Christopher Hitchens contra o Papa
Olavo de Carvalho, Diário do Comércio, 22 de março de 2010

Intr-un articol publicat in Wall Street Journal din 15 martie, Christopher Hitchens îl acuza pe Papa Benedict al XVI-lea de a fi acoperit o crima de pedofilie in 1979, printre nenumarate altele, si sugereaza ca Pontiful trebuie judecat pentru asta.

Nici nu mai comentez stilul. Intretesut de mentiuni privind “imputiciunea” si “murdaria” de caracter ale lui Benedict al XVI-lea, vibreaza din toate corzile mediatice ale indignarii-stereotip, cel mai înalt simtamant moral pe care unele suflete reusesc sa îl atinga. Rationamentul pe care Hitchens îl urmeaza pentru a ajunge la concluzia lui reflecta, într-o forma condensata, toata diformitatea structurala a mintii moderne.

Daca Papa trebuie sa raspunda în fata Justitiei comune, evident, criteriile acesteia prevaleaza, în acest caz, asupra regulilor interne ale Bisericii. Dar, daca este asa, ele trebuie sa fie în vigoare nu numai pentru a judeca pretinsa acoperire, cât, mai ales, crima acoperita. Ei bine, preotul pedofil acuzat în 1979 de a fi abuzat de un baiat de unsprezece ani din orasul german Essen, nu a fost niciodata judecat, cu atât mai putin condamnat, de Justitia comuna. Neexistând în aceasta privinta o sentinta judecatoreasca, nimeni nu are, în numele Justitiei, dreptul de a proclama ca a existat crima. Daca nici crima nu e confirmata, cum poate sa fie “acoperirea” ei? Conform logicii, trebuie dovedit întâi un lucru, dupa aceea celalalt, nu invers.

Ceea ce a existat, în lipsa unei dovezi valide in justitie, a fost numai o suspiciune serioasa, pe baza careia cardinalul Ratzinger a dispus ca acuzatul sa fie supus unui tratament psihiatric si retras într-un un post administrativ la München unde sa nu aiba contact cu copii. Imediat dupa aceea, totusi, vicarul general al München-ului, Gerhard Gruber, nu se stie din ce pricina, l-a retransferat pe preot în functii pastorale unde acesta nu a întârziat sa devina tinta unor noi acuzatii de abuz sexual. Hitchens asigura ca toata vina a fost a lui Ratzinger, dar nu aduce nicio dovada in aceasta privinta cu exceptia parerii unui fost angajat al Ambasadei Vaticanului la Washington, dupa care, seful de atunci al Congregatiei pentru Doctrina Credintei era un administrator meticulos caruia acest amanunt”nu ar fi putut” sa-i scape. Adica: Papa trebuie pedepsit de Justitie pentru ca cineva a fost de parere ca el „ar fi trebuit” sa stie despre acoperirea, de catre un tert, a unui comportament care nici macar nu a fost dovedit drept crima, fie de catre Justitia comuna, fie de catre ancheta interna din Biserica.

Hitchens, evident, nici nu vrea sa stie cum functioneaza Justitia a carei interventie o invoca. Vrea sa condamne un complice înainte sa se fi dovedit crima si sa se fi confirmat autorul sau principal; si vrea sa-l condamne prin intermediul simplei pareri a unui tert care nu a fost martor nici la crima nici la complicitate.

Dar, daca el nu întelege principiile juridice ale lumii laice a carei autoritate pretinde sa i-o suprapuna celei a Bisericii, cu atât mai putin întelege regulile acesteia din urma.

Luat de valul unui entuziasm belicos pueril, el merge mult dincolo de episodul din 1979 si îl acuza pe cardinalul Ratzigner de atunci, ca sef al Congregatiei pentru Doctrina Credintei, însarcinata de Papa Ioan-Paul al II-lea cu anchetarea cazurilor de pedofilie din Biserica, de a fi „acoperit” toate aceste crime deodata. Care e baza acestei acuzatii? Ratzinger ar fi trimis episcopilor un ordin ca denunturile de pedofilie sa fie investigate în secret, în Biserica, fara a se comunica nimic politiei si presei, timp de zece ani. Documentul care dovedeste aceasta ar fi o scrisoare confidentiala citata partial – fara reproducere fotografica- în Observer din 24 aprilie 2005. Nu stiu daca scrisoarea e autentica, dar, chiar daca ar fi, fapt este ca Hitchens, ca dealtfel, însusi Observer, se face ca nu vede cele doua puncte principale ale textului.

Primul: Biserica îsi rezerva dreptul la investiatia secreta numai în cazurile în care pretinsele victime au împlinit deja varsta de optsprezece ani; cazuri în care, prin urmare, nu existau riscuri imediate pentru copii.

Al doilea: instructiunea cuprindea, e clar, numai denunturile facute pe cale interna în Biserica, cele care nu fusesera aduse în atentia politiei sau mass-mediei, fie de victime, fie de oricine altcineva.

De ce ar fi trebuit Biserica sa îngaduie ca aceste cazuri, înca nedovedite în investigatia interna, si pe care nici macar victimele sau parintii lor nu le-au denuntat autoritatilor civile, sa se transforme în scandaluri publice, din initiativa unor episcopi avizi de a straluci în media ca paladini ai drepturilor omului? Cum sa numesti „acoperire” simpla initiativa de a bloca o vorbarie prematura care ar fi riscat sa acuze nevinovati si sa stimuleze mii de Hitchens la a destupa înca odata, acum sub frumoase pretexte moraliste si umanitare, toate latrinele furiei anticrestine?

Evanghelia însasi, la rigoare, interzice crestinilor sa-si aduca plângerile in fata Justitiei comune înainte de a încerca sa le rezolve in Biserica (I Cor., 6:1-11). Hitchens încearca sa forteze Biserica sa se renege pe sine, sa se umileasca în fata altarului Justitiei laice, ale carei norme Hitchens îsi permite sa le aplice pe dos. […]

Ura fata de crestinism înnebuneste, desi nu chiar toti cei afectati de acest sindrom personifica aceasta nebunie cu emfaza spectaculoasa a lui Christopher Hitchens. Acesta nu uraste Biserica pentru ca sunt în ea pedofili (daca era asa, ar fi urât si ONU, unde pedofilii sunt mai numerosi si mai cinici). El deja o ura înainte de aceasta, si niciodata nu a încercat sa-si camufleze sentimentele. Singura noutate în articolul sau este schimbarea de tactica. Inainte, el credea ca-i poate învinge pe crestini în dezbaterea de idei. Invins si umilit într-o confruntare polemica recenta cu scriitorul catolic Dinesh D’Souza, a trecut prin transformarea care deja a ajuns de rutina la ateii militanti discreditati: neputând sa-si înfranga adversarii pe plan intelectual, vrea sa-i trimita la închisoare.