Despre America s-au scris mii de cărţi însă cea mai adâncă dintre ele a rămas “Despre Democraţie în America” de Alexis de Tocqueville. Francez, aristocrat, catolic, de Tocqueville este candidatul atipic în ipostaza de cercetător al adevărurilor vieţii şi identităţii americane. Ideile tulburi în care se scălda Europa Restauraţiei nu au influenţat claritatea viziunii autorului care reuşit o sinteză ce a suportat cu succes trecerea a peste 160 de ani de la apariţia cărţii.

În volumul 2, capitolul 5 denumit “Cum se foloseşte religia de înclinaţiile democratice din Statele Unite” se fac unele consideraţii despre religie din care o parte vi le supunem atenţiei.

Extras din cartea “Despre Democratie in America”, de Alexis de Tocqueville, editura Humanitas, Bucureşti, ediţia 2005.

Cum se foloseşte religia de înclinaţiile democratice din Statele Unite (fragment)

Alexis de Tocqueville

Cel mai mare avantaj al religiilor este de a inspira instincte complet contrare. Nu există religie care să nu aşeze obiectul dorinţelor umane dincolo şi deasupra bunurilor pământene şi care să nu ridice firesc sufletul omului către regiuni superioare celor ale simţurilor. La fel, nu există o religie care să nu impună fiecăruia nişte îndatoriri faţă de specia umană, împărtăşindu-le cu ea, şi care să nu-l scoată, din când în când, din propria sa contemplare. Această se întâlneşte în religiile cele mai false şi mai periculoase.

Popoarele religioase sunt deci, în mod natural, puternice tocmai acolo unde popoarele democratice sunt slabe; ceea ce ne face să vedem cât este de important faptul că oamenii, când devin egali, să-şi păstreze religia.

Nu am nici dreptul, nici dorinţa să examinez mijloacele supranaturale pe care le foloseşte Dumnezeu pentru ca o credinţă religioasă să ajungă în inima omului. Nu examinez acum religiile decât dintr-un punct de vedere strict uman; vreau să aflu în ce fel pot fi ele, în modul cel mai simplu, să-şi păstreze autoritatea în vremurile democratice în care intrăm.

Am arătat cum, în vremuri de cunoaştere şi de egalitate, spiritul uman nu consimţea decât cu greu să accepte credinţe dogmatice şi nu resimţea puternic nevoia de a le avea decât în materie de religie. Acest lucru demonstrează mai întâi că , în acele vremuri, religiile trebuie să stea, mai discret decât în celelalte timpuri, în limitele care le sunt proprii şi să nu caute să le depăşească; deoarece, dorind să-şi extindă puterea în afară domeniului religiei, ele riscă să nu mai fie crezute defel. Ele trebuie să traseze cu grijă cercul în care aspiră să menţină spiritul uman şi, dincolo de acesta, să-l lase pe deplin liber şi în voia lui.

Mahomed a făcut să coboare din cer, şi le-a aşezat în Coran, nu numai principii religioase dar şi principii politice, legi civile şi penale, teorii ştiinţifice. Dimpotrivă, Evanghelia nu vorbeşte decât de raporturile generale ale oamenilor cu Dumnezeu şi cu ei înşişi. Dincolo de aceasta, ea nu dă nici o învăţătura şi nu obligă pe nimeni să creadă ceva. Numai un asemenea fapt, între o mie de alte fapte, este suficient pentru a demonstra că prima dintre aceste două religii nu va putea domina multă vreme în epoci luminate şi democratice, în vreme ce a doua este menită să domnească în aceste secole cum a făcut-o şi în celelalte.

Dacă merg mai departe cu această cercetare, găsesc că, omeneşte vorbind, pentru ca religiile să se poată menţine în vremurile democratice, ele trebuie nu numai să se închidă cu grijă în cercul subiectelor religioase; forţa lor depinde încă mult de natura credinţelor pe care le au, a formelor exterioare pe care le adoptă şi a obligaţiilor pe care le impun.

Ceea ce am spus mai înainte, că egalitatea îi duce pe oameni spre idei foarte generale şi extrem de ample, trebuie să se înţeleagă, înainte de toate în materie de religie. Oameni asemănători şi egali înţeleg cu uşurinţă noţiunea unui Dumnezeu unic, care impune fiecăruia dintre ei aceleaşi reguli şi le acordă, la acelaşi preţ, fericirea viitoare. Ideea de unitate a neamului omenesc îi duce mereu la ideea de unitate a Creatorului, în vreme ce, dimpotrivă, oameni extrem de departe unii de alţii şi foarte diferiţi ajung cu uşurinţă să creeze tot atâtea divinităţi câte popoare, caste, clase şi familii există şi să croiască mii de căi diferite pentru a ajunge la cer.

Nu putem nega că însuşi creştinismul nu a suferit, mai mult sau mai puţin, influenţa exercitată de starea socială şi politică asupra credinţelor religioase.

În momentul în care a apărut pe pământ religia creştină, Providenţa, care pregătea, fără îndoială, lumea pentru venirea ei, reunise, ca pe o uriaşa turmă, o mare parte a speciei umane sub sceptrul Cezarilor. Oamenii care alcătuiau această mulţime se deosebeau mult unii de alţii; cu toate acestea, aveau un punct comun; ascultau toţi de aceleaşi legi; şi fiecare dintre ei era atât de slab şi atât de mic în raport cu măreţia prinţului încât, dacă erau comparaţi cu el, păreau cu toţii egali.

Trebuie să recunoaştem că această stare nouă şi specială a omenirii i-a făcut pe oameni să se simtă atraşi de adevărurile generale din creştinism şi tot această stare poate explica uşor şi modul rapid în care el a pătruns spiritul uman.

Dovada contrarie s-a făcut după căderea imperiului.

Lumea romană făcându-se atunci, ca să zicem aşa, ţăndări, fiecare naţiune a revenit la identitatea ei de la început. Curând, în interiorul acestor naţiuni, rangurile au început să se multiplice la infinit; rasele s-au delimitat, castele au împărţit fiecare naţiune în mai multe popoare (inamice). În vâltoarea acestui efort comun care poate părea să incite societăţile omeneşti să se subdivizeze în tot atâtea fragmente pe cât era posibil de închipuit, creştinismul nu a pierdut din vedere principalele idei generale pe care le pusese în evidenţă. Cu toate acestea, el a părut că adoptă, în măsura în care putea, tendinţele noi apărute din fracţionarea speciei umane. Oamenii au continuat să nu adopte decât un singur Dumnezeu, creator şi păstrător al tuturor lucrurilor; dar fiecare popor, fiecare oraş, şi ca spun aşa, fiecare om a crezut că poate obţine un privilegiu special şi că îşi poate crea protectori speciali pe lângă domnul şi stăpânul său. Cum nu puteau să divizeze Divinitatea, s-au mulţumit să-i multiplice şi să-i amplifice agenţii; prinosul adus îngerilor şi sfinţilor a devenit un cult aproape idolatru pentru majoritatea creştinilor şi, peste o clipă, a existat temerea că religia creştină se va întoarce la religiile pe care le învinsese.

Mi se pare evident că pe măsură ce barierele care separau naţiunile din sânul omenirii şi pe cetăţenii din cadrul unui popor tind să dispară, pe atât spiritul uman se îndreaptă, de la sine, spre ideea unei fiinţe unice şi atotputernice ce dăruie, în mod egal şi nepărtinitor, fiecărui om, aceleaşi legi. Este important deci ca, în special în vremurile de democraţie, să nu se confunde prinosul adus agenţilor secundari cu slăvirea care se aduce numai Creatorului.

(Putem deci prevedea de pe acum că orice religie care va stabili în vremuri de democraţie puteri intermediare între Dumnezeu şi om şi care va indica unor oameni anumite comportări se va lovi de tendinţele puternice ale inteligenţei şi ea nu va câştiga autoritate sau o va pierde pe cea pe care o câştigase într-o vreme când starea socială determina noţiuni contrare.)

Un alt adevăr mi se pare foarte limpede: în perioadele de democraţie, religiile trebuie să se îngrijească mai puţin de formele exterioare decât în celelalte perioade.

Am arătat, în legătură cu metoda filozofică a americanilor, că nimic nu revoltă mai mult spiritul uman în perioadele de egalitate decât ideea de a se supune formelor. Oamenii care trăiesc în aceste timpuri suportă cu greu imaginile; simbolurile li se par artificii puerile folosite pentru a ascunde sau a împodobi în ochii lor nişte adevăruri care ar fi mai firesc să fie cercetate în toată goliciunea lor şi la lumina zilei; rămân reci la ceremonii şi sunt, în mod firesc, înclinaţi să nu acorde decât o importanţă secundară amănuntelor de cult.

Cei însărcinaţi cu reglementarea formei exterioare a religiilor în vremurile democratice trebuie să fie foarte atenţi cu aceste tendinţe naturale ale inteligenţei omeneşti, pentru a nu lupta fără rost împotriva lor.

Cred cu toată fermitatea în necesitatea formelor; ştiu că ele fixează spiritul uman în contemplarea adevărurilor abstracte şi, ajutându-l să le cuprindă mai bine, îl fac să le urmeze cu pasiune. Nu îmi închipui că ar fi posibil ca o religie să se menţină fără un cult exterior; dar, pe de altă parte, cred că, în vremurile în care intrăm, ar fi deosebit de periculos să multiplicăm peste măsură aceste forme; sunt de părere că trebuie mai curând să le restrângem şi să nu reţinem decât ceea ce este absolut necesar pentru perpetuarea principiului, care este substanţa religiilor, cultul nefiind decât forma lor. O religie care ar deveni mai tipicară, mai inflexibilă şi mai încărcată de mici reguli în vreme ce oamenii devin tot mai egali, s-ar vedea curând redusă la o ceată de habotnici înfocaţi în mijlocul unei mulţimi necredincioase.

Ştiu că mi se va obiecta că religiile, având drept obiect adevăruri generale şi eterne, nu se pot supune inclinaţiilor schimbătoare ale fiecărui secol fără a pierde în ochii oamenilor caracterul lor de certitudine; voi răspunde că trebuie să facem cu mare grijă o deosebire între ideile principale care constituie o credinţă şi care alcătuiesc ceea ce teologii numesc dogme şi noţiunile accesorii legate de ele. Religiile sunt obligate să se menţină neclintite în primele, indiferent de spiritul particular al timpului; dar trebuie să se păzească cu străşnicie de a se ataşa în acelaşi fel de ultimele, în vremurile când totul este în continuă mişcare şi când spiritul, obişnuit cu priveliştea lucrurilor omeneşti în mişcare, regretă cu amărăciune imobilitatea. Nu ni se pare că nemişcarea în lucrurile exterioare şi secundare ar avea o şansă de durată decât dacă societatea civilă este ea însăşi imobilă; oriunde aiurea, am convingerea că ea reprezintă o primejdie.