PNȚ a fost înființat în 1926 prin unirea Partidului Național Român cu Partidul Țărănesc. Partidul Național Român a fost forța politică care a luptat pentru drepturile românilor din Transilvania, scopul său fiind unirea românilor transilvăneni cu Țara mamă. Din 1919, partidul a fost condus de Iuliu Maniu, care era foarte respectat încă de la acea dată, mai ales pentru contribuția sa esențiala la Unirea din 1918. Partidul Țărănesc a fost înființat după Primul Război mondial de Ion Mihalche, un învățător din Arges, veteran de război care s-a distins în luptele de pe Valea Dâmboviței și de la Oituz și Mărășești, fiind decorat pentru meritele sale cu Ordinul Mihai Viteazul. Ion Mihalache s-a implicat în realizarea unirii Basarabiei cu Vechiul Regat și, după război, a luptat pentru improprietărirea țăranilor.

PNȚ a avut o politică bazată pe patru mari principii: morala creștină, patriotismul luminat, dreptatea socială, democrație. În PNȚ au activat cercuri de studii în care s-au dezbătut pozițiile politice ale partidului în chestiunile de actualitate internă, dar și teme doctrinare generale sau de politică internațională etc. Începând din 1938, activitatea partidului a fost impiedicată de regimurile dicatoriale, însă aceasta nu a dus la oprirea dezbaterilor în cadrul partidului.

Desi orientarea PNȚ a fost considerată de centru stânga, membrii și simpatizanții săi au avut mereu importante opțiuni conservatoare, mai ales atașamentul față de morala creștină, valorile naționale și trecutul țării, respectul pentru proprietatea privată și economia liberă.

În timpul pregătirii Actului de la 23 august 1944 și în anii ce au urmat a avut loc o apropiere între liderii țărăniști și tinerii lor colaboratori din afara PNȚ, precum Grigore și Radu Niculescu-Buzești, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu, care optau pentru democrația parlamentară de tip britanic, de orientare mai conservatoare. Grigore Niculescu-Buzești a fost considerat multă vreme un posibil urmaș al lui Iuliu Maniu.

În scurta perioadă de normalitate de dupa 23 august, a existat în PNȚ un interes pentru lucrările unor apărători ai pieței libere. Astfel, în 1946 a fost discutată lucrarea “Drumul spre servitude” de Friederich Hayek (tradusă atunci “Calea spre iobăgie”). Cum în perioada 1944-1947, PNȚ a fost cea mai importantă forță de opoziție împotriva comunismului, era firească preocuparea de a face o delimitare doctrinară netă între orientarea moderat de stânga a partidului și pretențiile de politică de stânga pe care le aveau slujbașii armatei de ocupație.

Începând din 1944 până la interzicerea sa în 1947, PNȚ a fost forța politică în care se regăseau majoritatea cetățenilor țării. Popularitatea PNȚ-ului era datorată acțiunilor înaintașilor partidului, mai ales contribuția lor la realizarea Unirii din 1918, dar și succeselor politice din perioada interbelică și atitudinii lui Iuliu Maniu de opoziție față de dictaturile carlistă, antonesciană și comunistă. De asemenea, rolul PNȚ în realizarea Actului de la 23 august 1944, considerat salutar de toți liderii Armatei și de imensa majoritate a populației, a contribuit substanțial la creșterea popularității partidului. Președintele PNȚ, Iuliu Maniu se bucura de un prestigiu imens în țară și în străinătate. Ion Mihalache, de asemenea, era un lider carismatic și foarte respectat. Liderii PNL și PSD (Titel Petrescu), care reprezentau partide importante, s-au alăturat lui Iuliu Maniu pentru binele țării. Alte forțe anticomuniste au avut o importanță secundară. (Mișcarea legionară nu a avut conducere și linie doctrinară unitare. Membrii săi au acționat individual sau în grupuri mai mult sau mai puțin asemănătoare. Mulți au aderat la alte grupari, inclusiv cea comunistă. PNȚ a acceptat legionari cu condiția de a nu fi luat parte în trecut la acte dezonorante și de a se angaja că respectă principiile democrate. În ciuda miturilor care se vântură azi despre popularitatea lui Ion Antonescu, nu au existat forțe fidele acestuia. Mareșalul nu era popular la sfârșitul războiului și nu a lăsat în urma sa adepți.)

Ocupația sovietică și procesul PNȚ

Comunismul impus de Moscova în România și în celelate țări din Est este o religie politică. După cum nazismul este o promisiune mincinoasă de mântuire prin rasa germană, care pervertește mesajul de mântuire adus omenirii prin Poporul Ales, tot astfel comunismul este o prevertire a mesajului creștin, printr-o falsă fagaduință de atingere a binelui universal aici, pe pământ.

Comunismul are profeți (Marx, Engels, Lenin), ceremonii (marșuri, manifestații, spectacole), aniversări cu dată fixă (1 Mai, 23 august, Ziua Republicii, ziua de naștere a lui Ceaușescu), rituri de inițiere (intrarea în partid, în organizația de pionieri) și rituri „penitențiale” (autocritica și pedepsirea “dușmanilor”). Ca religie politică, aspiră să impună o anumită viziune generală asupra vieții și să creeze un „om nou”. Omul existent, adică cel „vechi”, trebuie să dispară. Cum aceasta nu se poate face de la sine, este necesară revoluția și teroarea. Acestea sunt parte integrantă a teoriei și pacticii marxist-leniniste și au fost folosite fără nicio excepție în toate țările blocului sovietic. Promisiunile revoluției au rămas veșnic o ficțiune, însă teroarea a fost reală, organizată de Stat, care și-a ucis proprii cetățeni pe timp de „pace”, deseori mai mult decât armatele inamice pe timp de război, dovedindu-se astfel dușmanul omului de rând și principalul factor de violență fizică și morală.

Cei care prin ceea ce sunt, nu neapărat prin ceea ce fac, denunță imperialismul URSS, trădările beneficiarilor regimului și farsa care prezintă eșecul și corupția drept un progres, sunt desemnați de regim dușmanii păcii, poporului și progresului. „Dușmanii” nu pot fi tratați decât cu cruzime, umiliți și deposedați de tot ce au. „Vina” lor se extinde la întreaga familie și la prietenii, vecinii sau colegii care au omis să facă denunțuri. Metodele de luptă împotriva “dușmanilor” depășesc cu mult nivelul confruntării politice și necesitățile pe care le-ar avea un grup de interese ca să se mențină la putere. “Vina” o dată stabilită de ierarhii sectei, trebuie să fie demascată, iar publicul trebuie să fie isterizat și să intre în logica scenariului, sau măcar să fie destul de ingrozit încât să nu i se împotrivească. “Dușmanul”, chiar după ani grei de inchisoare, nu mai revine în rândul oamenilor, ci trebuie să își poarte stigmatul de fost deținut politic și să rămână la marginea societății. Acest sistem era aplicat în URSS după 1917 și a fost impus și în țările ocupate de URSS după al Doilea Razboi Mondial.

În România, teroarea a început să fie simțită foarte clar după instalarea guvernului Groza, la 6 martie 1946. Cum am arătat mai sus, nu a fost un accident sau un caz particular, specific României, explicabil prin excesul de zel al unor extremiști care nu au înteles corect idealurile comuniste. Principalii vectori ai terorii (dar nu singurii), procurorii, anchetatorii, torționarii, politrucii și propagandiștii, aveau roluri clare și erau îndoctrinați sistematic și planificat, în cadrul structurilor statului, după modelele indicate de consilierii sovietici care activau în toate instituțiile publice românești.

Eliminarea partidelor politice istorice din viața publică românească a fost pregatită la Moscova înainte de 23 august 1944. Procesul PNȚ a fost o înscenare stalinistă și totdată o lovitură dată intregului popor român, care alesese în 1946 Partidul Național Țărănesc. Acțiunea a fost organizată de statul comunist, condus de o minoritate care a impus în România un regim ilegitim și criminal, și a fost pregătită propagandistic cu mult timp inainte, prin agresiunile sistematice împotriva membrilor și simpatizanților PNȚ și prin incitările la ură și crimă propagate de presa comunistă, condusă de Silviu Brucan. La jocul comuniștilor au contribuit unii politicieni veroși, în frunte cu liberalul Gheorghe Tătărascu, dar și intelectualii corupți precum Mihail Sadoveanu, C.I. Parhon, George Călinescu, Mihai Ralea etc. Condamnările din Procesul lui Iuliu Maniu fuseseră hotărâte înainte de începerea procesului.

Pentru a găsi un pretext pentru eliminarea PNȚ, s-a inventat un scenariu de „complot” impotriva statului. „Complotul” avea o componentă politică, una militară și una diplomatică, prin urmare au fost implicați oameni politici, diplomați și militari. Unii dintre „complotiști” nici nu se cunoșteau (Nicolae Carandino i-a cunscut pe Camil Demetrescu și Radu Niculescu-Buzești în ziua începerii procesului). Acuzații au fost supuși presiunilor morale și fizice în timpul anchetei, nu au avut posibilitatea să consulte documentele care îi acuzau și cei mai mulți nu au avut nici apărători onești. Dupa cum s-a stabilit la rejudecarea procesului, în 1998, faptele incriminate erau pure invenții sau interpretări false ale unor fapte reale, adică nu erau infracțiuni sau nu întruneau elementele unei infracțiuni. Deși totul era o farsă, regimul a folosit-o pentru a declanșa o represiune care a durat zeci de ani. Practic, a fost un delir structurat, în care țărăniștii, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, au fost prezentați ca dușmanii țării, bandiți, vânduti Vestului etc. (Unii nu s-au eliberat de urmările acestei boli și continuă și astăzi campania impotriva lui Maniu și Mihalache.)

PNȚ a fost interzis, nu desființat. Nici unul din liderii săi nu a admis desființarea partidului, nici măcar sub cele mai dure presiuni. Iuliu Maniu și Ion Mihalache au rămas liderii opoziției anticomuniste chiar și în detenție. După moartea lor, ei au fost simbolul și motivatia rezistenței urmașilor lor.

Procese asemănătoare cu cel al liderilor țărăniști au fost orchestrate în toate țările din Est împotriva partidelor democrate independente de URSS. Procesul PNȚ a fost un moment important în acapararea puterii de către comuniști, însă nu a fost un eveniment singular. Condamnadrea liderilor țărăniști a fost urmată de sute de procese politice, care au avut menirea să adancească climatul de groaza și suspiciune în întreaga țară, prin arestarea a sute de mii de oameni, dintre care foarte mulți au murit în detenție, în condiții atroce.

La Moscova nu s-a decis doar condamnarea opozanților reali și imaginari ai regimului, ci și modul de funcționare a sistemului de închisori și lagăre de muncă forțată, în care un loc aparte l-au avut închisorile destinate exterminării elitelor de la Sighetul Marmației și Râmnicu Sărat. În aceste locuri au fost închise personalități publice cu ținută morală deosebită, vederi democrate, calități de lider și capacitate intelectuală, care rezistaseră presiunilor din timpul anchetelor și al detenției. La Sighet (1950-1953), au fost ținuți realizatorii Unirii din 1918, persoane publice care se opuseseră Diktatului de la Viena, dictaturii lui Antonescu și abuzurilor comuniștilor, mulți profesori universitari, militari de rang înalt și miniștri, episcopatul catolic, diplomați etc. La Râmnicu Sărat (1957-1963) au fost încarcerați lideri din generația mai tânără decâ cea exterminată la Sighet, o mare parte fiind țărăniștii care declanșaseră Greva de la Aiud, însă au fost duși acolo și diplomați, preoți și lideri militari din închisorile de la Gherla sau Pitești. Regimurile din închisorile de exterminare a elitelor au fost aprobate de conducerea comunistă, care a aplicat indicațiile consilierilor sovietici. Închisoarea de la Sighetul Marmației a fost deființată numai după uciderea lui Iuliu Maniu, în 1953, iar cea de la Râmnicu Sărat după uciderea lui Ion Mihalahe, în 1963.

În toate închisorile politice regimul a fost foarte dur. Cu toate acestea, mii de țărăniști au găsit resurse să reziste rămânând fideli principiilor lor și păstrându-și omenia față de cei din jur. Prestigiul PNȚ a crescut constant până mult după arestarea celor doi lideri țărăniști și datorită curajului și demnității pe care le-au arătat foarte mulți țărăniști în închisori. Aceștia au fost deopotrivă intelectuali și oameni simpli (fixația marxista cu divizarea societății în clase și ierahizarea muncitori – țărani – intectuali a fost împusă în societate după 1947). Nu există mărturii care să dovedească faptul că o anumită categorie, intelectualii sau țăranii, ar fi rezistat mai bine. Țărăniștii care au rezistat, indiferent de numărul de diplome, au spus că și-au găsit resursele în credința în Dumnezeu, în iubirea de țară și în educația morală primită în familie și la școală.

În anii 1963-1964, s-a început desființarea închisorilor politice pentru a se câștiga simpatia și ajutorul tehnologic al Vestului, ceea ce nu însemna că violența a încetat. Deși se știa că deținuții politici vor fi eliberați, Securitatea, prin conducerile închisorilor, a declanșat așa-numita reeducare blândă, un demers în care deținutilor li se prezentau “realizările” regimului și li se cerea să admită că sunt înfrânți, că au slujit unei cauze greșite, că vremea lor a trecut, și să promită că se vor “îndrepta”, ceea ce de cele mai multe ori însemnă să devină informatori. Reeducarea „blândă” nu a fost o manifestare a socialismului cu față umană, ci o formă de razboi psihologic îndreptat impotriva unor oameni epuizați, agresați fizic și moral și împotriva familiilor lor.

Supraviețuitorii închisorilor

În perioada 1964-1989, țărăniștii care au supraviețuit închisorilor rămânând fideli lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache, au fost supravegheați și șicanați în permamență de Securitate. Pentru membri PNȚ nu a existat așa-numita “deschidere” de la începutul domniei lui Ceaușescu. După închisoare, țărăniștii au găsit foarte greu locuri de muncă, aproape niciodată conform pregătirii lor. Liderii au fost urmăriți pe stradă, li s-a montat aparatură de ascultare în case, li s-a controlat și confiscat corespondența, li s-au refuzat pașapoartele, au fost chemați la Securitate „pentru discuții” etc. Cu toate aceste greutăți, foarte mulți țărăniști au păstrat legăturile între ei și au rămas preocupați de activitatea publică.

În 1971, în casa lui Victor Anca, a avut loc o întâlnire a unor lideri țărăniști, la care au participat Ion Puiu, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ioan Ovidiu Borcea, Victor Coconeti, comandorul Gheorghe Mocanu, Alexandru Bratu, Achim Maria și Leonida Romanos. S-a discutat posibilitatile de activitate publică în eventualitatea unei reale democratizări viitoare și poziția lui Nicolae Penescu în PNȚ (fusese secretarul general al PNȚ înainte de procesul din 1947, unde avusese o atitudine discutabilă; ajuns în exil, s-a străduit foarte mult să facă cunoscută represiunea politica din România). Cicerone Ionițoiu, Ioan Bărbuș și Camil Demetrescu au fost informați asupra conținutului discuțiilor. Securitatea a reacționat foarte prompt. Participanții au fost anchetați și șicanați o lungă perioadă.

În februarie 1972, un fruntaș țărănist, fost deținut politic, Victor Coconeti, a murit în condiții foarte suspecte. Deși în ziua în care a murit fusese îmbrăcat în bluza cu guler pe gât, la morgă avea în mană o cravată. Autoritățile au comunicat că a fost găsit în curtea interioară a instituției în care lucra și au stabilit că motivul morții a fost sinuciderea, ceea ce este practic imposibil, pentru că în acea perioadă Victor Coconeti era bucuros că urma să i se nască primul copil (soția era însărcinată în luna a 8-a), a doua zi era ziua de naștere a tatălui său și, în general, nu era deloc depresiv, ci dimpotrivă, avea o fire foarte puternică și veselă. Avocatul Victor Anca, unchiul său, a vorbit cu procurorul care ancheta cazul, iar acesta l-a sfătuit să nu insiste cu căutările. Soției i s-a dat de înțeles că dacă familia va continua cercetările, copilul va avea de suferit.

În 1975, a fost arestat un alt țărănist important, avocatul Alexandru Bratu, fost deținut politic, care fusese încarcerat și la Râmnicu Sărat pe timpul lui Vișinescu. A fost condamnat pe baza mărturiei unor informatori. Eliberat în 1977, a emigrat în SUA.
Tot în 1975, diplomatul Camil Demetrescu, care nu era membru PNȚ, dar se bucurase de încrederea lui Iuliu Maniu și fusese condamnat în Procesul PNȚ, a fost judecat și condamnat, la 10 ani de aceasta dată, pentru că, în două cărți care îi aparțineau, făcuse scurte adnotări în care zeflemisea minciunile despre rolul comuniștilor la 23 august 1944. În urma intervenției Monicăi Lovinescu la postul de radio Europa Liberă, a fost eliberat imediat după ce a sosit la închisorea din Aiud.

În 1987, Corneliu Coposu, Ion Rațiu, Ion Diaconescu și Ioan Bărbuș au afiliat PNȚ-ul la Internaționala Creștin Democrată.

La începutul anului 1989, Securitatea a început din nou anchetarea liderilor țărăniști, pentru o sumă de bani care ar fi fost trimisă de Ion Ratiu lui Ion Puiu. Anchetele s-au desfășurat după sistemul din inchisori, durau până la 12 ore, iar anchetatorii se schimbau între ei, fără ca cel interogat să se poata odihni. Din fericire, nu s-a ajuns la violențe fizice.

În ianuarie 1990, PNȚ a fost primul partid politic care s-a înregistrat. În mai puțin de două săptămâni de la căderea lui Ceausescu o mare parte din membrii Tineretului Universitar Național Țărănesc din 1947 au reușit să constituie organizații în toate orașele mari din țară. Partidul și-a schimbat denumirea din Partidul Național Țărănesc în Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat.

Scena politică romanească din anul 1990 a fost în multe privințe repetarea celei din 1946. Frontul Salvarii Naționale (FSN), urmasul PCR, a reunit în rândurile sale rețeaua de putere și beneficiarii sistemului ceaușist, dar principalii responsabili din FSN (guvern/stat) nu au mai avut tenta naționalista a fostului cârmaci, ci puternicele afinități proruse ale lui Ion Iliescu, Silviu Brucan, Nicolae Militaru etc. Politica acestora fața de PNȚ a rămas la tipicul stalinist aplicat cu 45 de ani în urmă. S-au folosit aceleași calomnii împotriva liderilor PNȚ, aceleași măsuri de impiedicare a publicării și difuzării ziarului țărănist Dreptatea și aceleași metode de dezinformare a publicului și de intimidare a alegătorilor.

Obiectivele principale ale PNȚ la începutul anilor 90 erau: garantarea dreptului la proprietatea privată, eliminarea dominației FSN asupra vieții publice și a presei, retrocedarea bunurilor confiscate abuziv. În plan extern, partidul atrăgea atenția că transformările din URSS nu erau decât de fațadă, solicita încetarea influenței ruse în România și integrarea țării în NATO și în Piața Comună. Aceste cerințe erau privite de FSN ca expresia ideilor învechite ale liderilor țărăniști. FSN propunea atunci înființarea de intreprinderi comune româno-ruse, ocrotirea (nu garantarea) proprietății private, “democrație în cadrul frontului”, integrarea în Comunitatea Statelor Independente (țările din fosta URSS) etc.

Mișcarea civică și intelectuală a fost în general neîncrezătoare sau chiar ostilă față de partidele istorice și nu a înteles importanța cinstirii eroilor anticomuniști. În timpul manifestației din Piața Universității, balconul Universității a fost închis tuturor partidelor politice, fără să se țină seama de trecutul și orientarea lor democratică și prooccidentală. Din rea voință sau mărginire, atât politicienii apropiați de FSN, cât și inacceptabil de mulți intelectuali vorbeau serios despre pericolul răzbunărilor și de posibilitatea ca victimele să răspundă agresorilor cu aceeași măsură, dacă nu mai rău. După cum știe toată lumea, nu a existat nici un gest de răzbunare și nici măcar indicii ale unor intenții de răzbunare. Era doar o nouă calomnie împotriva rezistenților anticomuniști, care la acea dată erau oameni în vârstă, bolnavi și săraci, împinși la marginea societății de regimul comunist, care înțeleseseră ca Iliescu și gașca lui sunt comuniști inrăiți, gata de orice ca să nu lase puterea din mână. Au avut dreptate. Peceriștii din FSN au organizat mideriade, au controlat circulația informațiilor și au păstrat pârghiile puterii de-a lungul anilor, chiar dacă și-au făcut din când în când operații estetice și și-au schimbat numele în PSDR, PDS sau PSD.

Foștii deținuți politici țărăniști nu au cerut rejudecarea proceselor în care au fost condamnați, deoarece au considerat că nedreptatea a fost făcuta de stat și că statul este cel care trebuie să o repare. Procesul lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache a fost rejudecat din inițiativa autorităților în 1998, însă majoritatea celorlalte procese în care au fost arestați mii de țărăniști nu au fost rejudecate, astfel că sentințele rămân formal valabile și astăzi.

Îndepărtarea de Iuliu Maniu și Ion Mihalache

Există mărturii potrivit cărora a existat o apropiere între Corneliu Coposu și Virgil Măgureanu, fostul șef rusofil al SRI și unul din responsabilii mineriadei din 13-15 iunie 1990. Constantin Ionașcu, fost deținut politic cu un comportament exemplar, prieten vechi și colaborator apropiat al lui Corneliu Coposu, își amintește că Măgureanu îi dădea informații președintelui PNȚ: „de la Măgureanu ştia domnul preşedinte cine sunt trădătorii. Venea noaptea, eu îi deschideam uşa, eu o încuiam după ce pleca. Nu vorbeau numai despre ţărănişti, ci de oameni din toate domeniile. Îl respecta mult pe domnul Coposu”. Mișu Barcan, fost antrenor de canotaj la Dinamo și ulterior mâna dreaptă a lui Corneliu Coposu, membru fondator al Ritului de York și inspector al Marii Loji Naționale Romane, susține că “atât domnul Coposu, cât şi domnul Măgureanu au pus umerii la reaprinderea luminii în România” și nu vede „nicio contradicție” cu faptul ca președintele țărănist era greco-catolic.

Cert este că, mai ales după 1992, partidul a început treptat să fie dominat de oameni formați în spirit comunist. Mircea Ciumara, de exemplu, care se lăuda că l-a citit pe Lenin, dar nu putea să spună din ce școală economica face parte, a deținut portofoliile finanțelor și industriei și comertului în guvernarea Convenției Democratice (CDR). Activitatea partidului a fost viciată de un grup restrâns de activiști, care dețineau de obicei funcții obtinute prin numire, nu prin alegeri, și care își impuneau punctul de vedere în organizațiile județene și a celor de tineret și studenți. Controversele legate de aceste interferențe au dus la foarte multe demisii, care au fost relatate în presa vremii. Din pacate, Corneliu Coposu și-a folosit prestigiul nu pentru aplanarea conflictelor, ci pentru sprijinirea grupării care urmărea indepartarea “extremiștilor”, adică a celor cu vederi anticomuniste, care erau și cei mai populari în partid.

Cu toate că ajutorul material al creștin-democraților vestici a fost important, influența lor doctrinară a fost mai puțin pozitivaă pentru că la acea dată creștin-democrația vestică se îndeparta în ritm rapid de principiile creștine. Astfel că, în 1996, când PNȚCD a câștigat alegerile, partidul era foarte departe de PNȚ-ul anilor 1947-1990. Foștii deținuti fuseseră îndepărtați aproape în întregime, iar noii lideri vorbeau foarte puțin sau deloc de Iuliu Maniu, de Ion Mihalache și de principiile pentru care ei își dăduseră viața în închisoare. Ion Diaconescu, cu toate eforturile pe care le-a făcut, nu a reușit să însănătoșească atmosfera din partid și să îi refacă unitatea.

Aderarea la UE din 2007 a fost un demers în primul rand birocratic și mai puțin politic, care nu a inclus principiile pentru care au luptat rezistenții anticomuniști țărăniști. De altfel, la ceremoniile legate de acest eveniment, nici oficialii europeni, nici cei români, nu au găsit nimerit să îi omagieze pe cei care plătiseră un preț foarte scump pentru a scoate țara de sub cizma vecinului de la Răsărit și a o readuce în Europa.

Nu este așadar de mirare că la 70 de ani de la procesul PNȚ, meritele și jertfele lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache și ale celor care i-au urmat încă nu sunt cunoscute și cinstite cum se cuvine. Dușmanii celor doi conducători țărăniști sunt în continuare puternici și dețin pârghii importante în viața publică. Este însă foarte impresionat și semnificativ faptul că, până acum, crimele și teroarea comunistă, manipulările postdecembriste, amnezia intelectualilor și ura față de eroi a progresiștilor, nu au reușit să îi șteargă cu totul pe cei doi lideri din memoria și inimile românilor. Iuliu Maniu, Ion Mihalache și cei care le-au fost alături rămân repere morale greu de egalat, ceea ce arată că înca nu s-a jucat ultima carte în ce privește șansele de viitor ale unei politici romanesti bazate pe principiile creștine și pe sistemul democratic european tradițional, în respect față de trecutul țării, jertfele eroilor și angajamentele luate de România față de aliații tradiționali.