Brigitte Gabriel este un personaj aparte al mişcării anti-jihad. Născută în 1965 în Liban, într-o familie de creştini maroniţi, pe vremea când ţara încă mai era creştină, a crescut în plin război civil şi a aflat pe propria ei piele ce înseamnă terorismul islamic şi cel „palestinian”.

Salvată de intervenţia militară a Israelului în sudul ţării, declanşată împotriva organizaţiilor teroriste „palestiniene” (operaţiunea Litani din 1978), a emigrat ulterior în Statele Unite ale Americii. Prezentatoare de ştiri la diverse televiziuni, a înfiinţat ONG-ul American Congress For Truth cu misiunea de a combate antiamericanismul, antisemitismul şi antioccidentalismul corect politic dominante în presă şi în mediul academic.

Prezentăm discursul ţinut de Brigitte Gabriel la Duke University, în octombrie 2004, preluat din Frontpage Magazine.

Un supravieţuitor al tiraniei palestiniene apără Israelul

Sunt mândră şi onorată să mă aflu aici ca libanez vorbind pentru Israel — singura democraţie din Orientul Mijlociu. Crescută într-o ţară arabă, vreau să vă ofer o fereastră către inima lumii arabe.

Am fost crescută în Liban unde am fost învăţată că evreii sunt răi, Israelul este Satana, şi că vom avea pace în Orientul Mijlociu numai când îi vom omorî pe toţi evreii şi îi vom arunca în mare.

Când musulmanii şi palestinienii au declarat jihadul împotriva creştinilor în 1975, au început prin masacrarea lor oraş după oraş. Am sfârşit trăind într-un adăpost antiaerian de la vârsta de 10 până la 17 ani, fără electricitate, mâncând iarbă pentru a putea trăi şi m-am târât pe sub gloanţele lunetiştilor pentru a ajunge la apă.

Israelul a fost cel care a venit în ajutorul creştinilor din Liban. Mama mea fusese rănită de un obuz tras de musulmani şi a fost dusă într-un spital israelian pentru a fi tratată. Când am intrat în sala de urgenţe, am fost şocată de ceea ce am văzut. Pe podea erau sute de oameni de răniţi, musulmani, palestinieni, creştini libanezi şi soldaţi israelieni. Doctorii îi tratau pe toţi, în funcţie de răni. Au tratat-o pe mama mea înaintea soldatului israelian care stătea întins lângă ea. Nu se uitau la religie. Nu îi interesa afilierea politică. Vedeau oameni nevoiaşi şi ajutau.

Pentru prima dată în viaţa mea, eram martora unei calităţi umane pe care cultura mea nu ar fi arătat-o duşmanilor ei. Am văzut ce însemnă valorile israelienilor – capabili să îşi iubească inamicul în cele mai grele momente. Am stat 22 de zile în acel spital. Acele zile mi-au schimbat viaţa şi modul în care ascult media. Am realizat că mi s-a vândut o minciună despre evrei şi Israel, foarte departe de realitate, fabricată de propriul guvern. Ştiam că dacă eram un evreun într-un spital arab, aş fi fost linşată şi aruncată în timp ce strigăte de bucurie de Allah Akhbar (Dumnezeu e mare) ar fi răsunat în spital şi pe străzi.

Am devenit prietenă cu familiile soldaţilor israelieni răniţi, în special cu o anume Rina, cea al cărui unic copil fusese rănit la ochi.

Într-o zi eram cu ea şi formaţia armatei israeliene a venit să cânte melodii naţionale pentru a ridica moralul soldaţilor răniţi. În timp ce inconjurau patul fiului lui Rina, cântând o melodie despre Ierusalim, Rina şi cu mine am început să plângem. Mă simţeam în plus şi mă îndreptam să ies din camera, când această mamă m-a prins de mână şi m-a tras înapoi fără să se uite la mine. M-a îmbrăţişat în timp ce eu plângeam şi mi-a spus: „Nu este vina ta.” Stăteam acolo amândouă, plângând şi ţinându-ne una alteia mâinile.

Ce diferenţă între ea, o mamă care privea la singurul ei copil, de 19 ani, marcat pe viaţă, şi care încă putea să mă iubească pe mine – inamicul, şi o mamă musulmană care îşi trimite copilul să se arunce în aer doar pentru a omorâ câţiva evrei sau creştini.

Diferenţa dintre lumea arabă şi cea israeliană este una de caracter şi de valori. Barbarismul versus civilizaţiei. Dictatură versus democraţie. Rău versus bine.

Acum o dată ca niciodată, era rezervat un loc special în cele mai întunecate adâncimi ale Iadului aceluia care ar omorâ în mod intenţionat un copil. Acum, uciderea intenţionată a unui copil israelian este legalizată de palestienieni drept „luptă armată”. Odată ce acest tip de comportament este legalizat împotriva Israelului, el este legalizat împotriva tuturor, constrâns de nimic mai mult decât credinţa subiectivă a unor oameni care s-ar înfăşura în dinamită şi cuie pentru a omorâ copii în numele lui Dumnezeu.

Pentru că palestinienii au fost încurajaţi să creadă că uciderea unui civil israelian nevinovat este o tactică legitimă pentru a-şi urmări cauza, întreaga lume suferă astăzi de o ciumă terorismului, de la Nairobi la New York, de la Moscova la Madrid, din Bali spre Beslan, o ciumă a terorii care a fost autorizată şi perfecţionată de palestinieni în ultima jumătate de secol.

Îşi motivează atentatele sinucigaşe prin „disperare determinată de ocupaţie”. Dar permiteţi-mi să vă spun adevărul. Primul atentat cu bombă comis de arabi împotriva statului israelian a avut loc cu 10 săptămâni înainte ca Israelul să devină independent. Duminică dimineaţa, 22 februarie, 1948, în anticiparea independenţei Israelului, un triplu atentat cu maşină capcană a fost detonat de terorişti arabi pe strada Ben Yehuda, în ceea ce era atunci sectorul evreu al Israelului. Cincizeci şi patru de oameni au fost omorâţi şi sute au fost răniţi. Este evident că terorismul arab nu este cauzat de „disperarea determinată de ocupaţie”, ci de ÎNSĂŞI IDEEA unui stat evreu.

De atâtea ori în istoria ultimilor 100 de ani, cetăţenii au stat şi au făcut nimic, permiţând răului să învingă. Aşa cum America s-a ridicat împotriva şi a învins comunismul, acum este timpul să se ridice împotriva terorii bigotismului religios şi a intoleranţei. A venit vremea ca toţi să sprijinim şi să apărăm statulul Israelului, aflat în prima linie a luptei împotriva terorismului.