G. K. Chesterton este un detectiv desăvîrşit. Acţiunea eseurilor sale se desfăşoară de obicei într-un cadru idilic, în suburbiile liniştite ale sistemului progresist, printre idei de la sine înţelese, adoptate aproape fără nici o rezistenţă de fiecare dintre noi. În mijlocul consensului general, Chesterton simte o neregulă. De altfel, vedem cu toţii că, în ciuda abundenţei de idei generoase, lucrurile nu merg cum ar trebui, cadavre duhnind a cinism apar în locurile cele mai neaşteptate, schelete ipocrite ne întîmpină în cele mai respectabile şifoniere. Cine să fie criminalul? Aici intervin rasturnări spectaculoase de situaţie: pătrunzatoarea logică iluministă are pe manşetă urme de praf de puşcă, sfaturile extrase din stiinţele moderne şi chiar proverbele cele mai banale ascund un cuţit în buzunar, raţiunea umană liberă a comis din nou o greşeală de neiertat. Enigmele poliţiste ale lui Chesterton au întotdeauna final fericit. În care, în loc de răspunsuri memorabile la întrebări false, avem şansa surprinzătoare de a vedea faţă în faţă dileme reale.

The Times a invitat mai multe personalităţi să răspundă printr-un eseu la intrebarea: “Ce e în neregulă cu lumea aceasta?”. Chesterton a raspuns printr-o scrisoare: “Stimaţi domni, eu sînt. Al Dvs., G. K. Chesterton”.

Chesterton a fost un nonconformist în vremea sa şi, oricît de ciudat ar putea părea unora, respectul pentru bun simţ, logica şi umorul ramîn în continuare, şi în secolul XXI, preocupări uşor excentrice.

Eroarea medicală

G. K. Chesterton

O carte modernă de cercetări sociologice are o structură oarecum predeterminată. De regulă, începe cu o analiză a situaţiei actuale, cu statistici, tabele de populaţie, cu rata de scădere a criminalităţii printre congregaţionalişti, rata de creştere a isteriei în rîndul poliţiştilor şi multe alte observaţii similare consemnate deosebit de precis; tot de regula, se încheie cu un capitol intitulat “Remediul”. Acestei metode minuţioase, serioase, ştiinţifice i se datoreaza aproape în totalitate împrejurarea că acest “Remediu” nu este niciodată descoperit. Aceasta schemă, o întrebare cu iz medical urmată de o reţetă de vindecare, este o nerozie; este cea dintîi mare nerozie a sociologiei. Se cheamă diagnosticarea prealabilă a bolii, etapă care ne va permite apoi identificarea medicaţiei potrivite. Pe cînd însăşi esenţa şi demnitatea umana ne obligă, în ce priveşte chestiunile sociale, să căutam să înţelegem mai întîi starea de vindecare şi abia apoi pe cea de boală.

Acest sofism este doar unul dintre cele cincizeci de sofisme pe care le-a creat obsesia modernă pentru metafore biologice sau corporale. Este la îndemină să vorbeşti despre organismul social sau despre leul britanic. Dar Marea Britanie nu este nici organism, iar leu nici atît. Din momentul în care îi atribuim unei naţiuni unitatea şi firescul unui animal oarecare, imaginaţia o poate lua linistit razna. Oamenii sînt bipezi, dar asta nu înseamnă că vom putea vedea o adunare de cincizeci de oameni drept un centiped. De aici vine, de exemplu, şi imensul absurd al discursurilor despre “naţiuni tinere” sau despre “naţiuni muribunde”, ca şi cum o naţiune ar avea o durată de viaţă fizică şi bine precizată. Astfel, unii spun despre Spania că ar fi in ultimul stadiu de batrîneţe; ar putea la fel de bine să spună şi că şi-a pierdut toţi dinţii din gură. Sau alţii care speră că în curînd Canada va produce o literatură naţională; asta e ca şi cum ai spune că în curînd Canadei îi va miji mustaţa. Naţiunile sînt formate din oameni; prima generaţie ar putea fi foarte bine ramolită, la fel de bine cum a mia generaţie ar putea fi foarte robustă. Acelaşi gen de deducţii le fac şi cei care văd împlinirea unei naţiuni prin simpla acumulare de cunoştinţe şi prin creşterea acesteia în dimensiuni, nu altfel decît în acord cu legile dumnezeieşti şi omeneşti. Aceştia nici măcar nu izbutesc să-şi respecte pîna la capăt propria paralelă cu corpul uman. Nu-şi mai pun întrebarea dacă nu cumva un imperiu creşte de fapt mai mult în copilărie, pe cînd la bătrîneţe acumulează doar ceva mai multă grăsime. Însă dintre toate variantele în care se poate greşi prin cedarea în faţa acestui capriciu al comparaţiilor fizice, cel mai grav este tocmai cel pe care îl avem în faţa noastră: obiceiul de a descrie detaliat o boală socială, pentru a propune mai apoi medicaţia corespunzătoare.

În fapt, noi vorbim despre boli în cazurile în care avem de-a face cu o deteriorare a funcţiilor corpului uman şi avem un motiv foarte bun să procedam aşa. Deoarece, deşi poate sîntem nedumeriţi în privinţa modului în care s-a produs stricăciunea, nu avem nici o dificultate în a ne pune de acord asupra modului în care ar fi trebuit să funcţioneze în mod normal. Nici un doctor serios nu îşi propune să creeze un tip nou de om, avînd ochii sau membrele amplasate diferit. În cazuri extreme, un om poate ieşi dintr-un spital cu un singur picior, însă nici un medic nu se va gîndi, copleşit fiind de un extaz creator, să îl trimită acasă cu un picior in plus. Ştiinţa medicală este mulţumită cu acest corp aşa cum este el şi depune eforturi doar pentru restaurarea sa.

În schimb ştiinţele sociale nu sînt deloc mulţumite de sufletul omenesc obişnuit şi au de vînzare tot felul de suflete noi, unul mai interesant ca altul. Omul, ca idealist social, va spune “m-am săturat sa fiu puritan; aş vrea să fiu păgîn”, sau “dincolo de această noapte de încercări şi suferinţe ale individualismului se întrevăd zorii unui paradis colectivist”. Ei bine, în ce priveşte corpul uman, nu avem de-a face niciodată cu acest soi de diferenţe în ce priveşte idealul ultim. Un pacient poate să vrea sau nu să ia chinina; însă ce este sigur este că vrea să se însănătoşească. Nimeni nu zice “m-am săturat de durerea asta de cap; cred că aş prefera o durere de dinţi”, sau “singura soluţie pe care o văd la aceasta gripă ar fi o erupţie de pojar”, sau “dincolo de această noapte de încercări şi suferinţe de pe urma guturaiului se întrevăd zorii unui paradis al reumatismului”. Iar dificultatea rezolvării problemelor publice rezidă tocmai în împrejurarea că tratamentele pe care le recomandă unii reprezintă pentru alţii boli cu mult mai grave; unii îşi imaginează stări de sănătate pe care alţii se încăpăţînează să le numească stări de boală. Dl. Belloc spunea odată că nu ar abandona ideea de proprietate decît o dată cu toţi dinţii din gura sa; totuşi, pentru Dl. Bernard Shaw proprietatea nu este un dinte, ci mai degrabă o durere de măsele. Lordul Millner a făcut o încercare sinceră de a implementa la noi eficienţa nemţească; cu toate acestea, mulţi dintre noi am fi primit mai degrabă cu bratele deschise o erupţie de pojar. Dr. Saleeby ar dori implementarea eugeniei; eu unul, in schimb, as prefera reumatismul.

Acesta este punctul caracteristic de blocaj în toate discuţiile moderne despre societate – sămînţa de ceartă nu este în modul de identificare a dificultăţilor, ci în ţinta pe care ne-o propunem. Sîntem de acord cu toţii despre lucrurile care nu sînt în regulă; însă ajungem destul de repede să ne scoatem ochii cînd discutăm despre o alternativă care ar fi bună. Sîntem cu toţii de părere că o aristocraţie leneşă este un lucru rău. Însă nu am admite în nici un caz cu toţii că o aristocraţie activă ar fi ceva de dorit. Sîntem cu toţii supăraţi pe preoţii necredincioşi din jur; însă unii dintre noi ar cu atît mai iritaţi dacă ar întîlni unul cu adevărat evlavios. Sîntem cu toţii indignaţi că armata noastră este slabă, inclusiv cei care ar fi chiar mai indignaţi dacă ar fi puternică. Chestiunea socială este exact opusul celei medicale. Nu sîntem, ca şi medicii, în dezacord asupra modului în care a survenit îmbolnăvirea, însă complet de acord asupra naturii stării de sănătate. Dimpotrivă, sîntem cu toţii de acord ca Anglia este în suferinţă, însă jumătate dintre noi mai degrabă şi-ar întoarce privirea dezgustaţi decît să o vadă în ceea ce numesc cealaltă jumătate sănătate înfloritoare. Abuzurile sînt atît de evidente, mirosul lor este atît de greu încît îi împinge pe toţi oamenii de bună cuviinţă într-o aparenţă de unanimitate. Uităm însă că, deşi sîntem de acord asupra abuzului, vom avea păreri destul de diferite asupra bunului uz al unui lucru. Dl. Cadbury şi cu mine vom fi probabil în acord cînd vom judeca o cîrciumă proastă; în schimb, în faţa alegerii uneia bune vom ajunge în mod sigur la o ceartă zgomotoasă.

Susţin, deci, că metoda sociologică obişnuită, de a diseca mai întîi mizeria sărăciei sau de a cataloga prostituţia, este cu totul inutilă. Cu toţii avem aversiune faţă de mizeria sărăciei; însă ar fi poate o cu totul altă poveste dacă am începe să discutăm despre sărăcia respectabilă. Cu toţii dezaprobăm prostituţia; însă nu toţi aprobăm puritanismul. Singura metodă de a discuta despre relele sociale este să sărim direct la idealul social. Nebunia din jur o vedem cu toţii; însă cum ar arăta sănătatea? Am intitulat această carte “Ce e în neregulă cu lumea aceasta?”, iar corolarul acestui titlu poate fi dedus destul de simplu: greşit este că nu ne întrebăm mai întîi unii pe ceilalţi cum am vedea o lume dreaptă.

Avem nevoie de un om lipsit de spirit practic

G. K. Chesterton

Cunoaşteţi, desigur, anecdota cu oul şi găina, o ilustraţie foarte bună pentru argumentaţiile zadarnice şi nesfîrşite ale filozofilor. Nu sînt convins că, dacă discuţia ar fi purtată în termeni corecţi, ar fi chiar inutilă o examinare mai atentă a problemei. Nu doresc să abordez aici acel soi de profunde dispute metafizice sau teologice pe care le ilustrează atît de bine povestea cu oul şi găina, ci un aspect mult mai concret. Materialiştii evoluţionişti ar putea fi imaginaţi satisfăcător, într-o viziune a tuturor lucrurilor, ca fiind proveniţi dintr-un ou, dintr-un embrion oval, nebulos, imens care s-a ouat singur printr-un accident cosmic. Pentru cealaltă şcoală de gîndire, cea transcendentalistă (căreia, personal, ii ramîn credincios), nu ar fi probabil nedemnă o reprezentare ca şi cum această frumoasă, rotundă lume în care trăim nu ar fi altceva decît oul depus de o pasăre sacră, nenăscută; porumbiţa mistică a profeţilor. Mult mai modestă este însă ţinta pentru care am invocat ajutorul puterii teribile a acestei neobişnuite delimitări. Fie că pasărea vie este aşezată la începutul firului logic, fie că nu, este în schimb absolut necesar ca ea sa fie aşezată şi la capătul acestuia. Pasărea vie trebuie ţintită – nu cu o puşcă de această dată, ci cu o baghetă magică, dătătoare de viaţă. Esenţial pentru coerenţa raţionamentului nostru este următorul aspect: oul şi găina nu trebuie gîndite ca apariţii cosmice egale şi alternante la infinit. Nu trebuie să le vedem ca pe un tipar textil repetitiv ou-găină; unul dintre ele reprezintă un mijloc, pe cînd celălalt este o ţintă; sînt două lumi mentale diferite. Lăsînd pentru moment la o parte eventualele complicaţii legate de micul dejun, putem spune că, principial, oul există doar pentru a produce o pasăre. În schimb, pasărea nu există doar pentru a produce alte ouă. O pasăre ar putea exista şi pentru a se amuza pe sine, pentru a-l lauda pe Dumnezeu, sau, de ce nu, pentru a-i sugera unele idei unui dramaturg francez. Fiind o fiinţă vie şi autonomă, este, sau poate fi, valoroasă în sine. Acuma, politica noastră modernă se află într-o absolută şi dezarmantă ignoranţă; a uitat complet aspectul că producerea unei vieţi fericite şi autonome este pîna la urmă ţinta tuturor complicaţiilor şi a compromisurilor prin care trecem. Nu vorbim decît despre oameni utili sau despre funcţionalitatea instituţiilor; adică, ne gîndim la găini doar în termeni de producători de ouă. În loc sa căutam să creştem o pasăre ideală, Acvila lui Zeus sau Lebăda lui Avon, sau orice altceva ne-am putea dori, discutăm doar despre procesul de înmulţire şi despre embrioni. Acest circuit în sine, separat de scopul său divin, devine dubios şi de-a dreptul morbid; o otravă se strecoară în embrionii tuturor realizărilor; iar politica noastră ne apare ca un coş de ouă clocite.

Idealismul reprezintă valorizarea fiecărui lucru doar sub aspectul esenţei sale practice. Idealismul ne îndeamnă să dezbatem mai întîi dacă vătraiul este potrivit pentru lovire, şi abia apoi dacă este potrivit pentru lovirea nevestei; sa cercetăm daca nu cumva oul este potrivit pentru cresterea pasarilor, inainte de a ne decide că e suficient de stricat pentru a putea fi utilizat în practica politică. Ce ştiu însă, e că aceste căutari teoretice (care nu reprezinta altceva decît eforturi de lămurire a scopului) îl expun pe cel care le practică banalei acuzaţii că se piaptănă în timp ce ţara arde. O şcoală, pentru care Lordul Rosebery poate fi considerat reprezentativ, şi-a asumat sarcina de a înlocui idealurile sociale şi morale care au reprezentat pînă acum motorul politicii cu un soi de coerenţă generală sau completitudine a sistemului social, cunoscută şi sub numele popular de “eficienţă”. Nu sînt pe deplin lămurit asupra doctrinei secrete a acestei secte. Însă, atît cît pot eu să înţeleg, “eficienţa” aceasta înseamnă că noi ar trebui să ajungem în situaţia de a cunoaşte totul despre o funcţionarea unei maşini, cu excepţia scopului pentru care aceasta a fost construită. Am observat mai nou un capriciu de-a dreptul neobişnuit: cel de a considera, cînd lucrurile merg prost, că avem nevoie de un om practic. Ar fi cu mult mai corect dacă am spune că, atunci cînd lucrurile merg foarte prost, avem nevoie de un om lipsit de spirit practic. Sau, cel puţin, de un teoretician. Un om practic este un om deprins cu rutina zilnică, cu modul în care funcţionează lucrurile în mod normal. Cînd lucrurile nu merg, avem nevoie de un gînditor, un om care are o teorie asupra motivului pentru care aceste lucruri functionează, atunci cînd funcţionează. E rău să te ocupi de coafură cînd arde ţara, însa mie îmi pare că ar fi destul de folositor, în aceleaşi condiţii, studiul hidraulicii.

Este astfel necesar sa renunţăm la agnosticismul din zilele obişnuite şi să incercăm ‘rerum cognoscere causas’. Dacă avionul în care vă aflaţi are o mică toană, s-ar putea să fie suficient un meseriaş bun la toate pentru rezolvarea ei; însă, dacă necazul este mai grav, probabil va fi nevoie de un profesor batrîn, distrat şi cu barbă albă, care să fie tîrît cu greu afară din laboratorul său, pentru analiza naturii răului. Cu cît mai grav dezastrul, cu atît mai lungă barba albă, cu atît mai distrat teoreticianul de care este nevoie pentru rezolvarea sa. Iar în unele cazuri extreme, nimeni în afara de omul (probabil destul de scrîntit) care a inventat o astfel de traznaie zburatoare nu va putea spune care a fost problema.

“Eficienţa” este inutilă pentru aceleaşi motive pentru care oamenii puternici, puterea voinţei sau supraomul sint inutili. Adică, este inutilă pentru că descrie acţiunile doar după ce acestea au fost deja efectuate. Nu are nici o teorie despre incidente înainte ca acestea să apară; aşa că nu are nici o putere de decizie. O acţiune poate să fie reuşită sau nereuşită doar după ce s-a desfăşurat; înainte de a începe, ar trebui să fie, ca teorie, corectă sau greşită. Susţinerea învingătorului este o minciună; pentru că în momentul în care trebuie susţinut nu este învingător. Nu există lupta de partea cîştigătoare; lupta se duce pentru a afla care este partea cîştigătoare. Daca o operaţiune a avut loc, a fost eficientă. Dacă un om a fost ucis, uciderea sa a fost eficientă. Soarele tropical este eficient în a-i face pe oameni leneşi şi adormiţi, în aceeaşi măsură în care un şef de echipă bătăuş din Lancashire este eficient în a-i face harnici ca nişte albine. Maeterlinck este la fel de eficient în a-i umple pe oameni de vibraţii spirituale stranii ca şi Domnii Crosse & Blackwell în a-i umple de dulceaţă. Depinde doar cu ce preferi să fii umplut. Lordul Rosebery, fiind un sceptic modern, probabil ar prefera vibraţiile spirituale. Eu însă, creştin ortodox fiind, prefer dulceaţa. Însă ambii sînt eficienţi doar dacă acţiunea lor a reuşit; şi ineficienţi pînă în momentul încheierii acesteia. Un om care se gîndeşte prea mult la succes va ajunge în cele din urmă un sentimentalist stors de vlagă; pentru că este nevoit să se uite întruna înapoi. Dacă are apreciere doar pentru victorii, ar trebui să se prezinte intotdeauna tîrziu la luptă. Pentru un om de acţiune, nimic nu are importanţă mai mare decît idealul său.

Acest ideal bine definit este o problemă cu mult mai urgentă şi mai practică în mijlocul timpurilor tulburi de acum din Anglia; mai mult decît orice planuri sau propuneri imediate. Pentru că haosul de astăzi se datorează unui soi de amnezie generală legată de ţinta pe care o urmăream cu toţii la început. Nici un om nu mai cere ceea ce işi doreste cu adevărat; fiecare cere ceea ce are impresia că poate primi. Şi tot aşa, în timp, poporul ajunge să uite ce îşi dorea omul la începuturi; după o viaţă politică viguroasă şi plină de succese, uită pînă şi el. Avem o abundenţă extravagantă de ‘varianta B’, un pandemoniu de ‘e bine şi aşa’. Ei bine, acest soi de pliere a dorinţelor nu numai că previne apariţia faptelor eroice, dar împiedică şi realizarea unor compromisuri adevărate. Se poate găsi mijlocul distanţei între două puncte doar dacă acestea sînt fixate. S-ar putea să putem ajunge la un aranjament între două parţi care nu pot obţine amîndouă ceea ce işi doresc; nu şi dacă aceştia nu îţi pot spune ce işi doresc. Un chelner ar prefera să primească de la clienţi comenzi clare, chiar dacă aceasta ar însemna să se trezească cu cereri de ‘ibis gătit în aburi’ sau ‘elefant fiert’; în schimb, îi găseşte cu capetele prinse în miini, adînciţi în calcule aritmetice legate de cantitatea de mîncare posibil prezentă în bucătăria restaurantului. Cei mai mulţi dintre noi am avut de suferit de pe urma acelui tip de doamne care, dintr-un soi de altruism pervers, reuşesc să facă mai mult rău decît egoiştii; care insistă aproape în hohote pentru cel mai antipatic fel de mîncare şi se agaţă cu disperare de cel mai retras loc de şezut. Cei mai mulţi dintre noi am participat la petreceri sau în excursii în care am asistat la astfel de scene de agitaţie efervescentă de auto-depreciere. Spre deosebire de aceste admirabile femei, din motive mult mai meschine, practicienii politicii ţin lucrurile în aceeaşi confuzie prin intreţinerea dubiului asupra pretenţiilor lor reale. Nu este nimic care să împiedice mai mult o rezolvare decît o aglomerare de astfel de mici capitulări. Ne uităm uluiţi la politicieni din toate aripile care sînt pentru o educaţie seculară, însă consideră că este inutil să încerce să facă ceva în această direcţie; care îşi doresc prohibiţia totală, însă nu cred ca sînt îndreptăţiţi să ceară tocmai ei aşa ceva; care regretă introducerea obligativităţii educaţiei, însă o continuă resemnaţi; sau care doresc împroprietarirea ţăranilor şi, în consecinţă, votează pentru cu totul altceva. Acest soi de oportunism năuc şi încurcat este cel de care ne împiedicăm la orice pas. Daca oamenii noştri de stat ar fi fost vizionari, poate s-ar fi facut şi ceva practic. Dacă le-am cere ceva abstract, poate am primi ceva concret în schimb. După cum se vede, nu este numai imposibil de obţinut ceea ce îşi doresc oamenii, dar este imposibil de obţinut şi macar o parte din acestea, deoarece nimeni nu poate să le puna clar pe hîrtie. Acea claritate şi chiar duritate din negoţul clasic pare că s-a pierdut cu totul. Uităm că în cuvîntul ‘compromis’ există, printre alte lucruri, şi particula bine definită si sonoră ‘promis’. Moderaţia nu este vagă; este la fel de bine definită ca şi perfecţiunea. Punctul din mijloc este definit in aceeaşi măsură în care sînt definite punctele extreme.

Dacă sînt pus de un pirat să merg pe o scîndură, e de prisos să mă ofer, ca un compromis de bun simţ, să merg pînă la o distanţă rezonabilă. Pentru că exact asupra acestei distanţe rezonabile nu vom fi de acord, eu şi piratul. Există un moment deosebit de bine precizat matematic în care scîndura se va inclina. Bunul meu simţ se întinde exact pînă la acel punct; în schimb, bunul simţ al piratului va începe de-abia din acel punct încolo. Însă acest punct este la fel de consistent definit ca orice alta diagramă geometrică; şi la fel de abstract ca orice dogmă religioasă.

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

 
Print Friendly, PDF & Email

39 COMENTARII

  1. Bine ai venit! Am operat doua editari minore. Am eliminat aparitia la inceput a “cuprinsului” (e un plugin care in acest context se merita dezactivat) si am scos tagul “blockquote”. Banuiesc ca textul dinanintea traducerii iti apartine, deci nu era nevoie de stil de citat. Sper ca n-am gresit.

  2. emil, mie mi-a plăcut cuvîntul “Cuprins”, l-am luat ca o metaforă, cuprins însoțit de conținut!

  3. Uite ca la o asa interpretare nu m-am gindit 🙁 Cind imi pun ochelarii de “techie geek” devin un cal binar.

  4. emil, lăsînd fandoselile pe al’dată, contribuția lui murfi este delectabilă:

    Susţin, deci, că metoda sociologică obişnuită, de a diseca mai întîi mizeria sărăciei sau de a cataloga prostituţia, este cu totul inutilă. Cu toţii avem aversiune faţă de mizeria sărăciei; însă ar fi poate o cu totul altă poveste dacă am începe să discutăm despre sărăcia respectabilă. Cu toţii dezaprobăm prostituţia; însă nu toţi aprobăm puritanismul. Singura metodă de a discuta despre relele sociale este să sărim direct la idealul social. Nebunia din jur o vedem cu toţii; însă cum ar arăta sănătatea?

    Iaca am băgat eu un b-quote, măcar să le sară-n ochi invadatrollilor!

  5. multumesc 🙂
    autocitarea e unul dintre visurile mele; era acolo butonul si mi-a fost greu sa ma abtin; dar e mai bine asa, multumesc

  6. murfi:

    Super!

    Ca exemplu modern la ce zice Chesterton, un interviu cu “filozoful” de origine slovenă, la mare modă în Vest acum, Slavoj Žižek (emil, poți să pui diacriticele pe Ž-eurile din numele tipului, de dragul acurataței?)

    P.S. Tipul e de parere că Marea Teroare a Revoluției Franceze a fost OK, o chestie necesară; nu poți efectua o schimbare radicală (pe care tipul și-o dorește) fără să omori cu nemiluita…

    http://www.guardian.co.uk/commentisfree/video/2010/jul/06/slavoj-zizek-living-in-the-end-times

    Please embed.

  7. PPS:

    Merită să vedeți video-ul, fie și numai pentru ticurile omului, ochii de pește și părul nespălat (el e boem, revoluționar și ‘telectual, nu burghez…)

  8. panseluța, mă găsisem aproape și am pus eu diacriticele, cît despre filosoful sloven… ale tinereții valuri, e cu aproape 4 luni mai tînăr ca mine 🙂

  9. Panseluta, nu merge “embed”. Gardienii nu au optiunea asta. Dar, da, e de vazut nea Žižek. Trotsky s-ar rasuci in mormint daca ar sti ce mucosi se autointituleaza filozofi marxisti.

  10. Pataphyl:

    Mersi de diacritice, dar chestia cu “valurile tineretii” nu tine.
    Mao a devenit Comisar al Partidului Comunist Chinez la 29 de ani, si si-a urmat, neabatut, misia, pina cind a stapinit China, total, in 1949.

    Lenin era deja revolutionar marxist la 17 ani, si nu s-a dezis toata viata. Stalin taia si casapea cind avea putin peste 20 de ani, si, cind, a crapat, avea un imperiu.

    Exemplele pot continua la nesfirsit.

  11. Ufff, panseluța, ziceam și eu… uite, emil e de părere că-i un mucos… de 61+ ani 🙂 Adevărat, mucii n-au vîrstă :mrgreen:

  12. Pataphyl @ 13:

    Ufff, dragule, ce conteaza, pina la urma, e cum “filosoful” vorbeste cu limba de sarpe, cum tulbura apele, cum zice ca nu e pentru un nou leninism, ca nu crede ca e timpul propice pentru o revolutie comunista, dar ca ne apropiem de un punct “zero”, chestie pe care nu o explica, si care punct zero cere schimbari fundamentale … adica, de fapt, vechea lupta de clasa, cu ‘telectualii tovarasi de drum la cirma.

  13. panseluta, pataphyl
    imi pare rau, dar nu cred ca sint de acord cu voi 🙂

    dl zizek nu este nici pe departe racit; tragerea frecventa si necontrolata a nasului si senzatia continua de usoara mincarime care il face sa duca mina la nas, energia, volubilitatea si avalansa de ginduri carora trebuie sa faca fata seamana mai mult cu o priza serioasa de cocaina inainte de inceperea interviului; iar faptul ca nu are tentative de a-si ascunde comportamentul imi sugereaza consum regulat si prelungit;

    pe de alta parte, la cit de fisneti au fost slovenii dupa caderea comunismului, la cit de repede s-au conectat la vest, era oarecum de asteptat sa apara personaje de genul acesta;
    un dinescu mai destept & on crack

  14. Murfi, sa stii ca ai dreptate. Si comparatia cu Dinescu e nimerita.
    Era mai demult un cetatean care polemiza pe aici si se autodeclara fan Žižek si nu de stinga, nu de dreapta, ci calare pe “cutting edge”. Abia acum inteleg ce e cu acest “cutting edge”… mai ales daca te gindesti cum se taie praful in linii, inainte de inhalare.

  15. murfi si emil

    Mersi de risul din suflet…

    Totusi, interviul lui Zizec e plin de ineptii si contradictii care nu se explica prin ingestia de cocaina: capitalismul nu e rezultatul egoismului (aici polemizeaza, de la egal la egal, cu Rousseau) si nici macar al unei forme de productie, dupa canonul marxist-leninist.
    Nu, spune straluminatul, capitalismul e rezultatul invidiei–chestie pe care Zizek o spune pe un ton de mare gaselnita filozofica personala.
    Adica, dupa teoria lui Zizek, Cain, ca primul si genericul invidios in ordinea lumii noastre, caduc-umane, ar fi si primul “capitalist” pentru ca si-a invidiat fratele.

    Bineinteles, Zizek si filozofii progresisti/”cutting edge” nu invidiaza pe nimeni; ei nu sunt atinsi de astfel de pacate umane–decit daca se anunta un fellowship gras la o universatitate de prestigiu sponsorizata de descendentii lui Cain…

  16. “m-am săturat de durerea asta de cap; cred că aş prefera o durere de dinţi”

    daca individualismul e junghiul si colectivismu’, tusea.
    care sunt partile rele ale individualismului?
    partile bune ale colectivismului, nu ma intereseaza.

  17. dr pepper
    pe scurt: liberalismul 🙂

    caragiale zice:

    Liberalii pretutindeni sunt iubitori de forme frumoase, de fraze şi de formule de senzaţie, filantropi nesocotiţi, considerând progresul omenirii ca o faptă a voinţii individuale, iar nu ca un rezultat firesc al mersului omenirii prin scurgerea vremilor; aşa sunt toţi liberalii, şi când zicem liberali, voim să înţelegem aci pe liberalii cinstiţi, născuţi liberali, cari gândesc strâmb şi lucrează astfel după temperamentul lor şi după cum îi taie capul, iar nicidecum nu vrem să înţelegem pe liberalii necinstiţi, făcuţi liberali, cari gândesc limpede, dar lucrează rău pentru interesul lor şi după cum îi împing poftele şi patimile lor, cum bunioară, în micul Paris al Orientului lucrează vestitul campion al desmoşteniţilor, marele mag al republicei universale, d. C. A. Rosetti.

    o sa incerc sa pregatesc si un raspuns mai serios; oricum, problema mi se pare adeseori pusa gresit; asta si pentru ca -ismele acestea sint deosebit de elastice; sint umbrele prea mari si uitam ce este pus sub fiecare dintre ele, ba chiar avem surpriza sa vedem ca se si suprapun; iar asta, dupa cum se vede si din caragiale, nu e o moda aparuta de curind la paris sau chicago

  18. da, merci, m’ai facut curios.
    si eu am invatat la scoala cat de bun a fost FDR si genialele sale idei despre iesirea din depresiune.
    dar macar eu am o scuza, pe vremea aceea nu numai ca nu existau atat de multe surse de informatie – erau chiar interzise.
    inghiteam ce ne invatau.
    acum, de ce nu ar fi individualismul, panaceu?
    pentru tusea “colectivista”?
    si cum se traduce “colectivist”?
    de ce sa nu dam exemple in termeni sportivi?
    sa luam spre exemplu, fotbalul, atat de indragir in europa.
    un sport colectiv, nu?
    dar transferurile se fac individual.
    se platesc milioane pentru un singur jucator – individual.
    iar in echipa, toti doresc sa fie cei mai buni ( individual), sa stea cat mai mult in teren.
    suporterii? suporterii nu isi doresc moartea echipei, nu?
    parerea mea strict personala este ca – tu, murfi, esti cauza decaderii europei.
    vedeti cum decade, simtiti nedreptatea, intelegeti cauza insa pactizati cu ideile stangii.

  19. dr pepper
    nu e ca vreau sa intretin suspansul, da is prins cu lucrul si nu vreau sa insir verzi si uscate; de-aia, tot pe scurt:

    departe de mine gindul de a sustine colectivismul contra individualismului; de aia am si folosit un citat din caragiale

    pe de alta parte, in europa social-liberala sau in reformele obamiene se vede foarte bine cum umbrela liberalismului individualist de tip nou traiesc in armonie perfecta idei si porniri pe care chiar tu le numesti stingiste sau colectiviste; o fi ceva, ori cu definitia individualismului, ori cu natura umana cind minimalizeaza importanta reperelor in favoarea libertatii, de ajung liberali individualisti de cel mai bun soi slujbasi ai colectivismului

    de-aia as fi vrut sa pornim discutia de la lucruri mai bine definite, care se suprapun mai rar si asupra valorii carora sa fim in acord (cum ar fi despotism vs democratie);

    cum ziceam, acum sint presat de un proiect, gindesc incet si ma exprim confuz, asa ca voiam sa amin discutia pentru timpuri mai bune 🙂

  20. te rog, in privinta lui obama a fost vorba de un avant colectiv in a’l face ales.
    obama nu este niciodata de vina individual, este ori vina lui bush, ori vina republicanilor, ori vina vremii sau a corporatiilor.
    te astept cu interes, precum il asteptam si pe imp de ceva timp sa explice neajunsurile consumerismului si implicatia acestuia in decaderea societatii multilateral dezvoltate :).
    ma uitam astazi la acest video: http://www.prisonbreakfreak.com/?p=3922
    si acesta: http://www.youtube.com/watch?v=Lg9qnWg9kak&feature=player_embedded

    proecte “ecologice”.
    si propaganda socialista.
    cat de frumos este sa traiesti intr’o cutie de chibrituri si ce satisfactie iti poate oferi aceasta.
    lamentabil.

  21. Doctore, mai citeste ceva si mai discutam. Pana atunci, e inutila orice discutie. Putem scrie pagini si pagini despre cum invidualismul atomist si colectivismul sunt fete ale aceleiasi monede batute de Banca Internationala a Stangii, nu vei accepta niciodata, atata timp cat lecturile tale tind spre zero. Mai mult, te superi pe noi si ne mai si acuzi de tot soiul de trasnai. Citeste altceva decat libertarieni si vei vedea lumea asa cum este si nu cum o teoretizeaza ideologia stangii individualiste (asta e libertarianismul profesat, constient sau nu).

  22. sincer, nu ma atragea sa citesc nimic de autori americani socialisti sau comunisti.
    am sa iti fac hatirul.
    e ca si cum m’ai trimite la cursurile lui bill ayers ca sa ma “luminez”.

  23. ideologia stangii individualiste (asta e libertarianismul profesat, constient sau nu)

    corect!

    eu văd cam așa:

    în comunism asistăm la impostură prin autoritarism, prin inversarea valorilor. impostorul e obedientul, acesta ajunge să se bucure de binefacerile sistemului.
    în capitalism, șarlatanul e speculantul ingridientului de libertarianism și se erijează pe sine ca instanță morală (Umanism perfect). acest soi de impostor are o cu totul altă stofă, decât primul. este de cele mai multe ori foarte competent în ce face (spre deosebire de incompetentul promovat in comunism), iar discursul îi seamănă cu poveștile nemuritoare: încrederea nețărmurită în om (în libertatea sa de acțiune), suspendarea moralei care, în opinia lui, încorsetează spiritul. îți lasă impresia că va trăi veșnic aici, fără vreo legătură cu principiile imuabile, principii superioare propriei conceptualizări, garantate doar de ideea unei lumi superioare. mie libertarianismul îmi aduce în discurs pe alocuri cu stângiștii multiculturaliști. dacă nu greșesc, libertarianul serios (ideolog) va susține legalizarea prostituției și a altor aiureli. la fel va face și multiculturalistul ecologist. se vor întâlni inevitabil în militantismul lor pe diverse teme: unul datorită ideii de neintervenție statală, celălalt datorită ideii de nediscriminare/rasism/multiculturalism etc. încă nu m-am prins exact ce vrea libertarianul, adică până unde merge cu neintervenționismul și din ce punct încep să-i opereze unele principii morale. uneori chiar am impresia că nu deține organ pentru așa ceva.

  24. foarte corect.
    stau si ma intreb de ce va mirati asa de tare de cum a ajuns europa in halul in care a ajuns.
    ipocriti.

  25. când ai să-nveți că extremele se pupă?… întotdeauna!

    PS: aa, sau o dată cu trecerea pe continentul luminat ai experiat și o trecere inițiatică… dincolo de bine și rău?

  26. Dar e evident cum a ajuns: omul e masura tuturor lucrurilor si “daca iti face placere, fa-o”. Asa cum a ajuns si America patria lu’ Obama.

  27. fragment dintr-un dialog cu Vladimir Tismăneanu

    Am încercat să răspund de câteva ori unora dintre autorii volumului Iluzia anticomunismului, arătând că dictaturile comuniste nu au fost legende, iele, năluci, ci sisteme întemeiate pe planuri genocidare, pe resentiment social, pe diabolizarea grupurilor umane desemnate drept „inamic obiectiv”. Au încercat să obţină controlul total asupra minţilor şi trupurilor umane. Din păcate, nu doar neo-gauchiştii români, dar şi modelele, inspiratorii lor intelectuali din Occident par imuni la documentaţia irefutabilă privind crimele comuniste. Citiţi-l pe Slavoj Zizek ori pe Alain Badiou şi veţi fi de acord, cred, cu mine. Când Zizek afirmă senin că este nevoie de o „reluare a gestului leninist”, mă înfior. Mai apar şi dublele standarde, reacţiile panicate ale unor „inspectori ai corectitudinii istorice”, nostalgiile socialiste gen Lionel Jospin, mai este vorba şi de frontul internaţional antiglobalizare care cuprinde tot felul de maniaci ai anti-„imperialismului”, fundamentalişti religioşi, antisemiţi deliranţi etc.
    A condamna comunismul presupune un veritabil travail de deuil, o asumare/explicare/identificare a complicităţilor din trecut, dar mai ales o demontare sistematică a relaţiei dintre ideologie şi teroare. Or, gândesc eu, aici este sursa rezistenţelor la o asemenea condamnare morală: sunt prea multe schelete în dulap, prea mulţi politicieni de vârf din Vest au fost marxişti, maoişti, marcusieni, troţ kişti, guevarişti în 1968 pentru a fi fericiţi că se ajunge la o asemenea indispensabilă dezbatere. Credeţi-mă, cunosc intelectuali occidentali care consideră că tonul lui Aleksandr Iakovlev din cartea sa A Century of Violence in Soviet Russia, apărută la Yale University Press în urmă cu câţiva ani, este prea strident, prea acuzator etc. Nu mai vorbesc de absurdităţile debitate despre mine, şi nu doar în România. Există chiar în Basarabia un domn care susţine că tatăl meu i-a torturat familia în perioada 1940-1941. Să spun doar că tatăl meu nu a călcat pe meleagurile natale (s-a născut la Soroca în 1913) între 1930 şi 1956 (când a vizitat-o pentru două săptămâni pe bătrâna sa mamă).

  28. vlad

    dacă nu greșesc, libertarianul serios (ideolog) va susține legalizarea prostituției

    ba greşeşti. legalizarea presupune o intervenţie a statului in aria relaţiilor intime ale indivizilor, deci nu, nici vorbă ca un guvern întemeiat pe libertarianism să restrîngă interacţiunea sexuală pe criterii arbitrare precum caracterul oneros al convenţiilor.

  29. http://spectator.org/archives/2010/07/16/americas-ruling-class-and-the

    Sooner or later, well or badly, that majority’s demand for representation will be filled. Whereas in 1968 Governor George Wallace’s taunt “there ain’t a dime’s worth of difference” between the Republican and Democratic parties resonated with only 13.5 percent of the American people, in 1992 Ross Perot became a serious contender for the presidency (at one point he was favored by 39 percent of Americans vs. 31 percent for G.H.W. Bush and 25 percent for Clinton) simply by speaking ill of the ruling class. Today, few speak well of the ruling class. Not only has it burgeoned in size and pretense, but it also has undertaken wars it has not won, presided over a declining economy and mushrooming debt, made life more expensive, raised taxes, and talked down to the American people. Americans’ conviction that the ruling class is as hostile as it is incompetent has solidified. The polls tell us that only about a fifth of Americans trust the government to do the right thing. The rest expect that it will do more harm than good and are no longer afraid to say so.

    While Europeans are accustomed to being ruled by presumed betters whom they distrust, the American people’s realization of being ruled like Europeans shocked this country into well nigh revolutionary attitudes. But only the realization was new. The ruling class had sunk deep roots in America over decades before 2008. Machiavelli compares serious political diseases to the Aetolian fevers — easy to treat early on while they are difficult to discern, but virtually untreatable by the time they become obvious.

  30. Cu o populatie dependenta de stat, o societate mancata pe dinauntru de multiculturalism, o elita “intelectuala” superaroganta, o contopire a stangii cu dreapta in “ceva gri”, Europa moare incet pe altarul socialismului cu fata umana.
    Cu un buget militar de austeritate, Europa isi face iluzii ca are vreun cuvant de spus.
    Si inca are – atata timp cat este aparata de America la care se ratoieste de cate ori are ocazia privind umila catre dusmanii declarati ai civilizatiei occidentale.
    Fericita nevoie mare ca America se transforma din rednecitatea cowboyniana in intelectualismul de tip nou ecologisto-socialist, Europa va ramane in cel mai scurt timp vulnerabila crezand in utopia ca o sedinta la Bruxelle va garanta solutionarea problemelor.
    Europa isi traieste visul utopic unde socialismul nu are loc de capitalismul sarlatan bazandu’se in acelasi timp pe umbrela Americana.
    Viitorul nu suna totusi atat de bine pe cat pare.
    De curand China s’a ratoit la America, iar America a percutat imediat renuntand la manevre militare in Marea Galbena in detrimentul unui aliat.
    Apoi trebuie tinut cont de faptul ca mancatorii de usturoi tocmai au luat fata roninilor si pe cat probabil pana in 2025 vor depasi masina industriala americana.
    Cred ca pe doi noiembrie se joaca finala civilizatiei occidentale.

  31. Si nu stiu de ce as fi mai bucuros.
    Oare de infrangerea ei?
    Sa pot spune: ” I told u so?”
    sau de victorie si perpetuarea in constiinta europeana ca America si capitalsmul sunt sursa tuturor relelor?
    ca individualismul se rezuma la egoism si egocentrism iar consumersmul la manele si tiganism?

  32. Bucura-te de ce vrei, America e in aceeasi groapa comuna ca si Europa, dar eu unul nu o sa iti mai citesc mesajele, daca te mai bati mult cu pumnul in piept ca tii cu capitalismul asa cum tine Nuova Guardia cu Dinamo Bucuresti. Am inteles, esti capitalist, felicitari. Si eu sunt tot capitalist, dar spre deosebire de altii, nu mi-am pus intre paranteze propria gandire si nu am ajuns sa cred ca realitatea care nu imi convine trebuie ignorata.

    Nu ma face sa iti scot ochii cu dezastrele sociale ale Americii ca o fac, chiar daca o sa ma doara. Nu ma incanta cu nimic ce se intampla in Statele Unite si nu castig nimic deschizandu-ti ochii, dar o voi face daca mai continui sa traiesti in a bubble si sa spui ca venirea lui Obama este o aberatie temporara. De fapt, nu, te trimit la lectura ca sa iti bagi picioarele si de data asta data si sa vorbesti aiurea, asa cum ai facut-o cu Weaver si Chambers: Edward Behr – O America infricosatoare.

    E mai simplu sa apelezi la lozinci decat sa iti pui mintea la contributie, nu?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here