Introducere: Mă numesc Stefan Kranzdorf și sunt israelian, născut, crescut și educat în România, de unde am plecat acum 40 de ani, la zenitul celor “25 de ani lumină”. Nu am nici o rudă în Polonia sau de origine poloneză, nu am nici o proprietate sau interes financiar de nici un fel, nici în Polonia și nici oriunde în afara țării în care trăiesc. Sunt inginer si amator de istorie. Cine se așteaptă aici la un tratat de drept imobiliar sau la o istorie exhaustivă a comunității evreiești din Polonia, mai bine apasă pe “escape” și caută în altă parte.

Uvertură. August 2021. Parlamentul Poloniei adoptă și președintele Duda promulgă o lege prin care sunt oprite procesele de revizuire administrativă privind decizii mai vechi de 30 de ani legate restituirea de bunuri naționalizate de puterea comunistă după WWII, de la evrei și neevrei.

Actiune; Fortissimo: În doi timpi și trei mișcări, Yair Lapid, Prim-Ministru-Alternativ (!) și Ministru de Externe al Israelului, twitează: “Condamn legislația adoptată azi care lovește în memoria Holocaustului și drepturile victimelor”.

Ca cetățean și patriot israelian abia așteptam să văd cum ambasadorul și însărcinatul de afaceri ai Israelului de la Varșovia se năpustesc asupra mass-mediei și blogurilor, ca să le explice polonezilor cum s-a “lovit în memoria Holocaustului” și să negocieze (da, să negocieze!) ajustarea legii îngrozitoare, precum și apărarea drepturilor concetățenilor mei de origine poloneză jefuiți și deposedați de către naziști și comuniști.

Mai ales voiam sa aflu: care sunt revendicările lor justificate, nu cele de tip “Ferma Băneasa”? Cine sunt acești concetățeni, cei care nu sunt aventurieri-escroci, politicieni stângiști scăpătați de tip Shimon Sheves (“mi-au furat Statul”) și Tal Zilbershtein (“consultant electoral”), hoți în cârdășie cu “prinți ai României”?

Dezamăgire cruntă: nici urmă de diplomație sau “hasbara” (explicații, propagandă), lucru pentru care prin definiție sunt plătiți diplomații și propagandiștii oricărei țări.

Dimpotrivă, Polonia este prima țară din lume, cu care pentru prima oară în istoria sa de 74 de ani Statul Israel reduce rangul relațiilor diplomatice din inițiativă proprie. Ambasadorul Poloniei este expulzat, ca nu cumva să deschidă gura și să explice publicului israelian poziția guvernului său.

Ambasadorul Israelului împreună cu însărcinatul de afaceri de la Varșovia sunt “rechemați pe termen nedefinit”, punând capăt tot pe termen nedefinit speranțelor nespecificatelor victime ale rapacei Polonii, de a-și recăpăta sau de a fi despăgubite pentru bunurile și terenurile lăsate în Polonia.

Dați-vă seama: în 2014 teroriști turci din organizația IHH afiliată cu al-Qaeda au atacat și au rănit grav soldați israelieni în apele teritoriale ale Israelului, iar sultanul Erdogan, nu Israelul, a fost acela care a coborât rangul relațiilor diplomatice. Mai mult, câțiva ani mai târziu Israelul a plătit milioane de dolari despăgubiri teroriștilor islamiști pentru privilegiul de a-și vedea ambasadorul reprimit la Înalta Poartă de la Ankara pentru numai câteva luni; după care Erdogan vine cu altă provocare, ambasadorul e din nou expulzat și ciclul se reia.

Carevasăzică, hotărârile legiuitorilor Poloniei, de a-și reglementa probleme de drept imobiliar și comercial din suveranitatea lor, merită o reacție mai dură și mai fără noimă decât orice altă hotărâre pe care a luat-o vreodată guvernul Israelului față de dușmani și agresori adevărați?

De ce? Pentru ce?

Primesc răspuns, Lapid declară: “Astă-noapte Polonia a devenit o țară antidemocratică și iliberala care nu onorează cea mai mare tragedie din istoria umană”.

Pieptul mi se umflă de mândrie: miniștrii guvernului meu, ales ca să-mi apere țara mea de dușmanii declarați care amenință să ne anihileze chiar cu bomba nucleară, miniștri care încasează salarii barosane ca să-mi apere interesele mele și ale poporului meu, își găsesc timp și obrăznicie să împartă diplome de “antidemocrație” și “iliberalism” unei țări care respectă toate regulile democratice și toate drepturile omului.

Mai mult, acestei declarații i se alătură și Administrația Biden cu Secretarul de Stat Tony Blinken, învigorați de strălucita victorie obținută în Afghanistan.

Rostul acțiunilor guvernului meu îmi este tot mai neclar, dar rostul politicii Democraților din SUA, mergând mână în mână cu UE, îl cunoaștem de demult cu toții, cât se poate de clar: poporul și guvernul catolic al Poloniei trebuie infierat la roșu pentru încăpățânarea de a accepta refugiați dintre vecinii ucraineni, dar nu mase de jihadiști pe care vrea sa i le bage pe gât Stanga mondială. Poporul polonez trebuie “liberalizat” și forțat să-și însușească toate normele LGBTQPLUS-iștilor care se înstăpânesc deasupra oricărui tărâm unde sunt lăsați să-și facă de cap.

Statul polonez trebuie “democratizat”, societatea civilizată trebuie anihilată, iar guvernul PiS trebuie răsturnat și înlocuit cu unul neo-post-comunist, după care pacea și fericirea vor domni ca în Occident.

Despre modul în care Polonia onorează cea mai mare tragedie din istoria umană, despre Holocaust și despre al II-lea Război Mondial vom vorbi mai departe.

Preludiu: 2018. Parlamentul Polonez adoptă Legea Memoriei, prin care se interzice învinovățirea națiunii poloneze pentru vina Holocaustului pe care l-a perpetuat Germania Nazistă pe teritoriul Poloniei.

În Israel, Ministrul de Finanțe și Externe Israel Katz, din partidul lui Bibi, declară la TV în aplauzele tuturor deștepților că “Polonezii au supt antisemitismul prin laptele mamei lor”.

Cunoștința noastră, Yair Lapid, pe atunci liderul opoziției, e cel mai vehement: “Condamn noua lege care neagă complicitatea poloneză la Holocaust. Acesta a fost conceput în Germania, dar sute de mii de evrei au fost uciși fără să întâlnească măcar un singur soldat german. Au fost lagăre de concentrare poloneze și nici o lege nu va putea schimba asta”.

Despre cum a supt Israel Katz mârlănie și ignoranță din sânul mamei domniei sale nu mai e nevoie să discutăm. Dar afirmațiile geniului Lapid, minciuni iresponsabile una câte una și toate la un loc, merită o analiză detailată.

Fundament istoric: Începând cu sfârșitul Evului Mediu și ca rezultat al persecuțiilor și masacrelor cruciaților în Franța și în Imperiul Germanic, evrei ashkenazi se așează în număr crescând pe teritoriul Poloniei și mai târziu al Uniunii Polono-Lituaniene care înglobează ceea ce astăzi sunt Polonia, Lituania, Ucraina si Belarus. Aceasta uniune prosperă devine statul cea mai tolerant din punct de vedere religios din epoca monarhiilor absolute.

În 1648 Cazacii se răscoala în Ucraina sub conducerea hatmanului Bogdan Khmelnitsky și pornesc un val înspăimântător de masacre antievreiești cum n-au mai fost de la Cruciade și n-o să mai fie pînă la Holocaust.

Uniunea Polono-Lituaniana decade și până în 1795 este înghițită complet de către cele 3 imperii vecine: Germania, Austria și Rusia țaristă. Noul ocupant Rusia îngrădește așezarea evreilor în teritoriile în care se aflau deja, demarcate sub numele de Domeniul de Așezare. În restul Imperiului, care se întindea de la Sankt Petersburg și Moscova pînă la țărmurile Oceanului Pacific, puteau locui numai un număr redus de evrei, numai cei înstăriți și soldații eliberați din serviciul militar silnic care dura 25 de ani.

La sfârșitul primului război mondial cele trei imperii se destramă și mai multe state naționale le iau locul.

Evreii polonezi se înrolează în Armata Poloniei și iau parte alături de conaționalii lor la războiul contra invadatorului sovietic (1919-1920).

Polonia devine statul cu cel mai mare număr și cel mai ridicat procent de evrei (3 milioane dintr-un total de 29 de milioane).

Peisajul politic polonez se împarte în trei: 

1) Socialiștii, aflați după anul 1926 în opoziție.
2) Sanacja (Însănătoșirea), blocul centrist sub conducerea eroului Independenței, mareșalul Pilsudsky, preia puterea printr-o lovitură de stat în 1926 și instaurează un regim moderat-autoritar. Sanacja a avut o atitudine constant binevoitoare față de evrei și a ajutat, inclusiv militar, mișcarea sionistă.
3) Endecja (Național-Democrația) de extremă dreaptă, este al treilea bloc, minoritar și în opoziție permanentă.
Fondată de Roman Dmowski, ND propagă etnocentrismul naționalist și excluderea din viața socială a principalelor minorități etnice: evreii și germanii.

Este Polonia în 1939 mai antisemită decât restul țărilor Europei? Răspunsul este un hotărât NU.

Italia si Ungaria, de exemplu, au adoptat încă din 1938 legi antisemite rasiale copiate după legile de la Nurnberg ale Reichului hitlerist. În România, în ianuarie 1938, guvernul Goga-Cuza a anulat cetățenia a 250 de mii de evrei, circa o treime din comunitate. Da, e vorba de poetul, altădată talentat, care pe atunci versifica: “urăsc și respir, respir și urăsc [pe evrei]”.

Nimic asemănător în Republica a II-a Polonă, care a avut, în ansamblu, o atitudine decentă față de evrei. Armata poloneză, de exemplu, avea și ofițeri evrei, potrivit ponderii în populație.

Soldați evrei în armata poloneză. Varșovia, 1937 sursa: United States Holocaust Memorial Museum

La 23 August 1939, URSS și Germania nazistă încheie pactul Ribbentrop-Molotov, prin care își impart teritoriul și zona de influență în Europa. Din acest moment pînă la 22 iunie 1941 URSS devine aliatul Germaniei, aprovizionând-o cu carburanți, alimente și alte materii prime, primind în schimb produse industriale. Comuniștii devin fanii cei mai înflăcărați ai nazismului în țările Europei de Est și de Vest, în numele “apărării păcii” și împotriva “războiului imperialist”, care este declanșat la 1 septembrie prin atacul Germaniei asupra Poloniei.

În primele 2 săptămâni, Wehrmachtul superior în armament modern, avansează considerabil. Despre grozăviile ocupației Germane în Polonia vom vorbi mai târziu.
Deocamdată trebuie sa ne îndreptăm privirile spre frontul de Est.

Pe 17 septembrie URSS atacă Polonia pe la spate, până când atinge granița agreată în prealabil cu Reichul III. Polonia este altfel împărțită pentru a 4-a oară între Germania și Rusia. Teritoriile ocupate de către URSS reprezintă treimea răsăriteană din teritoriul Republicii Polone și erau populate în majoritate de către etnici belaruși și ucraineni. Aceste teritorii sunt împărțite de Stalin între Ucraina și Belarus, iar orașul Vilno revine Lituaniei.
URSS începe o politică de lichidare deliberată a națiunii poloneze, paralelă cu cea perpetuată de nemți în zona lor de ocupație.

O parte din ofițerii și subofițerii armatei poloneze sunt uciși imediat după ce sunt luați prizonieri. Preoți, intelectuali, elite sunt închiși în lagăre, unii sunt uciși, cei mai norocoși sunt deportați în Siberia.

Mai târziu, peste 40 de mii de ofițerii prizonieri polonezi sunt împușcați în pădurea Katyn.
Patru mii dintre aceștia erau evrei, cam cât proporția evreilor în populația și în armata poloneză.

Cadavrele ofițerilor polonezi executați de sovietici la Katyn

Evreii nu sunt scutiți de opresiune, deportări și ucidere nicăieri unde stăpânesc comuniștii.

Pe 22 iunie 1941, Germania atacă Uniunea Sovietică pe un front larg. Imediat în spatele trupelor de linie acționează SS și Einsatzgruppen, care ucid în masă populația evreiască, pe loc. Germanii înfăptuiesc acest plan în mod sistematic, antrenând populația locală, pe tot frontul, din Lituania, trecând prin Ucraina și până în Basarabia. În Basarabia și Bucovina, ucigașii sunt armata si jandarmeria română, executând ordinele explicite ale Antoneștilor.

Trecem repede peste istoria general cunoscută și insistăm asupra unor aspecte mai puțin popularizate, ca să putem răspunde la întrebările care ne frământă: sunt polonezii eroi, victimele Germaniei și URSS, sau complici și perpetuatori ai Holocaustului?

Răspunsul este un DA clar la toate categoriile, în proporții foarte diferite. Nimic în istorie nu este alb sau negru, dar un cercetător onest poate deosebi în final o nuanță din toată gama posibilă. În Ucraina, în special cea vestică, se constituie UPA, Organizația Ucrainiană Insurgentă, care conduce război și asasinat contra evreilor, alături de Germania contra URSS, mai apoi împotriva Germaniei. Când Armata Roșie eliberatoare (pentru unii) se apropie din nou, UPA întreprinde o acțiune de “curățare etnică”, ucidere în masă a minorității etnice poloneze din Ucraina, peste 3 milioane de suflete în 1939.

Ofensiva Armatei Roșii restabilește vechea frontieră din 1939, însă două fâșii de câteva mii de kilometri pătrați, locuite de polonezi, sunt retrocedate Republicii Populare Polone. Aceste mici teritorii sunt nesemnificative din punct de vedere istoric, dar foarte semnificative pentru povestea noastră.

Urmează o uriașă curățire etnică reciprocă, mai mult sau mai puțin pașnică. Minoritățile etnice ucrainene și belaruse sunt expulzate din Polonia. Toți etnicii polonezi sunt expulzați din URSS și reașezați în Vestul Poloniei, până la noua frontieră Oder-Neisse dintre Polonia și cea ce va deveni “Republica Democrată” Germană.

Etnicii germani din Polonia și din zona baltică sunt expulzați unde văd cu ochii.
În câțiva ani, până la începutul anilor ’50, se înfăptuiește cel mai mare “transfer de populație” din istoria Europei.
Cam atât despre “frăția muncitorească între popoare” insuflată de la Moscova.

Este într-adevăr încurajator să observăm că astăzi relațiile între polonezi și ucraineni sunt bune, în pofida sângelui rău și a sângelui literal vărsat în război civil.
Polonia primește cu brațele larg deschise refugiați ucraineni din Crimea și din zona de război din Donbas.

Adevărul este că Hitler avea planuri mărețe de expulzare și colonizare și pentru toate teritoriile mai îndepărtate locuite de slavi. Numai că acele planuri sunt pe termen mai lung, iar Hitler nu mai apucă nici măcar să încerce să le aplice, pentru că nu existau atâția coloniști germani pe cât voia el să așeze în spațiile pînă la Moscova.

Aici găsim diferența dintre rezistența poloneză față de naziști și alte rezistențe, dintre atitudinea polonezilor față de ocupanți și atitudinea altor populații ocupate.

Polonezii nu erau înnăscut mai răi sau mai buni decât celelalte nații, însă realitățile impuse de planurile în special ucigașe ale nazistilor față de ei i-au adus într-o poziție diferită.

Ca și frații lor, comuniștii sovietici, naziștii germani au hotărât să lichideze națiunea poloneză. Imediat în spatele liniilor Wehrmachtului, sunt arestați și asasinați țărani, intelectuali, profesori de școală și universitate, preoți, tot ceea ce deosebește o națiune de o potențială turmă de oi. Națiunea poloneză este decapitată, restul populației urmând să servească ocupanții drept sclavi.

Partea de vest a Poloniei este anexată Reichului și toți etnicii polonezi sunt expulzați către Est. Polonezii trebuie să-și ia o bocceluță și să-și părăsească casa imediat, uneori lăsând bucatele în mijlocul mesei. În casele polonezilor sunt introduși etnici germani aduși din URSS, din Basarabia și Bucovina, din Dobrogea, de unde nu.

Restul Poloniei este organizat în Guvernământul General, organizat și condus de către ofițeri germani, unde țăranii sunt jefuiți iar fabricile lucrează pentru mașina de război și economia germană. Nu există nici un guvern-marionetă, nici o structură de societate nu e lăsată în picioare, nu se face nici o încercare de a-i alia pe polonezi. Rămâne o poliție “albastră”, în general neînarmata care să pastreze ordinea și să dirijeze traficul.

Singurul stat care rămâne este “statul subteran”, rezistent, clandestin, coordonat de departe de către guvernul în exil de la Londra. Guerilla este organizată în principal în Armia Krajowa, urmașa Sanacjei, antifascistă și anticomunistă.

Soarta pregătită de naziști pentru evrei era însă mult mai crudă decât cea pentru polonezi. Dacă la polonezi, nemții au asasinat elitele pentru ca literal să înrobească populația, Național-Socialismul a hotărât exterminarea întregului popor evreu, oriunde s-ar afla.

Întâi nemții îi omoară pe evrei oriunde îi găsesc, cât de repede pot. Apoi impun constituirea de ghetouri care să separe pe evrei de neevrei, împrejmuiri înghesuite în toate centrele urbane, lipite de căi ferate. Foametea și bolile omoară pe capete. Începând cu 1941 naziștii pun în funcțiune primele lagăre de exterminare prin gaze, la Treblinka, Majdanek, Belzec, Sobibor.

Acestea sunt răspândite mai ales în estul Poloniei, în mijlocul pădurilor, ascunse și izolate de așezările din jur. Aceste lagăre nici nu aveau părți destinate muncii. Evreii sunt suiți în vagoane de vite, duși în aceste adevărate “uzine ale morții” și uciși. O mică parte sunt păstrați în viață pentru un timp, ca sonderkommando, să scoată cadavrele din camerele de gazare, să opereze crematoriile și să servească trupele ocupante.

În 1943, când ghetoul din Varșovia este aproape golit, evreii se revoltă și atacă SS-ul cu sticle Molotov și câteva arme obținute prin contrabandă de la rezistența poloneză. Reușesc să omoare câțiva nemți, clădirile ghetoului sunt arse una câte una. Evreii rămași sunt prinși trimiși la moarte, câțiva reușesc să fugă prin canale subterane și se alătură rezistenței poloneze.

Monumentul Ghetoului de la Varșovia

Dacă în lumea largă Holocaustul este comemorat la 27 ianuarie, aniversarea eliberării Auschwitzului de către Armata Roșie, în Israel se comemorează în aprilie, revolta ghetoului din Varșovia, simbol al eroismului.

Pînă în primăvara lui 1943 evreimea poloneză, 3 milioane de oameni, este ucisă în întregime, rămânând numai fugari și partizani, prin sate și păduri.

Holocaustul evreilor continuă însă la Auschwitz-Birkenau, “combinatul morții”, unde sunt uciși aproape un milion de evrei aduși cu trenul din toată Europa, de la Drancy, lângă Paris, pînă la Oradea, Cluj și Târgu Mureș, unde evreii sunt suiți în tren de către jandarmeria maghiară îndrumată de către trupele SS.

Camera de gazare și crematoriul de la Birkenau

Oare a fost Polonia epicentru al Holocaustului din cauza colaborării polonezilor, așa cum pretinde Yair Lapid? Oare au fost lagărele de concentrare într-adevăr “poloneze”, așa cum se încăpățânează să declare Excelența Sa și alți dușmani ai Poloniei și al bunului simț? Oare au fost sute de mii de evrei uciși “fără să vadă măcar un german”, cum continuă să delireze stimatul viitor prim-ministru?

Nu! Lagărele de concentrare și ghetourile construite în Polonia la ordinul nazist au fost operate de germani asistați de gărzi auxiliare recrutate dintre ucraineni, lituanieni, volksdeutsche din Banat si Ardeal, orice numai polonezi nu.

Eu scriu aici, fără nici o teamă că aș putea fi contrazis, că la Auschwitz polonezii au stat numai ca deținuți. Si uciși. Mulți. Duceți-vă și vedeți!

Camera de gazare si crematoriu in Auschwitz Aici erau ucisi polonezi. A ramas asa pentru ca la sfarsit a fost folosita ca adapost antiaerian.

Doctorul Mengele care opera selecția pe peronul de la Birkenau era ofițer SS german, și nu din întâmplare; Ivan Demjanjuk, gardianul auxiliar care căsăpea evrei la Treblinka, Majdanek și Sobibor, era ucrainian, nici asta din întâmplare.

Auschwitz-Birkenau era izolat prin păduri de localitățile cele mai apropiate. Era situat însă în inima regiunii carbonifere sileziene, legată printr-o rețea densă de căi ferate de tot restul Europei.

Armia Krajowa a sprijinit rezistența evreiască și a înlesnit evadarea evreilor din ghetouri. Cei mai mulți “Drepți ai Popoarelor” au fost cei polonezi, și nu din întâmplare.
Una la mână că în Polonia au trăit cei mai mulți evrei, a doua la mână că polonezii au fost cei mai oprimați de către naziști și a treia la mână, pentru că biserica catolică poloneză nu era antisemită.

Am căutat și n-am găsit vreun cleric polonez care să colaboreze cu nemții și să instige la ucidere, spre deosebire de capi ai bisericii din Slovacia și Croația, exemplele cele mai semnificative.

Au fost polonezi care au ajutat pe naziști la uciderea evreilor? Da, au fost, in mod individual, și chiar atunci marea majoritate ca turnători. Lașitatea, lăcomia, cinismul și trădarea sunt trăsături care se găsesc în sânul tuturor etniilor și fac ravagii peste tot.

Un an după revolta ghetoului, în vara anului 1944, vine rândul Armiei Krajowa să se ridice în revoltă deschisă contra ocupantului german. Când Armata Roșie ajunge pe malul de est al Vistulei, polonezii se revoltă în Varșovia, pe malul de vest. Armata Roșie stă și privește cu brațele încrucișate la piept cum nemții ard și demolează timp de 2 luni toată Varșovia.

Războiul al 2-lea Mondial se încheie cu pierderi de 10% din populație pentru polonezi, 3 milioane de morți neevrei, și 99% pentru evrei, 3 milione uciși. Distrugeri enorme; economie spulberată.

Sunt excepții la tabloul pe care l-am prezentat aici?

Da, am găsit două și sunt binecunoscute.

1. O parte minoritară a rezistenței poloneze au constituit-o NSZ, Forțele Armate Naționale, care își au originea in Democrația Națională, Endecja, de care am vorbit mai sus. Aceștia au acționat separat, uneori contra AK. Erau antisemiți, dar majoritatea au pus lupta împotriva ocupantului nazist înaintea antipatiei față de evrei.

Sunt două exceptii. Una a fost “Organizatia lui Tom”, organizată de Hubert Jura, care a colaborat cu Gestapoul la sfârșitul războiului contra partizanilor comuniști și a vânat evrei ascunși. A doua, “Brigada de Munte a Sfintei Cruci”, s-a separat de AK la sfârșitul războiului, a nesocotit ordinele guvernului de la Londra, ba a colaborat cu nemții, ba împotriva lor. S-au asemănat cu cetnicii din Serbia.

Acum câțiva ani am văzut la TV israeliană un reportaj filmat care arăta un ministru polonez depunând o coroana de flori la un cimitir din Bavaria al membrilor Brigăzii de Munte. Astfel de manifestări nu ajută mai mult Poloniei decât cultul lui Antonescu în România, nici unității naționale, nici promovării unei imagini pozitive în lume.

2. A doua excepție este legată de masacrul de la Jedwabne, înfăptuit imediat la începutul operației Barbarossa, în iulie 1941. Incidentul este citat des ca exemplu tipic pentru colaborarea organizată a Poloniei în Holocaust.

Trupele SS care au intrat în sat au instigat sătenii să îi înghesuie pe evreii locali într-o clădire și să îi dea foc. Am găsit pe internet relatări despre mai multe masacre asemănătoare, toate petrecute în aceeași perioadă, toate localizate în acele două fâșioare locuite de polonezi care fuseseră ocupate de URSS în 1939 și care au fost înapoiate Poloniei după război.

Cum am scris, astfel de masacre au fost perpetuate în toate teritoriile URSS invadate de nemți în 1941. Asta confirmă ce am scris mai sus: polonezii nu sunt intrinsec nici mai buni nici mai răi decât celelalte popoare. Circumstanțe similare duc la rezultate similare.
Dar o discuție de bună credință trebuie să se refere la 95% din Polonia ocupată de către Reich în 1939, nu la excepția atipică de 5% ocupată de sovietici.

Ce se întâmplă după încheierea războiului mondial? 

Se instaurează un regim comunist, teleghidat de la Moscova. Ocupanții sovietici și cozile lor de topor comuniste declanșează o prigoană cruntă contra oamenilor rezistenței AK și NSZ care se opun regimului, contra militarilor și exilaților care au nesăbuința să se întoarcă din Occident.

Circa 130 de mii de evrei ies din ascunzători sau se reîntorc din URSS. Acasă găsesc numai distrugere. Dacă mai există, casa și averea le-au fost furate de către vecinii polonezi. Industria și mijloacele de producție, câte au rămas, sunt naționalizate în stil comunist.

Pe 1 iulie 1946 poliția și armata controlate de comuniști execută pogromul de la Kielce, ucigând 42 de evrei și rănind alți 40. Persecuția antisemită ia un caracter inițiat, organizat top-down, coordonat și executat de către regimul comunist.

Pogromul din Kielce și altele asemănătoare au o influență devastatoare asupra opiniei publice mondiale, convingându-i pe evrei că nu mai este loc pentru ei în Polonia și în Europa de Est.

Evreii rămași pleacă în masă, fie către lagăre de refugiați în Germania și Austria, cu gândul la America și Australia, fie în marșuri către porturile Franței și Italiei, unde se îmbarcă în vapoare șubrede, care încearcă să străpungă blocada impusă de ocupantul britanic asupra Țării Israel.

Pînă în 1968 mai rămân în Polonia 26 mii de evrei.

Comunismul polonez devastează și împilează societatea poloneză, care se revoltă în 1956.
Au loc demonstrații uriașe la Poznan și apoi în toată țara. Pînă la urmă conducătorii comuniști din generația lui Stalin sunt înlocuiți cu alții noi, în frunte cu Wladislaw Gomulka, care promite “reforme”.

Reformele comuniste ajută ca ventuza la mort, astfel că în 1968 izbucnesc noi revolte, de data asta studențești.

Gomulka și acolitul-rivalul său, ministrul de interne Mieczysław Moczar, recurg la vechea diversiune, cunoscută de sute de ani: antisemitismul. Campania este mascată în “antisionism”, după rețeta pe care o folosește Stânga și astăzi în întreaga lume. Comuniștii își proclamă ura ucigașă contra Statului Israel, care tocmai ieșise victorios din războiul din 1967 contra Arabilor.

Prigoana antisemită se desfășoară în paralel cu reprimarea demonstrațiilor intelectualilor și studentilor polonezi. Securitatea comunistă caută și găsește “sioniști” sub orice piatra seacă, evreii sunt excluși cu toții din aparatul de stat, din universități, din orice funcție de conducere sau lucrativă. Statul comunist le arată evreilor semnul “Afară ”, încotro sunt siliți să plece după ce sunt despuiați de tot ce au, în afară de hainele de pe ei.

La Muzeul Evreiesc din Varșovia am văzut un televizor pe ecranul căruia se derulează în ciclu neîntrerupt celebrul discurs furibund al lui Gomulka, în care acesta le cere evreilor să plece. Privind grimasele liderului comunist te întrebi dacă era om sau fiară turbată.

Campania comunista antisemită nu ajută lui Gomulka, care este înlocuit de Gierek, care duce mai departe de râpă Polonia și este înlocuit cu Jaruzelski, într-un carusel al mizeriei care nu se mai termină, dar care de astă dată se desfășoară fără evrei, care au fost și nu mai sunt.

Epilog trist: de-abia ne-am liniștit de degradarea relațiilor diplomatice inițiată de guvernul Israelului și de declarațiile isterice și mincinoase ale lui Yair Lapid, și iată că vine și guvernul polonez cu declarații aiurite ca să toarne gaz peste foc.

Guvernul de la Varșovia anunță că va “reconsidera” permisiunea acordată delegațiilor de israelieni, in special elevi, studenți și militari, care vizitează în mod organizat locurile legate de memoria comunității evreiești și de Holocaust. Potrivit ministrului-adjunct de externe, aceste vizite “inspiră în capul tinerilor israelieni ură față de Polonia”.

În primul rând, aceste vizite care aveau loc primăvara și toamna, au încetat odată cu pandemia COVID și nimeni nu știe când vor putea fi reluate. De ce trebuia guvernul polonez să declare de pe-acum ce va face, poate da sau poate nu, de-abia la primăvară?

Aceste vizite aveau loc sub îndrumarea unor istorici israelieni și supraviețuitori ai Holocaustului, care povesteau ce au trăit în locurile unde au trăit.

Eu am discutat personal cu elevi și militari care au participat la aceste vizite și declar răspicat că nu s-a desfășurat nici o propagandă anti-poloneză și nu s-a inspirat nici o ură față de Polonia.

Și, mă rog, de unde știe domnul ministru Jablonski ce vorbesc israelienii între ei când vizitează Polonia? A trimis spioni ca să-i asculte sau și-a instalat microfoane de interceptare în muzee, piețe si camere de hotel?

Problema nu se află în conținutul vizitelor, ci în cea ce lipsește din experiența educativă: înțelegerea contextului Holocaustului, înțelegerea societății gazdă, a naturii adevărate a relațiilor polonezilor cu agresorii ruși și germani. Israelienii și polonezii trec unii pe lângă ceilalți fără să se privească și fără să se cunoască, indiferenți unul față de celălalt. Nu exista ură, dar lipsește empatia.

Se poate îndrepta asta? Sunt prea mărunt și amator ca să dau rețete despre cum se poate extinde la nivel de societate cea ce am încercat să fac eu pentru cunoașterea mea personală.

Guvernele israelian și polonez trebuie să înceapă în sfârșit negocieri serioase și principiale pentru rezolvarea disputei privind restituirea proprietăților. Problema este economică și se poate rezolva numai prin mijloace economice, adică prin tocmeală sănătoasă.

Guvernele trebuie să înceteze provocările și relațiile diplomatice depline trebuie restabilite imediat și necondiționat.

Iar guvernul Israelului trebuie să abandoneze agenda ascunsă care a provocat aceasta criză artificială: dorința lui Yair Lapid să-și ajute prietenii săi germani să răstoarne guvernul democratic polonez, ca să-i readucă la putere pe neo-post-comuniști, urmașii direcți ai celor care au lichidat rămășițele de comunitate evreiască din Polonia.

Nu e treaba noastră, a israelienilor, să-i facem pe polonezi mai puțin catolici, nici să le reglementăm avortul, nici să le băgăm pe gât migranți musulmani; pe scurt, aceasta e sarcina funcționarilor UE, nu a noastră.

Noi trebuie să avem grijă de problemele noastre, începând cu cea mai urgentă, oprirea bombei atomice iraniene care ne amenință existența astăzi, nu mâine.

Zidul morții, locul unde erau împușcați deținuții polonezi la Auschwitz. Delegațiile israeliene n-au avut timp să-l observe

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

 
Print Friendly, PDF & Email

3 COMENTARII

  1. Felicitări, Ștefan! Un articol exceptional prin echilibrul și în același timp pasiunea pentru adevăr și păstrarea dreptei judecăți.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here