţin de 2,2 milioane de oameni erau dependenţi de transporturile din Vest. Nu exista niciun acord de acces terestru sau pe apă între sovietici şi occidentali, ci doar unul de acces aerian, pe trei coridoare late de câte 32 de km.

S-au luat în calcul trei variante de acţiune:

1. Abandonarea Berlinului de Vest în mâinile sovieticilor.
2. Spargerea blocadei sovietice cu tancurile. Soluţia a fost propusă de generalul Clay, dar respinsă de preşedintele Truman, care nu voia să rişte un nou război de amploare în mijlocul Europei.
3. Alimentarea Berlinului de Vest cu avioane exclusiv pe culoarele aeriene.

Această din urmă idee părea nebunească: o populaţie cât a Bucureştiului de azi urma să fie aprovizionată, pe o perioadă care nu se anunţa deloc scurtă, cu absolut tot ceeea ce era necesar existenţei. Trebuiau transportate şi hrană, şi materiale de construcţii, pentru că Berlinul era răvăşit de bombardamente, şi cărbune, pentru producerea de energie.

Podul aerian

Deşi părea o misiunea imposibilă, s-a optat pentru această din urmă variantă. Pe 26 iunie americanii deja trimiteau primul zbor al aşa-numitului Luftbrücke (pod aerian). Câteva zile mai târziu au început zborurile de aprovizionare în care s-au implicat şi britanicii. Francezii nu au luat parte la acţiune pentru că aviaţia lor era angajată în războiul din Indochina. Ulterior şi-au mai trimis avioane Australia, Canada, Noua Zeelandă şi Africa de Sud.

Urmează câteva cifre şi informaţii despre ce a însemnat podul aerian.

– la început se transportau 750 de tone de mărfuri şi materiale pe zi.
– după o lună de la demararea acţiunii se ajunsese la 2.000 de tone pe zi
– vârful a fost pe 15-16 aprilie 1949 (deci în anul următor), cu 12.850 de tone transportate în aproape 1400 de zboruri. Totul în 24 de ore!
– cum se vede în imagine, avioanele se duceau pe două culoare şi se întorceau pe cel de-al treilea, central
– se ajunsese ca la Berlin să aterizeze un avion la fiecare trei minute
– un avion avea voie să încerce o singură aterizare; dacă o rata, trebuia să se întoarcă cu toată încărcătura în Germania de Vest
– dacă la început avioanele staţionau 75 de minute, s-a ajuns spre finalul blocadei la 30 de minute
– blocada sovietică a fost ridicată pe 12 mai 1949, dar zborurile de aprovizionare au continuat până pe 27 august.
– au fost în total aproape 280.000 de zboruri, dintre care circa 190.000 au aparţinut americanilor
– au fost 25 de accidente de avion în care au murit 31 de americani şi 39 de britanici.
– n-au lipsit şicanele sovieticilor, fie din aer, cu avioane de vânătoare, fie de la sol, cu reflectoare.

Mai trebuie spus că britanicii trimiteau cereale pe care le primiseră tot de la americani. Deşi în Marea Britanie, cerealele erau raţionalizate, 33% din ce le venea din America trimiteau spre Berlinul de Vest.

Nemţii află din şcoală ce a înseamnat sprijinul SUA după al doilea război, iar mai multe monumente, din Berlin şi alte oraşe, le amintesc despre aşa-numitul pod aerian, singura perfuzie care timp de un an i-a ţinut în viaţă pe berlinezi. Cu toate acestea, majoritatea nemţilor se feresc să aprecieze sau sunt de-a dreptul ostili Statelor Unite, în timp ce tot mai mulţi găsesc înţelegere pentru politica lui Putin.

https://www.facebook.com/Mondorama/