Cu ani în urmă localitatea Partizani de pe braţul Sulina din deltă a reuşit să mă impresioneze prin două mărturii, una adusă de o poveste, iar a două desprinsă din nişte fotografii. Fotografiile erau făcute la înmormântarea unui băiat din familie. Recunosc sentimentul de groază ce m-a copleşit la gândul de a dormi în camera unde candela era veşnic aprinsă pe peretele cu instantaneele ultimului drum făcut de cineva iubit. Dar banii erau daţi, şi nu prea aveam de ales. Gazdelor mele le-a făcut plăcere să depene multe istorii, din familie sau din cele trăite în deltă, ştiau ce să spună chiriaşilor de o zi sau două, iar cuvintele aspre ale celor obişnuiţi în traiul comunităţilor mici au fost uitate, dar ştiu că mi s-a părut ciudată acea formă a unei vorbiri în româneşte pe altă structură gramaticală.

Mi-au povestit despre spectacolul plecării evreilor români. A fost o experienţă de neînţeles pentru acele minţi de pescari ce nu au exerciţiul dăruirii totale, dar care sunt impresionaţi de această calitate a altora. În acei ani mi-a fost imposibil să înţeleg ce se întâmplase de fapt, propaganda “fiului iubit” era străjerul întunericului minţii.

Vapoarele cu evrei

Trecerea vapoarelor cu evrei a rămas în memoria celor ce nu ştiau că se poate mişca un întreg popor mânat de un vis. Obişnuiţi cu curgerea neîntreruptă a apei, oamenii deltei credeau că neamurile lumii au nevoie de poruncile dumnezeirii că să repete exodul din vremurile biblice. Şi poate nici atunci, doar este aşa de uşor să te supui celui puternic, aşa cum spune filozofia spurcată a capului plecat. Ideologia supunerii ne-a venit pe cale orientală, din Stambul. A revenit prin forma turbată a bolşevismului ce transformase bisericile din Rusia în toalete pentru roşii care nu mai aveau nevoie de depozite pentru cartofi sau votcă.

Sătui de patimirile printre românii nerecunoscători şi apucători, cei patru sute de mii de evrei au plecat când au apărut primele ocazii din timpul regimului comunist. Ei erau supravieţuitorii politicilor de opresiune şi exterminare puse la cale de două grupări care se urau una pe alta. Fasciştii unguri s-au ocupat de exterminarea evreilor din Transilvania vremelnic ocupată. Antonescu, la rândul său , a fost mult timp conducătorul antisemit al României, calitate în care s-a distins prin exterminarea a zeci de mii de evrei români din Regat sau din Basarabia şi Sudul Ucrainei. Circa trei sute de mii de evrei fuseseră ucişi în decursul anilor 1940-1944 prin acţiunea comună maghiaro-romană. Ungurii i-au omorât pe evreii cetateni maghiari si pe evreii de limbă maghiară din Ungaria Mare iar românii au ucis o parte din evreii pământeni. Ungurii fascişti nu s-au oprit la evrei, au continuat să ucidă mii de săteni români în Ardealul visurilor noastre. După 6 Martie 1945, bolşevicii români au continuat opera începută de Lenin prin infintarea lagărelor de muncă şi exterminare comuniste.

Ce au văzut oamenii deltei prin anii ’60? Au văzut vapoare pline de evrei ce cântau pe drumul lor către Israel, ţara mult dorită. Evreii români erau lăsaţi să plece doar cu nişte valize cu lucruri, casele, mobilele şi slujbele emigrantilor revenind unor reprezentanţi mai mult sau mai puţin onorabili a clasei muncitoare. Plecarea lor fusese negociată, ne era nimic neplanificat în regimul comunist. Evreii plecau compensat cu livrări de echipamente şi bani către regimul de democraţie populară. În acest fel se realiza şi o mai mare unitate a poporului, se scăpa de alogeni şi se puneau bazele ideologiei naţionalist-comuniste ce înlocuia bolşevismul iniţial.

Aşa s-a ajuns ca în cartierele evreieşti din Bucureşti, cum ar fi Sf. Vineri, Calea Dudesti, zona Lipscani să se instaleze onor măria sa proletariatul, mai lumpen sau mai revoluţionar, aşa cum a ştiut sau cum a putut să se pună pe liste. Casele din acele zone, unele sărăcăcioase, altele splendide realizări arhitectonice, au fost abandonate hoardei hămesite. Nu a rămas nimic nepreluat. Magazine, ateliere, cabinete medicale s-au golit fără regrete din partea celor ce plecau. Comuniştii dădeau case la oameni, comuniştii erau buni, poporul hămesit îi iubea. Casele evreilor.

Aceste lucruri nu erau cunoscute în satul Partizani. Ei au văzut vapoarele încărcate cu bărbaţi, femei şi copii ce plecau. S-a ştiut pe Dunăre că este vorba de evrei, se putea conversa cu ei din bărci. Unii s-au bucurat de plecarea jidanilor, cum ne-a plăcut să-i numim pe cei care ni l-au dat pe Mihail Sebastian, altora nu le-a păsat. O minoritate i-a regretat, bănuind că această plecare însemna nu numai reflexul milenar de alia, dar şi un refuz de a-şi aduce aminte. Mulţi le-au pus în cârcă excesele unei Ane Pauker, dar nu voiau să audă de Pogromul de la Iaşi sau de trenurile morţii. Ce era rău fusese făcut de legionari şi de germani. Uitaseră de contribuţia majoră a unor unităţi şi subunitati ale Armatei române la eliminarea a mii de evrei din Moldova sau de zecile de mii de evrei omorâţi în Răsărit.

Antonescu plătise pentru toţi, acum România Populară vorbea ruseşte cu tovarăşii din URSS. Românii din clasă educată, persoanele avute şi cei ce fuseseră declaraţi duşmani ai poporului umpleau puşcăriile şi lagărele de concentrare-reeducare. Legea era făcută de tovii cu maxim patru clase, iar literatura se mândrea cu Mitrea Cocor.