Asa cum am promis, al doilea articol al lui Traian Ungureanu despre Olimpiadă (revista 22, numărul 946, 22 aprilie 2008 – 28 aprilie 2008). Primul poate fi găsit aici. Câteva cuvinte despre olimpismul antichităţii greceşti, rădăcinile pacifiste ale flăcării olimpice şi noua direcţie chinezo-rusească a Comitetului Olimpic Internaţional.

Prin olimpism spre tembelism

Traian Ungureanu

Imediat după 1910, America şi Europa s-au trezit dansând frenetic, la limita dintre somnambulism şi excitaţie diurnă, foxtrot şi, apoi, charleston. Noua vibraţie părea să aibă legătură cu formele hiperactive ale speranţei pe care le numim adesea optimism. În acest caz, optimism istoric. Într-adevăr, lumea occidentală consuma bulimic „anii nebuni”, epocă de trepidaţie, abandon şi nonşalanţă pe care F. Scott Fitzgerald a surprins-o fără identitate şi a arestat-o în formula „the jazz age”. Lumea occidentală simţea o nevoie irepresibilă de epuizare prin fericire şi transă entuziastă. Ştim, astăzi, retrospectiv, că mania dansantă a Occidentului era un presentiment colectiv, o premoniţie orgiastică înaintea măcelului generalizat care avea să distrugă spiritul european. O ştim retrospectiv, dar asta nu înseamnă decât că am raţionalizat post-factum acel sentiment electric pe care mulţimile din sălile de dans ale anilor 1910-1930 l-au trăit cu un amestec de nepăsare şi înverşunare veselă.

Indiferent de ce am descoperit noi, în milionul de cărţi de istorie despre războaiele europene ale secolului XX, „anii nebuni” au fost un caz autentic de expresie culturală a disperării. Anxietatea s-a infiltrat în dans şi a trecut în acel tremur fizic ritmat în care psihanaliştii vremii au văzut, de la început şi zadarnic, o formă de isterie în masă. Cultura populară, în acest caz noile dansuri ale unei epoci care deschidea, în sensul cel mai larg, artele pop, luă conturul principalei direcţii istorice şi politice a momentului. Dezmăţul iconoclast şi banditismul avântat al politicii europene se oglindeau în pasiunea populară pentru convulsie dansantă. Cultura populară, condusă de noua muzică şi de noile jocuri sportive, cucerea centrul scenei, devenea noul limbaj al modernităţii universale şi dovedea capacităţi plastice uluitoare sau, mai degrabă, o stranie sensibilitate seismică. Nimic nou. Cu un pic de deschidere şi cu ceva mai multă îndrăzneală în faţa pioaselor superstiţii olimpice ale prezentului, vom regăsi aceeaşi corespondenţă strictă şi tulburătoare între jocurile populare şi spiritul public ale Greciei arhaice.

Cadavrul urcă pe podium

Nu mult după 500 i.Ch., un bărbat furios şi crud devenea idolul cetăţii în care se născuse. Leontiskos din Messana (colonia greaca pe care romanii aveau s-o numească Messina) se ocupă cu dezmembrarea în public a adversarilor săi. De două ori, după ce a reuşit să fractureze degetele de la mână finalistului, Leontiskos a fost încoronat campion olimpic. Cu puţin înainte, în 564, Arrachion din Phigalia (una dintre cetăţile mai mici ale Arcadiei) devenea, de asemenea, campion olimpic. Tot a două, dar şi ultima oară. Arrachion a terminat finala mort. Însă, înainte de a fi ucis, Arrachion a apucat să rupă degetele de la piciorul adversarului. Arrachion a murit de pe urma rănilor la cap, dar adversarul n-a mai putut continua. Arbitrii l-au descalificat pe supravieţuitor, căci, incapabil să continue, acesta se făcuse vinovat de cea mai degradantă ofensă posibilă în codul moral elen. Arrachion a fost declarat, postum, învingător şi cadavrul a devenit campion olimpic la pancration, o disciplină sportivă cunoscută, astăzi, sub numele de lupte libere şi practicată după un cu totul alt regulament.

Pancration, una dintre probele cele mai venerate ale olimpismului originar, nu era o excepţie brutală şi inexplicabilă într-un complex armonic de jocuri pastorale şi pacifice. Pugilatul atingea aceeaşi sălbăticie virilă şi letală. Unul dintre procedeele favorite ale pugilistului era lovitură cu degetele întinse. Corect aplicată, lovitură perfora abdomenul şi spectatorii puţeau aprecia imaginea intestinelor scoase din învins de un adversar priceput. Eticismul seraficoid pe care îl atribuim astăzi „tradiţiei olimpice” e o invenţie graţioasă şi complet arbitrară. Pe scurt, o invenţie.

Prometeu – acte de germanitate

Invenţie pură, ca şi „flacăra olimpică”, fetişul ambulant închiriat o dată la patru ani pe post de lifting naţional-facial. Aşa ceva n-a existat nici la Olimpia, nici în cele zece olimpiade moderne care au precedat ediţia Berlin 1936. Corespondenţa pentru copyright trebuie expediată pe numele unui Herr Dr. Carl Diem, autodidact fantast şi factotum inepuizabil al Olimpiadei naziste din 1936. Diem, autor, împreună cu mult mai cunoscută Leni Riefenstahl, al kitsch-ului eroico-neo-clasic gravat pe Olimpiada 1936, e tatăl „torţei olimpice”. Noul Prometeu e neamţ şi cam de-a binelea nazist. Goebbels a aprobat entuziast ideea, Diem a ramificat-o adăugând traseismul pe ruta Grecia, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Cehoslovacia, Austria, Germania. Flacăra a intrat pe Olympiastadion din Berlin, ganz deutsch şi conform graficului, exact la ora 16.00, pe 1 august 1936. Aşa ne-am ales cu „flacăra olimpică”, simbolul păcii, scânteia călătoare care uneşte şi aşterne în cale-i pacea, armonia, bucuria şi tot ce va mai doriţi în general şi în particular. Danke schön, Dr. Diem! Nu ştiu cum se spune asta pe chinezeşte, dar se potriveşte. Inadecvarea ostilă a tradiţiei olimpice originare şi a substitutului ei sentimental contemporan e jenantă. Şi instructivă în felul ei. Ea documenteaza fastuos siropismul etic pe care îl prizăm, astăzi, la nivel de masă şi post de ideal public. Şi mai instructivă e inaderenţa sport-cultură în cazul cumplitului olimpism elen, pe care e momentul să-l privim din nou şi de la o distanţă sigură.

Ce lipseşte din biblioteca CIO

Brutalitatea sistematică a jocurilor şi disciplinelor olimpice elene ne poate scandaliza astăzi (dacă suntem suficient de superficiali), dar asta n-o face cu nimic iraţională. Barbaria olimpică elenă nu e altceva decât un caz extrem de adecvare. Agonismul sportiv (caracterul total adversarial al disputei) e un lucru normal într-o lume în care violenţa nu e administrată şi temperată de autorităţile ultratutelare ale statului modern. Nu e nimic anormal în aceste spectacole de violenţă, pentru că lumea elena îşi rezolvă, în genere, conflictele prin înfruntări directe şi terminale. Violenţa nu e mediată. E directă şi solitară. Între hopliţii care luptă în linia întâi şi atleţii olimpici nu e diferenţă sau aproape nicio diferenţă (de altfel, Milon din Crotona e unul dintre cei mai faimoşi atleţi ai olimpiadelor antice, dar şi soldat al unei armate care se distinge prin exterminarea populaţiei captive). Lumea greacă are, şi aici, o fizicalitate abruptă şi radicală.

Jocurile sportive cultivă, fireşte, idealul virilităţii militare, ceea ce le plasează în acord cu artele cultivatoare ale idealului corporal masculin. E greu de văzut cum anume poate fi suspectată o cultură, simultan, de barbarie în sporturi şi de sublim în arte. Norbert Elias, primul mare analist al acestui paradox, a scris pe larg, la mijlocul anilor ’60, despre recuperarea prin falsificare a olimpismului grec. Cartea n-a ajuns la Comitetul Olimpic Internaţional. Onor Comitetul a studiat alţi autori germani. Pe care îi traduce acum în chineză, iar, din 2014, şi în ruseşte.

Beijing şi Soci în turbina de consimţământ

Dubletul e perfect. CIO a semnat de două ori în aceeaşi direcţie. O dată, refuzând Franţei Jocurile Olimpice de Vară 2008 şi acordându-le Chinei. A două oară, refuzând candidatura Salzburgului, pentru a aşeza Jocurile Olimpice de Iarnă 2014 la Soci. Predilecţia pentru troc e limpede. Imaculare cu detergent olimpic, la schimb cu un anumit produs care nu ţine de sport, dar îl face profitabil, megaprofitabil. Nimic nu poate explica în mod decent logic aceste două atribuiri scandaloase. Nimic în afara sportului modern redus la definiţia utilitara a circului, a festivalului de consum camuflat de un enorm ambalaj pios.

China şi Rusia sunt pieţe de desfacere uriaşe. Mai mult decât atât, China şi Rusia sunt uriaşe pieţe de desfacere în expansiune. Aproape două miliarde de cumpărători potenţiali vor face cunoştinţă, la Olimpiadă, cu brand-urile şi cu tehnicile sofisticate de comercializare a unor Samsung, Phillips, Nokia, Coca-Cola. Cifra de afaceri a pachetului olimpic e un secret, dar nu e deloc deplasat să anticipăm miliarde. Multe miliarde. Complot plutocratic şi cabală financiară? Nu. Chinezii şi ruşii au acelaşi drept la consum şi supraconsum pe care îl are orice cumpărător occidental. Problema devine interesantă doar din clipa în care remarcăm că funcţionarii CIO au uitat să vadă cum anume arată viaţă politică a cetăţenilor care primesc, odată cu Olimpiadă, dreptul de a-şi cheltui veniturile pe sport şi mărfuri sugerate pe o platformă publicitară sportivă. Evident, nimeni nu trebuia să explice funcţionarilor CIO marele secret. Toţi cunoşteau şi cunosc foarte bine realitatea de fapt: asasinatele politice de brand rusesc, persecuţia de rit chinez a tibetanilor, parodia judiciară continuă a statului putinian, libertatea de a folosi libertatea atât cât şi cum o stabileşte Partidul Comunist Chinez.

Toate aceste lucruri erau şi sunt bine cunoscute funcţionarilor CIO. Altfel, va trebui să ne imaginăm un CIO întemniţat sau retras monahal din faţa ştirilor şi realităţilor lumii întregi şi mai cu seamă din calea evenimentelor curente din ţările care candidează la organizarea Jocurilor Olimpice. Dubla scandaloasă reuşită de CIO nu e un accident, ci un act de orbire voluntară. E pur şi simplu imposibil de crezut că această formă de orbire n-a avut loc la cerere, şi anume la cererea însoţită de stimulente a statelor beneficiare.

Putin şi liderii chinezi au ştiut cui şi cum să vorbească. Restul a venit, desigur, prin înalta şi discreta complicitate oficială a „comunităţii internaţionale”, acea fiinţă care nu îşi arată niciodată chipul, dar stabileşte e „inacceptabilul” şi cum se poate transforma el în „realism”, „deschidere” sau „parteneriat”. CIO e guvernatorul acestei turbine de consimţământ manufacturat.

Ultima distracţie

Cu Jocurile închiriate grupului Putin şi oligarhiei de partid chineze, sportul intră în scenă capacitat să vorbească, din nou, despre epoca etico-politică pe care o locuieşte. Spectacolul e deprimant. Vechiul mariaj sport-cultură a eşuat în prostituţie. Noul contur al „distracţiilor” sportive populare e acum, infinit mai mult decât în olimpismul elen şi incomparabil mai subtil decât în pseudo-olimpismul nazist, o linie de evaziune completă, o stratagemă care prefaţează iluzia completă. Sportul care îşi captează publicul spre a-l goli etic şi a-l iniţia în colorata artă a plictisului plăcut. Primul nostru olimpism producător de tembelism.