FUNDATIA IOAN BARBUS

Sclavi din fire

Diário do Comércio, 22 august 2011

Hoardele de derbedei care răspândesc astăzi haosul pe străzile Londrei, aşa cum au făcut la Paris în 1968, la Oslo în 2009 şi în zeci de alte capitale occidentale la diverse date, sunt formate din acei indivizi care, invariabil, laudă şi ridică în slăvi guvernele cele mai tiranice din lume.

Unul dintre fragmentele cele mai detestate şi mai batjocorite din literatura filosofică este acel paragraf din Politica în care Aristotel afirmă, fără a clipi, că unii oameni sunt sclavi din fire: chiar dacă îi eliberezi şi îi copleşeşti cu drepturi civile, încetul cu încetul vor reveni la condiţia de sclavi, pentru că s-au născut cu spirit de slugă şi nimic nu-i va putea vindeca de asta. Ceea ce s-a scris împotriva acestei afirmaţii ar fi suficient pentru a umple biblioteci întregi.

Unii văd în această afirmaţie un semn al autoritarismului congenital al tradiţiei aristotelic-scolastice, pe care Bacon şi Descartes bine au făcut că le-au exorcizat, deschizând porţile pentru era democraţiei şi a libertăţii. José Guilherme Merquior ajunge să celebreze această schimbare ca pe un fapt de dimensiuni antropologice, în care fiinţele umane ar fi trecut de la o existenţă determinată de fatalismul fără drept de apel, la vremurile bune ale „destinului liber ales” (voi comenta la un moment dat această argumentare, care mi se pare dementă).

Până şi cei mai devotaţi admiratori ai lui Aristotel încearcă să micşoreze vina ruşinosului pasaj, atribuindu-l prejudecăţilor epocii, pentru care filosoful nu ar trebui să fie, personal, tras la răspundere. Cu toate acestea, din ce în ce mai mult, afirmaţia lui Aristotel îmi pare un adevăr incontestabil.

Am început să mă gândesc acest lucru atunci când citind schiţa biografică a lui Michel Foucault scrisă de Roger Kimball, mi-a venit în minte întrebarea fatală: Dacă nimeni nu este sclav din fire, de ce naiba există cluburi de sadomasochism? Individului îi este bine în viaţă, e respectat şi răsfăţat, îşi are libertatea lui şi un venit anual bunicel garantat de Statul-providenţă, dar din când în când întoarce spatele tuturor acestor lucruri şi cheltuieşte o sumă considerabilă ca să fie biciuit, pălmuit şi umilit de către băieţoi musculoşi îmbrăcaţi în curele de piele asemanatoare celor ale soldaţilor romani. Mai mult decât o nostalgie de la boue (nostalgia noroiului, n.t.), este dorul de sclavie.

Suntem atât de obișnuiți cu ideea conform căreia condiţia de sclav ar fi un destin impus din afară, încât interpretăm afirmaţia lui Aristotel în sens invers, înţelegându-o în sensul modern al unui determinism exterior şi tocmai de aceea o respingem. Dar natura unei ființe, pentru filosoful Liceului, era ceea ce are ea mai intim, găsindu-şi expresia imediată şi spontană în dorinţă.

Nimic mai inevitabil, prin urmare, decât ca într-o societate din care sclavia a dispărut ca instituţie şi în care orice dorinţă explicită de supunere este stigmatizată ca o josnicie nevrednică, instinctul de sclav să persiste doar ca fantezie sexuală, dovedind existenţa a ceea ce simţul convenienţelor neagă.

Dar mai există o expresie a acestui instinct, mai vizibilă şi, prin urmare, având şi mai multă nevoie de camuflaj. Hoardele de derbedei care răspândesc astăzi haosul pe străzile Londrei, aşa cum au făcut la Paris în 1968, la Oslo în 2009, şi în zeci de alte capitale occidentale la diverse date, sunt formate din acei indivizi care, invariabil, laudă şi ridică în slăvi guvernele cele mai tiranice din lume.

În Cuba, Iran, Zimbabwe, Sudan sau în China, ar accepta cu docilitate munca forţată şi ar cânta laude regimului în mari festivităţi civice. Ar fi modele de conduită disciplinată. Scăpaţi într-o democraţie modernă, ei devin resentimentari şi anti-sociali, dispreţuiesc ordinea constituţională care îi protejează şi umflaţi de o aroganţă fără margini, ies să dărâme şi să dea foc la tot ce întâlnesc în jur.

Ce e asta? Mentalitate de sclav. Inapţi pentru a trăi în libertate, respectă numai biciul, de care ascultă atunci când e aproape şi îl preamăresc în proză şi în versuri atunci când e departe.

Dacă există un instinct al sclaviei, este logic că acesta determină doar comportamente generale şi nu căutarea unei anumite poziţii sociale. Formele de inferioritate variază în diferite structuri sociale, dar un simplu instinct nu poate alege căile specifice prin care se va exprima, în funcţie de circumstanţele variate ce ţin de moment şi de loc.

Acelaşi impuls care duce la supunere într-o ţară, duce la revoltă într-o alta. De aceea, există mai mulţi rebeli în ţări libere şi prospere decât în ţările cele mai nenorocite, conduse de cei mai sângeroşi tirani.

Mizeria şi asuprirea rareori produc rebeliuni. O ascensiune socială parţială, suficientă pentru a oferi indispensabilul, dar nu și pentru a potoli toate ambiţiile şi toate invidiile – iată formula infailibilă pentru fabricarea unei mase de rataţi plini de ură. Dar, prin definiţie, este imposibil să satisfaci toate ambiţiile care îşi schimbă conţinutul pe măsură ce progresul generează noi forme de bogăţie şi odată cu ele, noi surse de frustrare şi invidie. Prin urmare, creşterea bunăstării sociale nu produce niciodată un mediu de recunoştinţă şi de pace: produce ură, invidie şi resentimente în doze multiplicate de sute de ori.

Simplul fapt de a primi asistenţă de la Stat face ca individul să spumege de ură împotriva celor care nu au nevoie de ea. În mentalitatea de sclav, această reacţie este, practic, de nestăpânit. Individul care, în amărâta lui de ţară de origine, cerea de pomană cu capul în jos, este acelaşi care, transplantat într-un un mediu de libertate, democraţie şi asistenţialism de Stat, primeşte ca pe o chemare din ceruri îndemnul demagogilor la o revoltă strașnică în numele „dreptăţii sociale”.

Când citeşti la un filosof antic vreo afirmaţie care şochează convenţiile moderne, pe care tu le iei drept adevăruri de nezdruncinat, înfrânge-ţi graba de a o explica, într-un sentiment reconfortant de superioritate, prin prejudecăţile unei ere dispărute. Verifică dacă nu cumva eşti tu cel care proiectează asupra ei o interpretare anacronică, punând în gura filosofului o prostie de invenţie proprie.

traducere: Anca Cernea

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Olavo de Carvalho

Olavo de Carvalho

Un comentariu

  1. stefan
    7 ianuarie 2012

    foarte interesant articol !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian