Principiile Dreptei

Erik Maria Ritter von Kuehnelt-Leddihn (1909-1999), nobil austriac, catolic, savant și reprezentant de frunte al conservatorismului continental, se revendica doctrinar de la Părinții Fondatori ai Statelor Unite, Alexis de Tocqueville, Jacob Burckhardt și, în mod special, Montalembert.

Dintre contemporani, a fost un prieten bun și colaborator apropiat cu Russell Kirk, W. Roepke, F.A. Hayek. William F. Cambell povestește că, în perioada în care tatăl său pregătea introducerea pentru cartea lui R. Kirk, ajunsese la acesta un zvon ca Arhiducele Otto von Habsburg l-ar considera pe Russell Kirk drept cel mai mare gînditor în viață. I-a trimis o telegramă prietenului său, Kuehnelt-Leddihn: “Otto von Habsburg a declarat că Russell Kirk este cel mai mare savant care trăiește în această ţară. Este adevărat?” Răspunsul a venit prompt: “Răspunsul este NU. Voi americanii aveți un fiu adoptiv din Austria care este pe primul loc. Modestia mă împiedică să-l numesc. Prietenul meu, Russell Kirk, este pe locul 2 – dar acesta este un lucru bun, pentru că astfel se va strădui mai mult. Herr Erik.”

Russel Kirk și Kuehnelt-Leddihn aveau un diferend teoretic în privința atitudinii față de ideologie, poate diferența esențială între direcția americană și cea continentală ale dreptei autentice. Kirk considera ideologia ca fiind un rău în sine, incompatibil cu conservatorismul adevărat; în consecință, recomanda o reținere absolută în această privință. Kuehnelt-Leddihn și-a dedicat întreaga viață identificării și combaterii ideologiilor de stînga, de la pseudo-liberalism, la socialism, comunism, democrație iacobină, progresism, pacifism, fascism sau național-socialism. Dar, în același timp, admitea ideologia ca fiind o caracteristică universal umană: „Alegeți un om la întîmplare, așezați-l pe o canapea și chestionați-l metodic. Curînd veți observa conturul vag al unei ideologii, cu toate că profilul său ar putea fi modest, contururile sale greu discernabile sau conţinutul său contradictoriu.”

De aceea susținea că răspunsul corect în fața asaltului modern al ideologiilor colectiviste, milenariste ale stîngii nu este absența oricărei ideologii, ci contrapunerea unei „credințe ferme, coerente și consistente”, a unui edificiu solid construit, cu temelia bine ancorată pe cele trei coline esențiale ale civilizației europene: Acropole, Capitoliu și Golgota; considera că este indispensabil pentru supraviețuirea noastră ca dreapta să ofere o „prezentare coerentă, logică a existenței umane”, „intelectuală, dar care să vorbească și inimii”. Kuehnelt-Leddihn povestește: „Napoleon, un om pragmatic, capricios și care acționa politic după ureche, a răspuns odată unui grup de oameni care argumentau mult prea logic: ‘Messieurs, sînteți niște ideologi!’ Îl iritaseră foarte tare…”

Declarația de mai jos reprezintă tentativa sa de a pune bazele unei ideologii a dreptei – o privire de dreapta asupra lumii și o propunere de plan de viitor. A aparut în numărul din 16.10.1981 al revistei National Review și a fost publicată în volum în 1982.

Cărți disponibile online:

Liviu Crăciun

Principiile Declaraţiei de la Portland

Un ghid pentru Lumea Liberă
elaborat de Erik Ritter von Kuehnelt-Leddihn (1981)

Lumea Liberă de astăzi este ameninţată nu doar de armate ostile, ci și de sisteme de idei care fie reduc omul la o entitate animală pur materială, fie promovează o filosofie a îndoielii, dacă nu chiar a disperării. Dacă nu sînt combătute, aceste ideologii vor conduce, dacă nu la strivirea noastră, cel puţin la subminarea voinţei de a dăinui.

Lumea Liberă trebuie să înfrunte această provocare şi să-și declare credința fermă, coerentă și consistentă în valorile sale, valori bine întemeiate şi ancorate într-o tradiţie ilustră pentru care ar trebui să fim gata să facem sacrificii, să luptăm și, dacă va fi necesar, chiar să ne dăm viața. O astfel de credinţă ar putea să fie numită o filozofie, o viziune asupra lumii sau chiar o ideologie; indiferent de felul în care ar fi numită, nu putem spera să supravieţuim în absența ei.

În dicționarul Webster’s Second International, „ideologia” este definită (4b) drept un „aranjament sistematic de idei despre viață”. Gînditori remarcabili de pe ambele maluri ale Atlanticului susțin că omul, din fericire sau din păcate, este o creatură ideologică care se deosebește de animale prin capacitatea sa de a avea, pe lîngă raţiune şi religie, o viziune coerentă şi logică prin intermediul căreia își interpretează existenţa personală şi socială.

Cu toate acestea, deoarece pentru mulţi această viziune cuprinzătoare este relativ incoerentă şi confuză, gînditorii tradiţionali ai Lumii Libere au datoria de a-i contura cu o precizie mai bună profilul, forma şi culoarea. Atenție, însă: ceea ce se poate afirma critic despre utopii poate fi aplicat și ideologiilor: ca viziuni concrete despre viitor, acestea pot fi complet nerealiste, realizabile practic doar prin sacrificii excesive, disproporționate cu valoarea lor pentru omenire. Sau se pot constitui în obiective legitime.

În fine, avem nevoie de o viziune călăuzitoare despre cum ar putea arăta statul şi societatea pentru a nu cădea victime zeilor falşi. Răspunsul potrivit în fața zeilor falşi nu este necredința, ci Dumnezeul cel Viu. Prin urmare, ideologia noastră trebuie să se întemeieze pe Dumnezeul cel Viu, dar ar trebui în același timp să-i includă și pe oamenii de bună credinţă care, chiar dacă nu sînt credincioşi, își derivă conceptul de viaţă bine așezată, fie că își dau seama, fie că nu, din aceleaşi surse primare ca și noi.

Cele 26 de puncte

1. Este de la sine înţeles că acest univers extrem de complex nu poate fi rezultatul a miliarde de coincidenţe sau întîmplări – că este necesar să existe un creator, un „Arhitect Suprem”. El, Cel care este Stăpînul veșnic prezent al acestei lumi are putere completă asupra universului, asupra legilor care îl guvernează şi asupra existenţei sale materiale. El este Domn peste viaţă şi peste moarte, El este Părintele Creaţiei.

2. Dintre toate creaturile Sale – din cîte putem în mod rezonabil cunoaște – doar Omul are capacitatea de a înţelege, de a aprecia, abilitatea de a evalua tot ceea ce percepe – din punct de vedere moral, estetic sau material. Omul poate „găsi folos” în orice pentru că toate au pentru el semnificație într-un fel sau în altul, chiar şi suferinţa. Un leu, pentru a da un exemplu, este estetic semnificativ pentru om. Blana sa poate fi exploatată comercial. Domesticit, acesta acceptă superioritatea omului şi poate deveni un tovarăş al său; ca vînat, îi poate produce entuziasm sau frică. O piatră, o pictură, o durere de dinţi, un apus de soare, o bucată de cărbune sau o plantă otrăvitoare – nimic nu este lipsit de sens pentru Om, căruia nu numai Pămîntul, ci întreg universul i-a fost dat în administrare – o enormă responsabilitate. Prin urmare, Omul, o creatură căzută, măreață dar și imperfectă, trebuie să-și cunoască, de asemenea, limitele. Turnul Babel ar trebui să fie de avertismentul nostru.

3. Din toate aceste motive, nu este deloc surprinzător că Omul, creat la începuturi după Chipul lui Dumnezeu, este, chiar şi după Cădere, o creatură diferită de animale – o creatură transcendentă chemată să se ridice mai presus de sine însuşi. Omul este mai mult decît “doar om”. Drama sa personală nu se poate încheia în momentul morții fizice, iar aserțiunea păgînilor existenţialiști – că viaţa pe acest glob este în sine “absurdă” – este perfect justificată. Trăieşte într-o lume care îi aparține lui Dumnezeu, Omului şi lui Satana, o lume în care, în cadrul limitelor timpului şi ale spaţiului, justiţia sau împlinirea personală pot fi în cel mai bun caz fragmentare. Existenţa Omului este în mod fundamental legată de Dumnezeu, în mod firesc prin intermediul forţelor de atracție ale unei religii. Omul se adresează către Dumnezeu cel mai frecvent prin rugăciune; el se descoperă constrîns prin comandamentele morale bazate pe cuvîntul lui Dumnezeu, accesibile cunoașterii sale prin intermediul Revelației. Rațiunea, intuiţia şi harul reprezintă căi de acces către un Dumnezeu invizibil, dar care se lasă descoperit, atotputernic şi atotştiutor, Dumnezeu ai cărui umili parteneri sîntem în drama Pamîntului.

Şi aici, să luăm aminte: Dacă nu există un Dumnezeu personal, totul este permis; dar dacă Dumnezeu există, totul devine posibil.

4. Cuvîntul persoană provine din etruscul phersi care desemna masca purtată de către un actor şi, totodată, rolul distinct pe care trebuia să îl joace pe scenă – semnificînd, prin urmare, unicitatea noastră şi destinul nostru netransferabil. Toți oamenii sînt indispensabili, toți sînt de neînlocuit, oricît de nesemnificativi ar putea părea unul sau altul dintre ei. Această unicitate implică atît inegalitate, cît şi diversitate. Sfintele Scripturi nu vorbesc nicăieri despre egalitate deoarece sîntem diferiți în toate privințele – din punct de vedere fizic, intelectual, moral sau spiritual. Sîntem inegali și în ochii lui Dumnezeu care îl preţuieşte mai mult pe sfînt decît pe păcătosul care nu se căiește, mai mult pe Abel decît pe Cain. Talentele noastre ne diferenţiază la fel de mult ca și efortul pe care îl depunem, sexul la fel de mult ca și vîrsta, înţelepciunea la fel de mult ca și experiența. Beneficiem în mod egal de înzestrare cu calităţi, dar nu într-o măsură egală. Egalitatea adverbială nu este egalitate factuală.

5. Noi avem în comun cu animalele atracția identitară şi un instinct gregar care ne fac să ne dorim compania oamenilor de vîrstă, sex, rasă, credinţă, convingeri politice, de clasă şi gusturi asemănătoare cu ale noastre. Dar există și o calitate exclusiv umană și aceasta este setea de diversitate care se manifestă prin găsirea plăcerii în compania unor oameni în toate privințele diferiţi de noi, prin plăcerea de a călători, de a gusta altfel de alimente, de a asculta melodii diferite, de a vedea noi plante, animale sau peisaje. Încîntarea în fața variaţiilor creaţiei deosebește omul de animal la fel de mult ca religia sau rațiunea.

6. Atracția vulgară către monotonie şi ura faţă de alteritate sînt caracteristice pentru toate formele de stîngism care, în mod inevitabil, se manifestă totalitar deoarece, sfidînd diversitatea divină a universului, aceste ideologii vor să ne convertească cu forţa la uniformitate – uniformitatea fiind fratele bun al egalității. Viziunea stîngii impune uniformizarea: o naţiune cu un singur conducător, un singur partid, o singură rasă, o singură limbă, o singură clasă socială, un singur tip de şcoală, o singură lege, o singură datină, un nivel unic de venituri şi aşa mai departe. Din moment ce natura produce diversitate, această identitate rigidă poate fi realizată numai prin forţă brută, prin nivelare, asimilare forţată, exil, genocid. Toate formele de totalitarism, toate ideologiile de stînga, atingînd punctul culminant în revoluţiile franceză, rusă şi germană, au ajuns la aceeași concluzie – ajutate de ghilotină, spînzurătoare, camere de gazare sau Gulag.

7. „Dreapta are dreptate, iar stînga greşește”. La Dreapta avem persoana, libertatea, spiritualitatea, instituţiile cultivate organic. La Stînga întîlnim Leviathanul cu două capete – Statul şi Societatea, conformismul, omogenitatea, egalitatea-în-sclavie. În toate limbile – germanice, romanice, slave sau altaice, sanscrită, ebraică sau japoneză – dreapta are un sens pozitiv, iar stînga are implicaţii profund negative. Biblia nu se abate de la regulă şi transcende chiar faptele anatomice – Eclesiastul 10:2 spune succint: „Inima celui înţelept este la dreapta lui, iar inima celui nebun la stînga”. Așadar, avem tot dreptul, în lumina lingvisticii şi a tradiţiei, să rămînem atașați acestei semantici.

8. Dumnezeu l-a creat pe Om ca bărbat şi femeie, iar cercetarea ştiinţifică din ultimii treizeci de ani a scos la iveală chiar mai multe diferenţe psihologice şi biologice decît cele prezumate în vremurile anterioare. Barbații și femeile sînt în mod egal importanți, sînt egali spiritual, au caracteristici mentale care nu sînt exclusiv masculine sau feminine, dar care formează, statistic vorbind, tipuri existențiale diferite ale umanității, cu sarcini care uneori sînt diferite, alteori se suprapun. Rolul tradiţional al femeilor în cadrul civilizaţiei noastre este esențialmente rezultatul experienţei şi înţelepciunii acumulate; accentul este pe dragoste, afecțiune, dare de viaţă, creşterea copiilor, toate activităţi extrem de importante, de nepreţuit şi de neînlocuit. Pe de altă parte, carierele şi realizările individuale extraordinare ale femeilor – conducători, scriitori, artiști, medici, avocaţi, directori de intreprinderi, organizații civice – indică faptul că, pe lîngă rolul lor natural, femeile nu ar trebui să fie împiedicate să urmeze alte cariere, cu toate că există și activităţi care vin în contradicţie cu natura lor sau în detrimentul demnităţii lor – cum ar fi cele de miner, soldat de asalt sau călău.

9. Familia este celula vie a oricărei societăţi. Ea se întemeiază pe afecţiune, loialitate şi pe un anumit tip de prietenie, mai degrabă decît pe simpla pasiune erotică sau sexuală. În mod ideal, familia este o asociaţie a celor două sexe şi a trei generaţii: unitatea şi diversitatea sînt tonurile de bază. Sexul, erotismul, procrearea, educaţia, formarea caracterului şi ajutorul reciproc reprezintă sarcinile sale primare. Oferă împlinire imboldului patriarhal şi matriarhal. Statul și Societatea trebuie să evite orice politici care ar putea fi dăunătoare integrității și autonomiei familiei.

10. Societatea are un caracter compozit şi trebuie să fie atentă la două pericole: cel de a deveni una cu Statul (care a condus la opresiunea semnificativă din comunitățile Greciei antice), precum şi cel de a cultiva un spirit gregar conformist care distruge originalitatea, împiedică dezvoltarea persoanei şi dă naștere unui tip de totalitarism specific – prin presiuni orizontale, mai degrabă decît verticale. O societate sănătoasă nu este un monolit, ci un organism natural cu multe straturi care au funcţii diverse, toate necesare şi indispensabile, fiecare avînd nevoi, respect şi chiar iubire reciproce, fiecare cu propria sa mîndrie, cu propriile sale caracteristici și funcţii. Toate acestea, însă, nu se pot realiza într-o societate închisă, ci doar într-una deschisă, fără vreun sistem de castă şi cu o liberă circulaţie de la un strat la altul. Talentul, realizările, dedicarea, disciplina personală, caracterul trebuie să fie recunoscute și respectate. Invidia, aroganţa de grup, resentimentele, lipsa de caritate reprezintă tot atîtea tipuri de cancer în organismul unei societăţi. Formarea unor elite printr-un proces constant de cristalizare (şi eliminare) ar trebui să fie încurajată. Nu există societate sănătoasă fără autoritate, fără lumini călăuzitoare. Însă dacă acestea se manifestă negativ, întreaga societate se va dezintegra şi se va îndrepta spre colaps. Nici societăţile împărțite pe caste și nici cele “fără clase” nu au fost productive pentru o perioadă prea lungă de timp.

Ar trebui, totuşi, întărit faptul că nici Societatea, nici Statul, nu trebuie să devină vreodată absolute. Socialismul, care conduce în mod inevitabil la etatism, așează și Societatea pe o poziție absolută. În plus, Societatea (în sensul de „mediu uman”) nu trebuie să fie transformată într-un alibi pentru defecte morale. Basmul despre Omul care prin natura sa ar fi bun şi pe care doar Societatea ar putea să-l determine să fie rău trebuie să fie respins. Sîntem chemaţi să ne ridicăm și să ne opunem forţelor şi puterilor colectiviste, fie ele politice, sociale sau economice.

11. Statul este, în parte, un rezultat al slăbiciunilor și lipsurilor Omului. Nu putem trăi fără el, dar nici nu ar trebui să-l divinizăm sau să-l transformăm într-un scop în sine. Rolul său este cel de a proteja persoanele împotriva unei Societăți prea puternice, împotriva unor indivizi sau grupuri cu intenții rele şi împotriva inamicilor străini. Statul reprezintă structura osoasa a unei naţiuni; legitimitatea sa se bazează în primul rînd pe autoritate şi, de asemenea, dată fiind natura cazută a omului, pe putere. În cadrul ariei sale de competență ar trebui să aibă atîta libertate cît este admisibil, atîta forţă cît este necesar.

Toate naţiunile libere sînt, prin definiţie, „autoritare” în viața lor politică precum şi în viaţa socială şi chiar în viaţa de familie. Ne supunem din dragoste, din respect (pentru cunoaşterea şi înţelepciunea celor cărora le datorăm ascultare) sau pentru că realizăm că ascultarea este în interesul Binelui Comun care, nu mai e nevoie să insistăm, trebuie să includă întotdeauna și interesul nostru. Aceste motivaţii nu se exclud reciproc. Pentru un conducător sau pentru părinţii noştri, am putea avea dragoste şi respect; la fel pentru profesorii noştri. Un director ar putea fi mai degrabă respectat, decît iubit. „Are sens” să asculți de un poliţist rutier. Nu există decît o singură alternativă la respectul pentru autoritate (care este sădit în noi şi este, prin urmare, o putere interioară), şi aceasta este frica, iar aceasta este o putere exterioară. Ne conformăm pentru că ne temem de forța brută. Frica este fluidul vital al tiraniei. O Societate care trăieşte cu frica în sîn este o Societate nefirească aflată într-o Stare nefirească. Cu toate acestea, nu trebuie niciodată să uităm că, dată fiind natura căzută a Omului, Statul are dreptul, chiar şi într-o ţară liberă, de a utiliza frica şi pedeapsa – nu ca o doză zilnică, ci ca un medicament, ca o sancţiune necesară.

12. Un Stat este permanent în pericol de a fi afectat de multiplicarea necontrolată, morbidă a celulelor sale, de a-şi asuma funcţii care în mod normal revin persoanei, familiei sau Societății. (Societatea, la rîndul ei, poate uneori afecta într-o manieră similară drepturile personale.) Orice lucru poate fi realizat de către o persoană, el sau ea trebuie să fie cei care îl fac; următorul pas ar trebui să fie apelul la familie şi apoi la comunitate. Numai în cele din urmă ar trebui să fie solicitat ajutorul Statului – iar puterea centrală a Statului să fie solicitată doar ca ultimă instanță. Acesta se numeşte “principiul subsidiarităţii”.

Prin urmare, trebuie întărit și faptul că un stat ideal este un stat federal compus din unităţi politice cu autonomie extinsă (“state” în sens american, Lander în modelul german, regiuni sau provincii în cel francez). Regiunile, ca și persoanele, au o valoare unică; regiunile sînt de cele mai multe ori unități mult mai organice, cu un profil mult mai clar decît Marele Stat.

Statul gigantic, Statul furnizor, numit în mod greşit și Statul Bunăstării, preia toate funcţiile vieţii cu tendința sa intrinsecă de a produce o birocraţie excesivă și în continuă creştere; Statul Bunăstării transformă (cu cuvintele lui Alexis de Tocqueville) “oamenii în animale timide”, lipsite de orice iniţiativă, slăbind astfel fibra oricărei naţiuni, aducînd-o pînă în preajma morții fizice. O mare catastrofă – și istoria nu a dus niciodată lipsă de așa ceva – va aduce poporul respectiv într-o situație din care nu-și mai poate reveni.

13. Buna guvernare se bazează pe o varietate de premise. Inutil să mai spunem, formula lui Campbell-Bannerman – “auto-guvernarea este mai bună decît buna guvernare” – este lipsită de sens. Este tratamentul medical propriu preferabil serviciilor unui doctor bun? Formula “primul drept al unei naţiuni este cel de a fi bine guvernată” este mult mai aproape de adevăr. Avem nevoie de un guvern minimal de cea mai înaltă calitate în locul a ceea ce avem acum în lumea occidentală – un guvern maximal de cea mai proastă calitate.

Aceasta înseamnă, însă, că administraţia ar trebui să fie alcătuită din oameni de cea mai înaltă calitate posibilă în mod practic. Carierele administrative trebuie să fie deschise pentru toți cei care, similar vechiului sistem Mandarin, trec un examen de admitere prin care își dovedesc pentru început cunoştințele extinse şi o cultură solidă. Pe parcursul unei perioade de probă noul administrator trebuie să dovedească faptul că ansamblul cunoştinţelor sale teoretice poate fi aplicat în practică şi că în aplicarea legilor nu va permite (ca o persoană măruntă, meschină) ca litera legii să ucidă spiritul acesteia. Numai atunci cînd acesta va putea demonstra că își înţelege sarcina de funcţionar public, că are permanent în vedere binele comun la fel de mult ca și nevoile şi problemele persoanelor individuale, numai atunci ar trebui să fie încorporat definitiv în ierarhia administrativă. China a înflorit de-a lungul cîtorva milenii (Taiwan continuă să o facă și astăzi) și datorită Mandarinatului – nediscriminator social, neereditar, însă cu adevărat elitist. Înainte de 1918, naţiunile europene au utilizat un sistem similar care în multe ţări excludea funcţionarii publici de la orice activitate politică (inclusiv dreptul de vot). El, cel care servește Binele Comun, nu are ce să caute în lupte partizane.

14. Nu se poate scăpa de „birocraţie” sau de „tehnocraţie”. Într-o eră ştiinţifică şi tehnologică nimeni nu se poate dispensa de o administraţie calificată care ar trebui să beneficieze de prestigiu şi de un nivel de remunerare care să minimizeze tentaţia mitei. Un corp format din experţi ar trebui să aibă o participare semnificativă în guvern. Preceptul lui Platon este încă valabil: Cu excepţia cazului în care regii sînt filosofi, iar filosofii devin regi, nu există nici o speranţă de a avea o naţiune bine guvernată.

Un guvern mixt, format dintr-un „cap”, un grup de oameni învățați şi cu experienţă şi ansamblul reprezentanţilor poporului reprezintă aranjamentul politic standard, tradiţional în lumea occidentală. La acestea se adaugă o Curte Supremă de Justiţie care judecă disputele dificile, însă nu doar din punct de vedere pur constituţional, ci și din punct de vedere moral.

Reprezentanţii poporului nu trebuie să se constituie într-un corp de elaborare a politicilor. Aceasta este sarcina guvernului administrativ. Parlamentele ar trebui să fie exclusiv adunări legislative producătoare de legi care, în plus, să primească și o confirmare mai înaltă. Parlamentele, de altfel, nu ar trebui să funcționeze pe bază de linii de partid (deşi facţiuni se vor forma în mod inevitabil), ci ar trebui să se străduiască în mod onest să reprezinte ţara ca un întreg – nu numai ca adunare a regiunilor, ci şi la nivel de straturi, grupuri de interese, ocupaţii şi profesii, astfel încît guvernul să poată afla ceea ce doresc (sau resping) diversele segmente ale populaţiei. Majorităţile, ca şi minorităţile, pot avea dreptate sau pot greși. Părinţii ar fi stupizi dacă ar stăpîni peste copiii lor adolescenţi fără a-i asculta si înțelege; însă ar fi la fel de proști și dacă ar ceda în fața oricăror dorințe ale celor trei sau patru copii pentru că în familie aceștia ar forma o majoritate. În mod similar, este vitală existența unui dialog sănătos și direct între conducător şi cel condus.

Dacă şeful statului este identic cu şeful guvernului, dacă este ereditar sau ales, acestea sînt chestiuni de tradiţie şi de nivel de dezvoltare istorică. La fel și prerogativele acestuia (sau ale acesteia). El sau ea ar trebui, totuşi, să fie instruit corespunzător şi să se așeze în afara și deasupra tuturor facţiunilor. Curtea Supremă de Justiţie ar trebui să fie strict apolitică şi, probabil, membrii săi ar trebui să fie aleşi de către organisme academice (şcoli de drept, etc).

Amatorismul care predomină în prezent nu mai poate fi tolerat în continuare. Trebuie să găsim noi formule care să combine expertiza de cel mai înalt nivel cu libertatea personală. Trebuie, de asemenea, să existe zone libere de intervenţia guvernamentală, „împărăţii” personale proiectate şi protejate pentru dezvoltarea şi împlinirea personalităţii umane; Statul trebuie să aibă limite pe care nu va avea voie să le încalce.

15. Libertatea este mod intrinsec legată de proprietatea privată; orice bun sau mijloc de producţie trebuie să aparţină fie unor persoane private (individuale sau grupuri), fie unor organisme politice (municipalități, „state” sau guverne centrale). Nu există o a treia posibilitate. A deţine o proprietate este dreptul dat Omului de către Dumnezeu și este singura șansă a Omului de a fi liber material şi de a se apăra. Omul este, prin natura sa, un animal strîngător şi economisitor. Achiziţiile sînt principala sa motivaţie pentru munca grea depusă. Prin urmare, o economie bazată pe întreprinderea privată şi pe iniţiativă personală va produce infinit mai mult decît o economie bazată pe capitalismul de stat, în care managerii şi lucrătorii ar fi birocraţi şi funcţionari publici. Aceasta nu este o teorie, ci un fapt empiric. Socialismul, care poate fi explicat oricui în doar zece minute, este “o idee clară, dar falsă”; sistemul antreprenoriatului liber poate fi asemănat cu un ocean de ambiţii personale, este de o complexitate enormă – dar funcționează, livrează rezultate. Capitalismul de stat şi socialismul au un efect mortal asupra caracterului individului, dar şi asupra puterii familiei, deoarece acestea impun un substitut Leviathanic pentru familie. Nu produc o societate pluralistă, ci uniformizare şi egalitate în sărăcie cu o mică, dar brutală elită la vîrf. Capitalismul de stat este rezultatul unei perspective “constricționiste” a intelectualilor flămînzi de putere, un sistem ostil în mod special față de muncitori şi agricultori.

16. Educatorul primar este familia, însă aceasta poate delega educaţia copiilor către şcoli private sau publice, întemeiate de comunitate sau de Stat, care acţionează ca intermediari educaționali. În mod evident, nu este sarcina şcolii de a avea grijă de copii din punct de vedere fizic doar pentru că părinţii sînt absenți din casele lor şi nici nu ar trebui ca şcolile să ofere prea multe activităţi care nu sînt în mod esenţial legate de educație. Ar fi o eroare gravă să fie permis şcolii să ia locul căminului părintesc.

Şcolile elementare ar trebui să ofere o educaţie de bază solidă, şcolile secundare (în Statele Unite, liceul şi colegiul) o gamă largă de cunoştinţe şi nu doar o selecție de subiecte asortată în funcţie de bunul plac al elevului. Școlile superioare ar trebui să fie de cea mai înaltă calitate şi ar trebui, de asemenea, să încurajeze cercetarea. Disciplina, devotamentul şi sîrguința ar trebui să fie caracteristice oricărei şcoli, iar elevii care nu pot sau nu vor să ţină pasul ar trebui să fie eliminați. Nu are nici un sens să fie tîrîte prin școli gloate întregi de plictisiți, lipsiți de chef sau leneși pe cheltuiala publică. Numărul de ani de şcolarizare obligatorie ar trebui să fie redus, iar şcolarizarea ulterioară să îşi asume un caracter „elitist” din punct de vedere intelectual (dar nu şi social). Părinţii care nu utilizează şcoli publice nu ar trebui să fie taxați pentru funcționarea acestora.

17. Nimic nu este mai periculos pentru libertate, precum şi pentru religie sau pentru sănătatea unui Stat, decît identificarea Bisericii cu Statul. Biserica liberă într-un Stat liber reprezintă modelul ideal; cezaropapismul sau hierocrația (în mod greşit numite teocraţie) au reprezentat întotdeauna un rău incontestabil. Chiar şi în societăţile în care există pluralism religios, de o astfel de ordine beneficiază o singură credinţă, iar celelalte vor fi tratate nedrept. Cu toate acestea, separarea între Stat şi religie nu ar trebui să împiedice cooperarea între acestea. O astfel de cooperare a fost practicată de generaţii într-un număr de ţări în beneficiul tuturor părţilor implicate.

Motivele sunt multiple. Întîi de toate, religia, aşa cum am arătat, reprezintă unul dintre semnele distinctive ale Omului. În al doilea rînd, nu există comandamente etice care să constrîngă cu adevărat o conştiinţă, în afara celor provenite din Revelație. Întreaga etică din lumea monoteistă este derivată din precepte religioase, iar recunoaşterea deplină a Legii Naturale este posibilă pentru mulți dintre noi doar în lumina religiei. Prin urmare, există o legătură reală şi de netăgăduit între puterea religiei şi moralitate şi aceasta în ciuda faptului că în cadrul Civilizației Occidentale necredincioşii (urmînd în subconștient comandamente etice stabilite de marile religii) au dovedit de multe ori în mod individual o mai mare loialitate față de etica noastră decît cei credincioşi. Totuşi, statistic, ştim că creşterea criminalităţii este de prea multe ori un rezultat al disipării credinţei religioase – cum se poate observa și în lumea occidentală de astăzi.

Cu toate acestea, religia (cu excepţia vreunei secte restrînse și tenace) nu poate supravieţui detaşată de lume şi de piaţă. Statul modern a invadat nu numai piaţa, ci și viaţa socială într-o asemenea măsură încît liniile de demarcaţie între Stat şi Biserică nu mai pot fi trasate cu claritate. Se pare că este necesar ca bisericile şi Statul să coopereze pe anumite domenii. Chiar şi în ţările care au legiferat separarea totală a religiei de Stat există preoţi militari şi de închisoare, precum şi recunoaşterea publică și respectarea sărbătorilor religioase sau a Sabatului ca zi de odihnă şi închinare întemeiată pe Scriptură. Diversele credinţe, de asemenea, ar trebui să fie încurajate să coopereze și între ele pentru a sublinia ceea ce le uneşte: o bază comună spirituală şi etică, care, la rîndul său, ar trebui să reprezinte o inspirație pentru Stat şi Societate.

Statul ar trebui să se asigure că religia este predată în şcoli – într-un fel sau altul. Acest lucru este în interesul Statului. Desigur, curriculele vor trebui să fie diferite în ţări diferite, dar ar fi o eroare să credem că varietatea de credințe religioase face în mod automat imposibilă o astfel de sarcină. Experienţa din multe ţări (unele cu, unele fără instituţii publice religioase) arată în mod clar că soluţiile sunt posibile cu o anumită cantitate de bunăvoinţă.

Au existat întotdeauna persoane care se găsesc, intelectual sau spiritual, în imposibilitatea de a accepta orice fel de principii şi valori religioase. Acestea ar trebui să fie tratate cu toleranţă şi compasiune şi, în acelaşi timp, încurajate să acumuleze cel puţin o înţelegere a valorilor „practice” reprezentate de religie.

18. Etnia, rasa şi cetăţenia trebuie să fie respectate. Etnia, determinată în primul rînd, dar nu numai, prin limbă, are un caracter cultural. Limba, desigur, influențează modul nostru de a gîndi pentru că gîndurile circulă pe şine ordonate prin specificul idiomurilor. În consecință, etnia implică nu doar limba, ci și obiceiurile, felurile de a judeca, obișnuințele, bucătăria şi, uneori, chiar și religia. Cuprinde valori raționale, dar și spirituale. Este o parte integrantă a personalităţii unei fiinţe umane şi, în mod normal, poate fi alterată doar în primii ani de viață. „Deznaţionalizarea” artificială este, prin urmare, un lucru rău. Este, de asemenea, contrară principiului tradiţiei.

Etnia trebuie să fie distinsă de cetăţenie care este o chestiune de statut juridic, care poate fi schimbată în orice moment, dar care cere în schimb loialitate. (În majoritatea ţărilor noii cetăţeni trebuie să depună un jurămînt solemn de credinţă). Este, de asemenea, diferită și de rasă, care ține de domeniul biologic şi care nu poate fi schimbată pentru o persoană, deşi se poate metamorfoza în cursul generaţiilor.

Rasa nu este intrinsec legată de etnie sau cetăţenie, nici de religie sau de cultură. Ea are, însă, un efect asupra anumitor calităţi – este vorba în primul rînd, deşi nu numai, despre calități fizice. Este pînă la urmă evident empiric că rasele foarte înalte produc alergători mai buni decît cele foarte scunde şi că simțul muzical este mai bine dezvoltat printre rasele tropicale decît printre cele arctice. Totuşi, acestea şi orice alte calităţi prin care se deosebesc rasele (cum sînt și cele prin care bărbații se deosebesc de femei) au o natură pur statistică, nu au un caracter personal. Orice discriminare bazată pe etnie, rasă, sex sau religie în cadrul vieţii publice (care include educaţia) va fi, prin urmare, ilicită şi trebuie să fie exclusă. Persoanele trebuie să fie tratate în mod egal în scopul de a evalua corect performanţele şi contribuția lor (evident inegale) la Stat şi Societate. „Egalitatea” are, prin urmare, doar o valoare procedurală, nu intrinsecă.

19. Toleranţa poate fi exercitată numai de către cei care au convingeri bine fundamentate (deşi nu va fi întotdeauna exercitată nici măcar de către aceștia). Pentru astfel de oameni toleranţa este un act de auto-dăruire; deşi sînt convinși că cei de altă părere greşesc, totuşi vor proteja dreptul acestora de a o face. Cei care nu au astfel de convingeri și adoptă îndoiala politicoasă, agnosticismul, scepticismul sau de-a dreptul nihilismul pot fi doar indiferenţi, nu toleranți. Cele două poziții nu sînt identice, iar istoria a demonstrat intoleranța celor care pretind că adevărul fie nu există, fie este inaccesibil. În numele îndoielii i-au persecutat și i-au reprimat pe cei care își apărau convingeri bine fundamentate.

20. Tradițiile ar trebui să fie eliminate numai în cazul în care se constată că vin conflict cu adevărul. Chiar şi tradiţiile „neutre” cultivă pacea, consensul şi, mai presus de toate, un sentiment de securitate interioară şi exterioară. Ele aduc ordine într-o societate. Modificările sînt uneori necesare şi tot aşa ocazional este nevoie de o revizuire a tradiţiilor. Dar schimbarea doar de dragul schimbării trebuie să fie respinsă deoarece creează insecuritate, iar sentimentul de securitate este important pentru Om. Schimbările rapide pot fi suportate în chestiuni superficiale, dar atunci cînd vine vorba de fundamente, tradiţia, care înseamnă permanenţă, este în mod special de preferat.

21. Patriotismul, nu naţionalismul, reprezintă ataşamentul politic ideal. Patriotul este mîndru de şi mulțumit cu ţara sa şi cu varietatea de culturi, limbi, rase, instituţii, proprietăți şi clase, tradiţii şi opinii pe care aceasta le găzduiește. Naţionalistul este în pericol de a se considera (ca parte a unei unităţi colective) superior membrilor de alte naţionalităţi (grupuri etnice). El se află periculos de aproape de rasist. Loialitatea sa are un caracter mai degrabă orizontal, decît vertical.

Naţionalismul este o tendință „naturală”: naţiunea reprezintă grupul cultural în care cineva este născut (natus). Patriotul, în schimb, adoptă o poziție supranaturală, etică. El promite loialitate şi afecţiune față de ţara în care a fost născut, față de strămoşii săi sau față de patria sa de adopție. Într-adevăr, există ţări mari pe acest glob care au crescut mai mult în virtutea alegerii şi adopției din partea cetăţenilor lor, decît prin intemediul natalității.

Naţionalismul (şi rasismul) au produs în mod repetat dezacorduri, rebeliuni şi războaie. Războaiele moderne „populare”, de masă au rădăcini ideologice sau naţionaliste şi în unele cazuri chiar tonuri rasiste. În cadrul civilizaţiei occidentale, războaiele dinainte de 1789 au fost în mare parte conflicte între monarhi, purtate de voluntarii lor plătiți; războaiele popoarelor au apărut odată cu ideile colectiviste ale Revoluţiei Franceze – care a introdus și serviciul militar obligatoriu – „Ai aceleaşi drepturi, prin urmare, ai aceleaşi obligaţii”.

22. Relaţii diplomatice, economice, culturale şi de altă natură între ţări au existat dintotdeauna. Astăzi avem în plus o serie de instituţii internaţionale. Multe dintre acestea au caracter politic – unele sînt utile, altele sunt inutile, dacă nu de-a dreptul dăunătoare. Crucea Roşie şi Uniunea Poştală Mondială, deşi atît de diferite între ele, sînt exemple clare de organizaţii internaţionale practice. Există însă și instituţii cum ar fi Organizaţia Naţiunilor Unite care încearcă instituirea a ceva care seamănă cu un guvern mondial.

Un guvern de acest tip ar putea apărea cîndva, dar în astfel de chestiuni kairos (un termen grecesc pentru „momentul potrivit”) este de o importanţă crucială şi tot aşa sînt și natura, structura şi puterea unei astfel de instituţii globale. (Întrebările potrivite pentru astfel de ocazii nu sînt mult diferite de cele adresate bărbaţilor şi femeilor înaintea unei căsătorii). Un astfel de organism august, nu mai este nevoie să insistăm, necesită existența unor idealuri comune, dar noi sîntem în multe privinţe mult mai departe de așa ceva decît oricînd înainte în istorie. Ideile oficiale şi idealurile care pun în mişcare, să spunem, URSS, Spania, Zambia, Noua Zeelandă, Iugoslavia, Arabia Saudită, Israel şi Italia sunt la lumi întregi distanță. Un guvern mondial astăzi ar fi similar cu o căsătorie între doi copii de clase, credințe, culori, niveluri de inteligenţă şi calităţi morale mult diferite, motivată doar de o simplă atracție sexuală precoce. De asemenea, noţiunea de subsidiaritate nu ar trebui să fie pierdută din vedere. Un guvern mondial centralizat (sau chiar nu atît de centralizat) ar putea avea ca efect distrugerea culturilor locale, a tradiţiilor și valorilor şi astfel ar putea produce o depersonalizare a naţiunilor mari şi mici la un loc, stabilind un nivel unic și mort de civilizaţie.

Actualei Organizaţii a Naţiunilor Unite nu numai că îi lipsește un numitor comun, dar este, de asemenea, supusă strict unor simple reguli aritmetice. „Popoarele iubitoare de pace” și cu puteri depline de vot constau în marea lor majoritate din ţări în care sînt dominante corupţia, analfabetismul, tirania sau un amestec din toate acestea. Organizaţia Naţiunilor Unite a acceptat guverne tiranice, sadice și în același timp a respins ţări care asigură domnia legii, ordinea şi justiţia. A refuzat în repetate rînduri să ia poziţie cu privire la aspecte morale decisive pentru motive pur politice. În etapa actuală un guvern mondial trebuie să fie în afara oricărei discuții.

23. Pentru apărarea unei ţări – esenţială atît timp cît există state independente – o armată permanentă de voluntari este, teoretic, preferabilă unei armate de recruţi. A fi soldat este o vocaţie ca oricare alta. A forţa o persoană să urmeze o profesie pentru care nu are nici o chemare reprezintă o greşeală gravă. Dar, în cazul în care una dintre marile puteri adoptă un sistem de recrutare şi instruire militară generală, celelalte ţări ar putea fi obligate să-i urmeze exemplul. Dacă un astfel de caz de urgenţă există sau nu, aceasta depinde de circumstanțe. În acelaşi timp, nu există motive să fie condamnată o persoană care dorește să servească în armata unei alte ţări, așa cum nu poate fi condamnată dacă preferă o altă cetăţenie. La urma urmei, „soldat” înseamnă mercenar.

24. În materie de justiţie noţiunea pozitivismului juridic – adică, orice decretează un stat este drept din punct de vedere legal și moral – trebuie respinsă. Justiţia nu înseamnă egalitate, ci, conform cu formula lui Ulpian, suum cuique („fiecăruia ceea ce i se cuvine„). În consecință, statul ar trebui să evite arbitrariul în elaborarea legilor. „Legile” (a decide ce este drept şi ce este greşit) trebuie să fie căutate şi „descoperite”. Există doar două surse legitime ale dreptului: Revelația şi (mult mai puţin clar definita) Legea Naturală. Recent am văzut parlamente decretînd că o persoană începe să reprezinte o fiinţă umană abia la 28 de săptămîni după concepţia sa, doar pentru ca ulterior să modifice acest termen la 24 de săptămîni. Acest gen de arbitrar în chestiuni fundamentale trebuie să fie evitat. Judecătorii şi curțile trebuie să fie absolut independente de presiuni guvernamentale sau populare.

25. Drepturile și îndatoririle unui om sînt legate de interesul său propriu şi de Binele Comun, care înseamnă, succesiv, binele omenirii, binele ţării sale şi al oricăror alte grupuri de care aparține în mod conştient (provincie, oraş, sat, familie, profesie, asociaţie civică). O persoană are dreptul de a-și alege propria ocupaţie, propria religie, partenerul de viaţă, angajatorul sau angajaţii, reşedinţa proprie, medicii, profesorii, prietenii și asociații. El are îndatoriri faţă de comunitatea în care trăieşte – în primul rînd către Stat dar şi faţă de Societate. El trebuie să contribuie cu o sumă rezonabilă din averea sau din veniturile sale la bugetul Statului şi, dacă religia sau conştiinţa sa îl constrîng, către partea mai nevoiaşă a Societății (care, la rîndul său, îi datorează recunoştinţă pentru actul său de caritate). El trebuie să contribuie financiar pentru apărare şi ar putea fi chemat să-şi apere ţara sa și în mod fizic. Statului și legilor le datorează loialitate şi ascultare, cu excepţia cazurilor în care conștiința sa (în mod întemeiat) îi interzice să facă acest lucru. Există situaţii în care conştiinţa ne obligă să rezistăm în fața Statului prin mijloace legale sau chiar ilegale.

26. Libertatea umană nu este un scop în sine și nu poate fi niciodată absolută. Libertatea este condiţia în care ar trebui să se desfășoare viața și acțiunea umană. Nici realizarea personală nu este o țintă legitimă pentru om. Oamenii trebuie să-și dedice eforturile obiectivului de a deveni o persoană transformată în ochii lui Dumnezeu. Nici căutarea fericirii pe acest pămînt nu poate să fie un obiectiv permanent al unei persoane credincioase. Cu toate acestea, se poate subscrie la formula: „Atît de multă libertate cît este posibil (fără a aduce prejudicii Binelui Comun) şi atît de multă reţinere cît este necesar (pentru a proteja Binele Comun)”. În acelaşi timp, trebuie înțeles că Binele Comun (care cuprinde întotdeauna și libertatea personală) nu poate fi în mod rigid conturat. Un consens deplin va fi întotdeauna rar şi un anumit grad de arbitrar va marca întotdeauna definirea sa.

Epilog

Care este alternativa la o ideologie, la un Weltanschauung, la o filozofie publică unificatoare pentru Lumea Liberă? Ce i-ar putea lua locul ca legătură unificatoare care să furnizeze entuziasm, încredere, o sarcină şi o viziune comune? Desigur, nici scepticismul rafinat și nici disponibilitatea deplină la compromis. Şi cu atît mai puțin un pragmatism de tip „învățare din erori”. Cimpanzeul, în încercarea sa de a ajunge la o banană folosind un număr de lăzi din lemn, va încerca pînă va reuşi. Cu toate acestea, presiunea timpului ne împiedică să aplicăm o astfel de metodă pentru noi. Și mai presus de toate, o astfel de abordare nu este prea umană.

Omul este chemat să fie prometeic în sensul etimologic al termenului. Prometeic înseamnă să gîndim mai întîi şi abia apoi să acţionăm, în conformitate cu planuri și idei argumentate. Prometeu, însă, avea un frate, Epimetheus, iubitul Pandorei, care știm că a acţionat rapid şi abia apoi a reflectat cu tristețe asupra acţiunii sale. Trebuie să ne reamintim că Lumea Liberă de astăzi, de-a lungul unei generaţii şi jumătate, nu a făcut altceva decît să pareze lovituri ale inamicului. Cînd reuşea contracararea cîte unui atac izbucneam în strigăte de triumf, dar trebuie să observăm că niciodată nu a preluat iniţiativa deoarece nu a avut o viziune, un scop, măcar teoretic, dacă nu și practic. Nihilismul care năpăstuiește Lumea (încă) Liberă trebuie să fie oprit dacă dorim să nu pierim. Iar supravieţuirea nu este o problemă pur militară. Să fim așadar în orice privinţă prometeici și nu epimetheeni. În cuvintele lui Goethe:

Iată că ziua încă nu a trecut,
Dar vremea lucrării noastre s-a scurtat.
Curînd noaptea cea întunecată va înclina balanța
Atunci orice străduință va fi în van.

Declaraţia de la Portland: un rezumat

În cetatea asediată a Lumii Libere a devenit imperios necesar să fie formulată o viziune bazată pe o concepție coerentă care poate fi împărtăşită de o majoritate dintre noi. Acestea sînt punctele principale ale unui astfel de crez, în versiunea scurtă:

Universul nostru extrem de complex nu poate fi decît fie rezultatul unei simple întîmplări, fie al creației unei ființe conştiente. Noi credem că are un Iniţiator şi un Creator – Dumnezeu.
Numai pentru om această lume poate avea semnificație din toate punctele de vedere: spiritual, moral, estetic și economic.
Numai omul este o creatură transcendentă. El înțelege că dacă există un Dumnezeu personal, totul este posibil; dar dacă nu există Dumnezeu, totul este permis.
Fiecare bărbat sau femeie este în mod real o persoană şi este unic. Nu există două persoane identice sau egale, cu atît mai puțin în ochii lui Dumnezeu.
Cu animalele avem în comun atracția identitară, dar plăcerea în fața diversității creaţiei îl distinge pe om de animale la fel de mult ca și religia sau raţiunea.
Uniformizarea şi, odată cu ea, respingerea alterităţii este semnul distinctiv al stîngismului: este un instinct rău și totalitar care a modelat revoluţiile franceză, rusă şi germană cu temnițele, ghilotinele, spînzurătorile, camerele de gazare şi gulagurile lor.
În toate limbile, moarte sau moderne, „Stînga” are un sens negativ, iar „Dreapta” indică principii pozitive.
Barbații și femeile sînt la fel de importanți, dar caracteristicile lor înnăscute favorizează (sau, uneori, se opun în mod raţional față de) anumite ocupaţii şi vocaţii.
Familia este celula vie a oricărei societăţi. (Omul este creatura care îşi cunoaște bunicul). Se bazează pe sex, eros, prietenie, afecţiune şi caritate, prietenia fiind cel mai important factor dat fiind că loialitatea are legătură mai degrabă cu aceasta decît cu sexualitatea sau erotismul.
O societate sănătoasă nu este un monolit, ci constă din diverse straturi și grupuri cu diferite calităţi şi funcţii. De aceea, nici societății și nici statului nu ar trebui să li se permită să devină absolute.
Statul este rezultatul fragilității şi limitărilor omului. Legitimitatea sa se întemeiază nu numai pe autoritate, ci, dată fiind natura căzută a omului, și pe putere exterioară. Autoritatea derivă din iubire, respect sau dintr-o înțelegere raţională și este o forţă interioară.
Statul are un caracter „anexaționist”, tinde spre centralizare şi spre dezvoltarea unui caracter de stat furnizor. Trebuie să susținem principiul subsidiarităţii. Decizia ar trebui să fie întotdeauna luată de către cea mai mică unitate posibilă, începînd cu persoana.
Ceea ce avem în prezent este un guvern maximal cu un nivel minim de calitate. Avem nevoie de un guvern minimal și de cea mai bună calitate.
Nu există scăpare din calea „tehnocraţiei”. Rațiunea, cunoaşterea şi experienţa trebuie să fie readmise în Guvern, în dauna popularității şi a pasiunilor. Parlamentele ar trebui să reflecte fidel opinia publică şi trebuie să aibă puteri pur legislative, nu trebuie să devină surse de politici. Guvernul ar trebui să fie întemeiat pe expertiză şi respect pentru libertatea personală.
Libertatea este inseparabilă de proprietatea personală, socialismul produce doar egalitate în sărăcie.
Familia poate delega sarcinile educative către alte organisme. Nimeni nu trebuie să fie impozitat pentru facilităti educaționale de care nu beneficiază. Cu toate acestea, este în interesul comunităţii ca talentul (şi diligenţa) reale să fie încurajate.
Identificarea statului cu religia este de origine păgînă. Cu toate acestea, separarea lor nu ar trebui să excludă cooperarea deoarece au interese comune şi domenii de acţiune care se suprapun.
Etnia, rasa şi cetăţenia sînt concepte distincte, prima fiind de natură culturală, a doua biologică, iar a treia juridică. Ele nu trebuie confundate. Discriminările legale sau preferinţele mecanice pe bază de etnie sau rasă în domeniul public sînt în mod clar imorale.
Numai o persoană cu convingeri are posibilitatea reală de a fi tolerantă. Cel care nu acceptă existența unor valori absolute, ci se refugiază în îndoiala politicoasă nu poate fi tolerant, el este pur şi simplu indiferent. Acesta va fi din punct de vedere moral lipsit de apărare în faţa răului.
Tradiţia – adică loialitatea faţă de convingeri și instituții moştenite și care include eliminarea celor caduce sau false – are o valoare pozitivă.
Omul bun este un patriot şi nu un „naţionalist”; el îşi găseşte plăcerea în varietatea soiurilor de oameni din ţara sa.
Relaţiile externe necesită o cantitate enormă de cunoştinţe şi de experienţă. Acestea sînt intrinsec legate de supravieţuirea noastră. Instituţiile internaţionale pot fi de o mare valoare, dar Naţiunile Unite în forma sa actuală şi în cadrul situației lumii contemporane, de multe ori a produs mai mult rău decît bine.
Armatele profesioniste sînt, din diverse motive, preferabile celor bazate pe serviciul militar obligatoriu, dar dacă sistemul acesta este adoptat de către anumite puteri mondiale, ceilalți ar putea fi nevoiți să le urmeze exemplul – cel puţin temporar.
Pozitivismul juridic nu are justificare morală. Justiţia nu este egalitate, ci se bazează pe principiul lui Ulpian „fiecăruia ceea ce i se cuvine”.
Omul are drepturi și îndatoriri, dar acestea trebuie să fie distinse de actele de caritate care ar putea fi morale, însă nu pot reprezenta obligaţii legale.
Libertatea nu este un scop în sine, ci o condiţie pentru viața și activitățile umane. „Atît de multă libertate cît este posibil, atît de multă constrîngere cît este necesar.” Binele comun marchează limitele libertății.