Pe siteul rusesc katehon.com a fost publicat un articol care conține fragmentul de mai jos:

Ceea ce este mai interesant este faptul că atlantiştii folosesc retorica conservatoare în Polonia, la fel şi în România. Această strategie a fost folosită de ani de zile în Polonia şi este în prezent în creştere în România, unde au creat centre intelectuale şi structuri politice care fuzionează discursul conservator cu o poziţie geopolitică în mod clar anticontinentalistă. Exemplul cel mai spectaculos este sursa românească inliniedreapta.net.

.

Katehon.com este condus de Konstantin Malofeev și Alexandr Dughin. Malofeev este un oligarh apropiat de Vladimir Putin, aflat pe lista occidentală de sancțiuni impusă apropiaților lui Putin după invadarea Ucrainei și finantator al trupelor rusești din estul Ucrainei, dar și al grupurilor pro-ruse din Europa. Alexandr Dughin e ideologul lui Vladimir Putin, dar asta e cunoscut, deja.

Din echipa katehon.com mai fac parte:
– Sergei Glaziev, consultant al lui Vladimir Putin și co-fondator al partidului Rodina, alături de Dmitri Rogozin;
– Leonid Reshetnikov, fost locotenent SVR și președintele Institutului Rus pentru Studii Strategice (RISI), care îl consiliază pe același Vladimir Putin;
– Alexandr Dughin, individul alături de care Dan Puric vrea o „antantă creștină”, altfel adept al stalinismului, nazismului și anti-ortodoxiei (în cuvintele lui – detalii)

Printre autorii români publicați de katehon.com se numără:
– Marius Văcărelu (profesor la SNSPA și „specialist în geopolitică, colaborator al lui Alexandr Dughin cu vizite dese în Rusia);
– Dan Puric (nu doar admirator al lui Dughin, dar și colaborator, fost și prezent, al Securității și securiștilor ceaușiști);
– Ovidiu Hurduzeu (vicepreședinte PRU, susținător al ieșirii României din NATO);
– Octavian Racu (discipol al lui Iurie Roșca, traducătorul din R. Moldova al cărților lui A. Dudin în româneste; autor pe Sputnik.com);
– Iurie Roșca;
– Bogdan Duca (autor pe Sputnik.com și alte site-uri pro-Kremlin);
– Cristian Pantelimon (idem.);
– Valentin Vasilescu („Romanian military analyst, former deputy commander of Otopeni Airport”).

Majoritatea personajelor de mai sus se regăsesc şi pe cunoscuta Listă a prietenilor Rusiei din România, care a fost difuzată de grupul de hackeri „Shaltai Boltai”, tradusă în română şi publicată de inliniedreapta.net în decembrie 2014, şi preluată apoi de o foarte mare parte a mass media din România.

În articolul în care Katehon.com spune că ILD e „the most spectacular” dintre platformele care încurcă socotelile propagandei rusești în România este schițată strategia de influențare a societății, politicii și geopoliicii românești, un mini-manual de instrucțiuni pentru agentura rusească, cărticica propagandistului rus din România și Polonia.

Pe scurt, nu trebuie să se meargă pe filorusism (așa se explică prezența în Lista lui Dughin a lui Victor Roncea, cu nota „Pe unele chestiuni poate avea poziții incomode, nu e filorus”), pentru că nu ține în România și Polonia, ci pe strategia ruperii de occident, prin prezentarea occidentului în culori sumbre care să estompeze imaginea în general foarte proastă pe care o are Rusia în ochii românilor și polonezilor. Pentru asta sunt folosite diferite forme ale discursului iliescian de la începutul anilor ’90:   reinventarea faimosului „Nu ne vindem țara!”, care a fost folosit de comuniști ca justificare a impiedicării investițiilor occidentale și a „privatizărilor” care au dus la acapararea economiei de fostul Partid Comunist Român; străinii ne fură, ne otravesc sufletele și mâncarea; ne „colonizează”; băncile sug sângele poporului ș.a.m.d.

(Pentru că descrie foarte bine temele pe care acesta le vântură la televizor de un an, citind articolul îmi tot apăreau în față bărbuța și ochii mari și încercănați ai lui Marian Munteanu.)

***

Geopolitica Estului Europei și câteva propuneri pentru miezul problemei

„Este esenţial pentru Europa, inclusiv Rusia, să se stabilească un sentiment colectiv de identitate proprie pentru a contracara ce a fost descris ca atlantism, monocultură consumistă globală sau ‘McWorld’.

Anul acesta [2015], Statele Unite au început să facă, din relativ slab conectatele ţări est-europene, un bloc serios antirusesc. […]

Ţările-cheie sunt aici Ţările Baltice, Polonia şi România. Trebuie să amintim că, pe lângă exerciţiile militare din aceste ţări, a fost o cantitate crescândă de isterie antirusă în regiune, inclusiv arestări şi percheziţii la cei care au îndrăznit să aibă o poziţie independentă asupra politicii externe a ţărilor lor. Cei mai remarcabili au fost naţionaliştii lituanieni care au fost condamnaţi pentru că au publicat pe site-ul lor texte ale lui Aleksandr Dughin. Moartea ciudată şi timpurie a lui Vlad Hogea, tânărul lider al [Partidului] România Unită în decembrie 2014  poate fi comparată cu moartea la fel de stranie a lui Andrzej Lepper în august 2014 (liderul partidului populist de dreapta „Autoapărarea” din Polonia). Acestea arată că apartenenţa la opoziţie poate să te coste viaţa în Estul Europei.

De ce atât multă atenţie pentru Ţările Baltice, Polonia şi România?

În primul rând, există un motiv pur geografic: Ţările Baltice, Polonia, Ukraina şi România ţin Rusia închisă, separând-o de Europa şi mai ales de Germania. Cu participarea acestor ţări se poate construi perfect un cordon sanitar de la Marea Baltică la Marea Neagră. Aceste ţări sunt deajuns pentru a realiza acest lucru.

În al doilea rând, Polonia şi România sunt cele mai mari [ţări] est-europene din zonă şi au cel mai important potenţial militar din regiune. Populaţia Poloniei este de 38,346,279 şi personalul său militar activ este de 130,000. Pentru România aceste cifre sunt 21,730,000 şi  73,000. Prin comparaţie, armata maghiară este de numai 29 000 de oameni şi Serbia are numai 20,000. Ambele ţări (România şi Polonia) au industrie militară proprie, şi Polonia are peste jumătate de milion de rezervişti.

În ambele ţări elitele societăţii, ca şi oamenii de rând, consideră în mod tradiţional ţările lor ca avanposturi ale Europei şi Lumii Occidentale în întregime şi se vâd pe ei ca apărători împotriva duşmanilor de la Răsărit. Amândouă ţările au dezvoltat concepte geopolitice care să justifice expansionismul înspre Est. În Polonia, există o versiune a vechii idei iaghelone, numită după dinastia care a domnit în timpul Rzes Pospolita – Republica Poloneză. Ideile cele mai importante au fost formulate acum un secol. Este vorba de conceptele de Intermarium şi Prometeism ca şi cea de ULB (Ucraina-Lituania-Belarus sau Giedraitis-Meroşevsky). Dacă alte versiuni ale ideii iaghelone prezintă o agendă pur revanşistă, Intermarium, Prometeismul şi ULB se pretind a fi pur liberale. Presupun un rol-cheie al polonezilor în aducerea „democraţiei” în Ucraina şi Belarus şi, de asemenea, propun să planifice distrugerea şi fragmentarea spaţiului geopolitic al Rusiei.

Este semnificativ că anul acesta conceptul de Intermarum a fost din nou discutat activ în rndul publicului, nu doar în Polonia, ci şi în Ucraina şi Belarus.

În România, au revendicările lor legate de Est: ţara are încă pretenţii la Moldova şi Transnistria şi mulţi sprijină conceptul antirusesc de „geopolitică a ortodoxiei” care a fost elaborat de analistul geopolitic Simion Mehedinţi şi se bazează pe negarea rolului Rusiei de lider al lumii ortodoxe. Deci pentru tradiţia geopolitică românească, este crucial să se insiste asupra unei politici independente de Rusia şi să se folosească o retorică ortodoxă conservatoare împotirva Rusiei.

Al treilea motiv: nici una din aceste ţări nu a fost un prieten apropiat al Rusiei sau al Germaniei, istoriceşte vorbind. Această percepţie este bazată pe trecutul de războaie şi supunere şi pe rolul dominat de astăzi al Germaniei în UE. Companiile germane şi austriece au cumpărat aproape toate pământurile agricole, resursele şi industria din România şi Polonia. Deci refuzul hegemoniei Vestului şi al TNC în aceste ţări se reduce adesea la o banală germanofobie. Acest factor este frecvent utilizat de Soroş şi de partenerii lui, care penetrează masiv toate mişcările de protest împotriva distrugerii şi tâlhăririi resurselor naturale ale ţării. Aceasta compromite reorientarea acestor ţări şi posibilitatea intrării lor în orice proiect continental.

Pe lângă aceste motive obiective, mai este unul subiectiv: dorinţa ambelor ţări de a trage foloase din rolul lor privilegiat de parteneri ai SUA pentru a li se ameliora poziţia în regiune. În plus, pentru România mai e încă un alt motiv: vrea să folosească sprijinul extern al Americii ca să îşi întărească poziţia în Transilvania. Într-un moment în care Ungaria nu se supune dictatelor SUA, românii speră că vor opri revendicările Ungariei în regiune transformându-se într-un aliat-cheie al SUA în Sud-Estul Europei.

Rolul altor ţări est-europene este mai puţin semnificativ. Totuşi, atlantiştii le iau în considerare (…)

Probabil cele mai profund americanizate ţări est-europene sunt statele baltice, lucru care se vede dacă luăm în considerare că toate trei au avut preşedinţi care au fost educaţi în America de Nord. Preşedinta Letoniei Vaira Vīķe-Freiberga, care şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă la Montreal, a avut un rol esenţial în a face din Letonia o ţară membră a NATO şi UE, şi după al doilea mandat era luată în calcul pentru postul de secretar general al ONU. Preşedintele estonian Toomas Ilves, care acum insistă să se construiască locuri de cazare pentru trupele NATO la frontiera vestică a Rusiei, a crescut la New Jersey, a terminat studiile la Universitatea Columbia University, şi şi-a început cariera politică ca propagandist anti-rus la Radio Europa Liberă.

Sigur, există şi alte ţări est-europene care încearcă să păstreze o politică ceva mai independentă, ca Ungaria, Slovacia, Serbia, Macedonia şi Grecia (care nu e considerată în mod tradiţional parte a Europei de Est, dar din punct de vedere geografic face parte din regiune). Cu toate acestea, potenţialul lor este limitat. Ce e cel mai important, nici una din ele nu este esenţială pentru stabilirea unui cordon sanitar. Pentru aceasta trebuie să ne concentrăm pe Polonia, România şi ţările baltice, dar pe Polonia şi România înainte de orice. Asta e geografie pură: România închide porţile Balcanilor şi Polonia stă între Rusia şi Europa Centrală.

Care este situaţia politică în Europa de Est, mai ales în aceste două ţări?

Practic, sfera politicii interne este dominată de structurile atlantiste. Continentaliştii sunt marginalizaţi sau fărămiţaţi şi formarea de noi structuri a fost stopată. Aceasta s-a făcut cu România Unită de exemplu. Excepţiile sunt Ungaria, Grecia şi Macedonia. Mişcarea “Dveri” din Serbia are un anumit potenţial. Popularitatea partidului „ATAKA” din Bulgaria este în declin şi alte structuri antiatlantiste sunt marginale. Estonia şi Letonia se pot lăuda că partidele lor proruse sunt cele mai mari din aceste ţări (Partidul de Centru şi Armonia), însă coaliţiile proatlantiste le-au alungat în opoziţie. Un exemplu interesant este înfiinţarea Partidului „Schimbarea” în Polonia, totuşi, aceste partide rămân marginale şi de abia şi-au început viaţa politică.

Ceea ce este mai interesant este faptul că atlantiştii folosesc retorica conservatoare în Polonia, la fel şi în România. Această strategie a fost folosită de ani de zile în Polonia şi este în prezent în creştere în România, unde au creat centre intelectuale şi structuri politice care fuzionează discursul conservator cu o poziţie geopolitică în mod clar anticontinentalistă. Exemplul cel mai spectaculos este sursa românescă inliniedreapta.net, care este condusă de către moştenitorii foştilor internaţionalişti comunişti de origine evreiască (care seamănă cu neoconservatorii din SUA).

Această strategie poate fi explicată clar, pentru că valorile conservatoare sunt normale pentru 99% din populaţie. Sprijinul pentru unele partide care pentru vestici par stângiste este bazat pe sprijinul lor clar pentru valorile conservatoare (“Smer” în Slovacia şi Partidul Social Democrat în România).

În mod obişnuit, structurile trendului ideologic social conservator, social populist au cel mai mare sprijin în rândul mişcărilor şi partidelor cu poziţii eurocontinentaliste. Apelul la valorile tradiţionale şi la suveranitatea statelor are un loc în inimile est-europenilor. Atlasul Valorilor Europene, o evaluare a Europei de Est şi de Vest produsă în colaborare şi publicată de cercetători cu sediul în Olanda, arată că Europa de Est este în mod tradiţional un bastion al valorilor conservatoare.

Regiunea [Europei de Est] este casa celui mai mare număr de oameni care au atitudini pozitive faţă de Biserică din Europa, ca şi cel mai mare număr de oameni care se caracterizează pe ei ca religioşi. Est-europenii sunt cei mai puţin pozitivi faţă de valorile de gen promovate de UE. Acest potenţial poate fi exploatat, dar trebuie folosit inteligent, prin modelele ideologice care  răspund problemelor reale care îi preocupă pe europeni: pierderea suveranităţii, criza şi dependenţa economică, vinderea la străini a terenurilor şi resurselor, şi viitorul instabil al UE. În procesul de implementare a cotelor de migranţi, poate să se ivească problema imigranţilor din lumea a treia, mai ales când această problemă (influx de migranţi) e cuplată cu exodul oamenilor născuţi în acele ţări.

Astfel, modelele geopolitice şi ideologice care abordează problemele est-europenilor trebuie să fie propuse de eurasianişti, nu de o agendă de stânga a unor stalinistoizi nostalgici. În aceste modele trebuie să se evoce amintiri istorice specifice est-europenilor. De exemplu, imaginea lor ca apărători ai Europei şi Creştinătăţii trebuie să fie reorientată către apărarea împotriva liberalismului, marxismului cultural, ideologiei corectitudinii politice, capitalismului oligarhic, plutocraţiei şi forţelor hegemoniei globale. Trebuie să se insiste că leadership-ul SUA face acum parte dintr-o agendă antieuropeană.

Din nefericire, atitudinile faţă de Rusia, ţara-cheie în proiectul eurasiatic, nu sunt peste tot pozitive. În timp ce în cea mai mare parte din Balcani sentimentul popular rămâne în general pozitiv, elita este antirusă sau sceptică. În Polonia şi România, Rusia este percepută cu o anumită anxietate, pentru că mulţi se craponează de trecutul tulbure al ţărilor lor.

Această problemă trebuie să fie rezolvată. Liderii şi structurile continentaliste din Estul Europei nu trebuie să arate ca mâna Moscovei. Mai mult, nu trebuie să fie marionetele Moscovei sau Berlinului. Moscova şi Berlinul, polii transgeografici continentalişti, trebuie să găsească forţe politice (de presupus în zona naţional-populistă) şi să se gândească că împărtăşesc o viziune continentalistă asupra lumii şi pot fi mai degrabă parteneri decât clienţi. Trebuie să fie orientaţi spre suveranitatea lor mai degrabă decât spre şi prin rusofilie ca atare. Deci Inima, atât cea Europeană, cât şi cea Eurasiatică, trebuie să se orienteze în această direcţie.”