spiegel_kriegerEste un loc comun faptul că mass-media europeană este predominant de stînga. De aceea, confesiunea unuia dintre redactorii revistei germane Der Spiegel este cu totul ieşită din comun. Jan Fleischhauer, născut în 1962 şi redactor la Der Spiegel din 1989, recunoaşte public faptul că este un conservator. Este o recunoaştere tîrzie şi dificilă, dar, ţinînd cont de faptul că opţiunea conservatoare este privită mai degrabă ca o boală ruşinoasă în cercurile frecventate de orice jurnalist european, este şi un act de curaj şi onestitate. Editura Rowohlt Verlag a publicat pe 11 mai cartea Printre liberali: Cum să devii conservator din accident, în care Fleischhauer prezintă ascensiunea Stîngii germane de la mişcarea de protest şaizecistă pînă la dominaţia culturală cvasi-totală din prezent. Urmează, în traducere, fragmentul de carte publicat în Der Spiegel.

Cum să devii un conservator accidental

Jan Fleischhauer

Pot spune cu încredere că mă descurc bine printre liberali. Jumătate din viaţă mi-am petrecut-o în compania lor. Părinţii mei erau de stînga, la fel ca foştii colegi de şcoală şi majoritatea învăţătorilor, foştii colegi din studenţie şi, bineînţeles, toţi profesorii universitari pe care i-am avut. Majoritatea colegilor sînt liberali şi în ziua de azi.

Nu pot spune că am suferit din cauza acestui lucru. Am avut o copilărie foarte protejată; pur şi simplu, liberalii au fost protectorii mei. Prima oară cînd am vizionat un film Disney a fost ca adult, împreună cu copiii mei. Cînd McDonald’s a deschis un restaurant în cartierul nostru, tata mi-a servit un instructaj serios despre influenţa corupătoare a culturii americane de fast-food. Satisfacţia consumării primului burger a fost un act de rebeliune adolescentină şi, chiar şi în ziua de azi, încerc un uşor sentiment de vinovăţie cu ocazia vizitelor la McDonald’s.

Fac parte dintr-o generaţie germană care nu a cunoscut altă realitate decît dominaţia Stingii. Toţi erau liberali în zona unde am crescut. Acest lucru nu este prea evident deoarece cartierul meu era în general descris drept o zonă rezidenţială exclusivistă. Prietenii părinţilor mei – şi prietenii acestora, bineînţeles – votau cu toţii pentru partidul stîngist SPD (Partidul Social Democrat), iar mai tîrziu pentru Partidul Verde (ecologist).

Probabil că în vecinătate erau şi cîţiva suporteri ai partidului conservator CDU (Uniunea Creştin Democrată), poate chiar printre vecinii noştri imediaţi. Wellingsbüttel din nordul Hamburgului era totuşi unul din puţinele districte unde CDU a obţinut mai bine de 50% din voturi în anii 70. Însă pe aceşti suporteri conservatori nu îi vedeai niciodată…

Mama mea a devenit social-democrată în 1969, datorită entuziasmului ei pentru Willy Brandt, fost Cancelar şi secretar al SPD. Mama îşi lua foarte în serios obligaţiile de membru de partid. Putea să devină foarte pasională cînd o conversaţie lua o turnură politică şi discuţiile cu ea puteau deveni atît de lungi încît renunţai, din pură epuizare. În acei ani nu am auzit-o niciodată admitind că partidul ei greşise în vreo chestiune importantă. Era vorba de cel mult slăbiciuni tactice, spunea ea, dar nimic fundamental. Opoziţia, în opinia ei, greşea constant, luînd decizii eronate una după alta, sau era atît de adînc coruptă încît încerca în mod deliberat să pervertească ţara. În aceste condiţii, faptul că social democraţii reuşeau cu mare dificultate să rămînă la conducere era de-a dreptul uluitor. Însă, pentru mama mea, acest lucru demonstra doar că ceilalţi se foloseau de procedee murdare pentru a-i destabiliza pe social democraţi.

Pentru familia mea, SPD era mult mai mult decît o colecţie de oameni gîndind asemănător. SPD era considerat un fel de Armata Salvării politică, al cărei scop era de a curăţa Germania de rămăşiţele fascismului şi de a o conduce spre un viitor mai just şi democratic. SPD încarna tot ce era bun despre ţară şi într-un fel reprezenta, prin totalitatea membrilor şi susţinătorilor, rezervorul de bunătate al Germaniei. Poate de aceea nu ne refeream la SPD drept SPD, ci mai simplu, drept Partidul, vorbind cu aceeaşi deferenţă despre el ca şi cei din familiile catolice, care se refereau simplu, la Biserică. Aşa cum am descoperit mai tîrziu, era una din paralelele surprinzătoare dintre lumea stîngistă şi cea catolică.

Felul în care trebuia să ne raportăm la conservatori era evident. Aceştia erau fie profund reacţionari, deoarece refuzau să accepte progresul, sau periculos de înguşti la minte. Cu alte cuvinte, erau fie caractere respingătoare, fie demne de milă. În casa noastră, erau pur şi simplu numiţi “negri”, o referinţă la culoarea oficială a CDU, negru, şi de asemenea un termen asociat cu “omul negru”, personajul sperietoare de care orice copil este învăţat să se ferească.

Prima mea amintire politică din copilărie este legată de votul de neîncredere din parlamentul naţional împotriva lui Willy Brandt. Aveam nouă ani şi radioul era în bucătărie. Aşteptam prînzul, dar mama şedea lîngă cuptor, nemişcată şi cu ochii închişi, ascultînd cum voturile erau numărate. Tensiunea nu putea fi mai mare dacă izbucnirea unui război ar fi depins de rezultatul votului – sau uşurarea, cînd, în mod surprinzător, Cancelarul a fost salvat de atacul laş din partea CDU, aproape ca şi cum un miracol ar fi avut loc. Am înţeles timpuriu că, în politică, două puteri eterne se bat între ele, puterea luminii şi puterea întunericului. Cu cît decideai mai devreme de partea cui erai, cu atît mai bine.

Tatăl meu avea o legătură mai emoţională cu Social Democraţii. Era rezervat în timpul discuţiilor politice, cedînd în faţa mamei, însă era clar că era de partea ei în toate privinţele. Mai tîrziu l-am bănuit că a votat pentru conservatori cînd Helmut Kohl a candidat pentru realegere după reunificarea Germaniei, dar a negat vehement sugestia că ar fi fost vreodată atras de CDU. Un vot pentru Kohl ar fi însemnat divorţ imediat şi, chiar mai tîrziu în mariajul părinţilor mei, o escapadă cu altă femeie ar fi fost mai uşor de iertat, în ochii mamei, decît infidelitatea din ziua alegerilor.

Nu e nimic rău în a creşte într-o familie în care orgininea naţională a fast food-ului este transformată într-un subiect politic, unul care scoate în evidenţă conştiinţa corectă. Oricine este educat de mic să fie atent la capcane morale. În familia nostră, ca în toate familiile bune stîngiste, aparent normale, deciziile de zi cu zi sînt îmbibate cu o importanţă dificil de înţeles pentru cei care nu sînt iniţiaţi politic. Orice cumpărătură de la supermarket era subiectul unei estimări care nu se limita doar la prospeţime şi aromă, dar şi a calităţii morale. Fulgii de ovăz organici erau clar superiori celor fabricaţi industrial, chiar dacă aveau un gust de tărîţe, deoarece eram constant suspicioşi în privinţa mărcilor majore şi sprijineam cooperativele mici.

Bineînţeles, mama mea era fundamental împotriva cumpărării de Pepsi (datorită asocierii sale cu Statele Unite, marea industrie şi Republicanii) sau Coca-Cola (SUA, marea industre, Democraţii), excepţie făcînd petrecerile pentru copii sau perioadele cînd eram bolnavi. La astfel de ocazii ni se dădeau cantităţi mici ale acestui lichid, rece ca gheaţa, şi de aceea am ajuns să asociez Coca-Cola cu starea de boală, chiar şi în prezent. Cînd ziarele au anunţat că în Africa erau copii care au murit după ce au consumat lapte praf fabricat de Nestlé, Nesquik a dispărut instantaneu din meniul micului dejun. Cînd un prieten mi-a spus că bomboanele Smarties erau şi ele fabricate de Nestlé m-am rugat fervent ca mama să nu afle vreodată.

Mama putea fi surprinzător de riguroasă cînd era vorba despre chestiuni cu implicaţii politice. Pînă la vîrsta de 13 ani nu am mîncat aproape deloc portocale, o experienţă pe care o împărtăşesc cu jurnalistul britanic Nick Cohen, spre surpriza mea. Se pare că toţi copiii liberalilor din întregul Occident au fost privaţi de unele sau altele.

Portocalele erau un aliment atît de rar pentru noi, deoarece – pentru o perioadă care din păcate a coincis cu copilăria noastră – ţările producătoare de fructe citrice căzuseră pe mîna unor dictatori latino-americani sau altor conducători autocraţi. Nu puteam cumpăra nici portocale spaniole deoarece generalul Francisco Franco era încă la putere: orice achiziţionare de portocale spaniole ar fi însemnat un sprijin indirect pentru dictatura sa. Africa de Sud era exclusă datorită regimului de apartheid, iar portocalele Jaffa din Israel erau incorect politic atîta timp cît palestinienii aveau de suferit. La început am consumat portocale din Florida, dar acest lucru s-a încheiat cînd Richard Nixon a devenit preşedinte. Moartea lui Franco din noiembrie 1975, la 82 de ani, e singurul motiv pentru care fratele meu şi eu nu am sucombat de scorbut.

Însă o copilărie fericită este posibilă şi fără Nesquik şi fructe citrice. Nu am motive să mă plîng. Alţi copii cresc fără cotlete de porc şi postesc timp de patru săptămîni pe an, datorită religiei lor. Şi oricum, unele excepţii erau posibile. Spre întristarea mea, mama dezvoltase şi o aversiune puternică faţă de revistele cu benzi desenate. Sînt fleacuri fără valoare, a decis, iar fleacurile nu aveau ce căuta în casa noastră. Singura excepţie era “Asterix”. Aveam fiecare număr, de la “Asterix Galul” la “Asterix în Corsica”. Tot ce avea provenienţă franceză era considerat valoros cultural şi astfel nemolipsit de lipsa de valoare. De asemenea, distincţii fine operau şi cînd venea vorba despre programul de la televizor. Hollywood era considerat un deşeu de prim rang, cu excepţia cazurilor cînd filmele erau vechi şi în alb şi negru, sau regizate de emigranţi germani ca Billy Wilder sau Ernst Lubitsch; în aceste cazuri era vorba despre artefacte culturale, deci potrivite pentru vizionarea de către copii. Ceea ce nu am putut niciodată să înţeleg este cum a reuşit tatăl meu să o convingă pe mama că serialul western “Bonanza” era potrivit ca program de familie pentru vizionările tv de duminică.

Nu îmi aduc aminte cînd m-am dumirit pentru prima oară că nu toate familiile erau ca a mea. Ştiam, bineînţeles, că existau oameni care respingeau toate lucrurile pentru luptau Social Democraţii, deoarece erau discutaţi la masă, însă îi vedeam mai degrabă ca o ameninţare abstractă. Nu existau în mediul meu imediat. În esenţă, acest lucru a rămas valabil pînă în ziua de azi. Acum cunosc mulţi conservatori, în parte datorită profesiei mele. După şapte ani în care ţara a fost condusă de o coaliţie SPD/Partidul Verde, Germania este acum condusă de CDU şi majoritatea landurilor federale au iarăşi guvernatori conservatori la cîrmă. Cu toate acestea, în realitate conservatorii sînt practic inexistenţi cînd e vorba despre deciziile care afectează felul în care privim sau evaluăm ceea ce ne înconjoară.

E de ajuns să mergi la orice teatru, muzeu sau concert în aer liber şi vei realiza repede că ideile din afara peisajului mental al Stîngii nu sînt binevenite. O piesă de teatru contemporană care nu se răfuieşte cu economia de piaţă? De negîndit. Un artist care, pînă la plecarea lui George W. Bush de la Casa Albă, putea să asocieze America şi cu altceva decît Guantanamo, Abu Ghraib sau refuzul Washingtonului de a semna Protocolul Kyoto? De neconceput. Concerte rock împotriva Stîngii? Ce glumă.

Stînga a cîştigat în toate aspectele şi a devenit mediul fericirii. Căutînd o definiţie a Stîngii putem să ne bizuim pe e serie impresionantă de teorii. Stîngismul este o viziune asupra lumii şi de asemenea o modalitate de a explica lumea şi a felului în care toate lucrurile sînt legate între ele. În primul rînd însă, este un fel de a simţi. O persoană care trăieşte viaţa stîngistă are conştiinţa atractivă a faptului că are dreptate, de fapt, că are dreptate tot timpul. În Germania, stîngiştii nu sînt niciodată chemaţi să îşi justifice vederile. De fapt, vederile lor au devenit vederile predominante, nu în rîndul populaţiei care aderă cu încăpăţinare la prejudecăţile ei, ci printre cei care dau tonul public şi în cercurile pe care aceştia le frecventează.

Bineînţeles, Stînga a suferit şi porţia ei de înfrîngeri. Liberalii au pierdut lupta împotriva televiziunii prin cablu şi nu au reuşit să prevină reunificarea Germaniei, însă, în retrospectivă, aceste eşecuri sînt nesemnificative. Cealaltă tabără nici nu ştie ce nume să folosească. Nimeni cu mintea întreagă din Germania nu s-ar referi la sine însuşi ca fiind de dreapta. Clasa mijlocie, sau conservator, probabil, dar chiar şi aceşti termeni sînt folosiţi cu prudenţă. A fi politic la dreapta nu înseamnă a te aşeza de partea cealaltă a unui spectru de opinii, ci a invita o judecată de condamnare.

În mediul de ştiri şi opinii, în care îmi cîştig existenţa, nu există practic decît stîngişti, iar pentru cei care nu sînt de stînga este recomandabil să îşi ţină gura închisă. Un motiv pentru dominaţia culturală a Stîngii poate fi faptul că cealaltă tabără nu are nimic de spus, sau faptul că ideile stîngiste sînt atît de convingătoare încît orice altceva păleşte prin comparaţie. Totuşi, mă hazardez să presupun că mulţi sînt stîngişti prin mimetism.

Tendinţa umană de a se asimila, cu toate că este bine documentată de psihologia experimentală, este o trăsătură frecvent neglijată în viaţa de zi cu zi. Ceea ce numim convingere este adesea doar o adaptare la un mediu de opinii. Oportunism este un cuvînt urît care nu are aplicabilitate în acest caz, deoarece presupune că adoptăm opinii doar din motive ce ţin de calcule conştiente. Mai potrivită este noţiunea de instinct social. Nimeni nu vrea să fie singura persoană neinvitată de colegii de birou la prînzul comun din timpul pauzei de amiază.

Familia liberală are numeroase clanuri care sînt în competiţie acută între ele, dar în cele din urmă rămîne o familie şi se consideră o familie. Stînga, cu care am avut de a face pe tot parcursul vieţii, este un mediu care poate fi descris drept burghezie stîngistă. În ţările vorbitoare de limba engleză s-au încetăţenit termenii de “clasă clevetitoare” sau “clasă creativă”. Socialismul clasei mijlocii sau şic de stînga sînt alte descrieri, dar toate înseamnă acelaşi lucru. Acest mediu este populat de un tip de persoane care pot fi uşor recunoscute după obiceiurile culturale şi de consum (chiar dacă se laudă cu nonconformismul lor) şi care se caracterizează printr-o conştiinţă pronunţată de elită, chiar dacă acest cuvînt – elită – este tabu printre stîngişti, la fel ca alte cuvinte cum ar fi naţiune, patrie sau grup etnic.

Liberalii germani se dau în vînt după Obama, sînt înspăimîntaţi de căldura globală şi de supravegherea statului, fac tot ce pot să mănînce doar hrană organică şi să citească doar paginile de opinii din Süddeutsche Zeitung, secţiunea de artă din ediţia de duminică a lui Frankfurter Allgemeine şi, cu o doză de dispreţ simulat, secţia politică din Der Spiegel. Chiar dacă se declară pentru sistemul public de învăţămînt, copiii lor sînt înscrişi în şcoli exclusiviste. Le place să îşi petreacă sfîrşitul de săptămină vizitînd prieteni la ţară care îşi renovează vila de ani de zile – cu atenţie la autenticitatea istorică, desigur – şi care într-un restaurant italian comandă numai în italiană, oricît de prost ar vorbi-o. Probabil că liberalii şi conservatorii au în comun unele din aceste caracteristici, însă nu pînă la punctul de a exclude orice altceva şi fără a deveni atribute primare ale unui stil de viaţă.

Membrii acestei clase sociale sînt critici faţă de economia de piaţă, dar nu sînt capabili să definească o alternativă. În opinia lor, criza economică curentă este un dar dumnezeiesc deoarece le alimentează perfect tot felul de prejudecăţi şi practic elimină nevoia de a argumenta. Este de ajuns să menţionezi cuvinte ca “Deutsche Bank” sau “Wall Street” într-o discuţie în care cineva a îndrăznit să exprime o obiecţie timidă şi cei prezenţi vor da unanim aprobator din cap, determinindu-l pe răzvrătit să se retragă mormăind scuze în barbă. În secret însă, ei speră ca această criză a capitalismului să nu avansaze prea mult, deoarece propria lor prosperitate depinde de capitalism şi deoarece, în ultimii 150 de ani, nimeni nu a reuşit să demonstreze că o pensie confortabilă este posibilă sub auspiciile bunului Karl Marx.

La un moment dat m-am deconectat. Nu ştiu cînd s-a întîmplat. Nu a fost o zi anume sau un incident specific care m-au decuplat de Stînga. Nici nu pot spune că m-am distanţat în mod conştient. Pur şi simplu s-a întîmplat. Dintr-o dată nu mi s-a mai părut amuzant să ascult glume despre fizionomia fostului Cancelar Helmut Kohl. M-am simţit uşurat cînd băieţii mei au convertit teatrul de păpuşi, pe care eu şi socrul îl construisem pentru ei, într-o parcare acoperită. Cînd venea vorba despre inutilitatea familiei şi căsătoriei, eram singurul care în secret ţineam cu toate cuplurile căsătorite, dorindu-le o căsătorie cît mai lungă cu putinţă. Odată, la o petrecere, chiar am îndrăznit să pun o vorbă bună pentru energia nucleară, în timpul unei conversaţii despre căldura globală. Intervenţia mea a avut darul să inhibe întreaga seară.

La început am încercat să îmi reprim tendinţele conservatoare. Am încercat să mă conving că vor trece în timp, asemeni izbucnirilor unui adolescent. Data următoare cînd am ascultat o glumă despre Kohl am rîs mai tare ca de obicei, sperînd să nu fiu observat. Cu alte cuvinte, mă comportam ca un adult de 40 de ani, însurat şi tată a doi copii, care dintr-o dată realizează că este homosexual şi nu ştie ce să facă.

Au existat semne timpurii ale acestei tendinţe, şi, în retrospectivă, erau uşor de recunoscut. Fontessa, o prietenă din şcoală, chiar susţine că ea a ştiut mereu. În urmă cu trei ani, cînd am vorbit despre zilele noastre din tinereţe, cu ocazia unei reuniuni a vechilor colegi de clasă, şi am menţionat faptul că am schimbat taberele politice, s-a uitat la mine cu milă în ochi şi mi-a spus: “Jan, tu nu ai fost niciodată un liberal adevărat. A fost doar o poză superficială pentru tine.” M-am simţit ca şi cum aş fi fost prins în flagrant delict; şi totuşi, nu a făcut această afirmaţie într-un sens negativ.

Cel mai greu lucru pentru un conservator întîrziat este ieşirea oficială în public. Este un moment pe care vrei să îl amîni pentru cît mai mult cu putinţă. Te îngrijorezi de reacţia colegilor şi nu vrei să-ţi umileşti părinţii. Mama va împlini 73 de ani în acest an, o vîrstă la care este extrem de improbabil că va renunţa vreodată la prejudecăţile ei împotriva conservatorilor. Încearcă să fie politicoasă şi să ascundă ceea ce simte în realitate, dar uneori prejudecăţile ei apar la vedere cu o claritate pe care pînă şi eu o găsesc şocantă.

“O persoană oribilă, oribilă”, a oftat indignată cînd i-am dat telefon după ce politicianul CDU Ole von Beust a cîştigat cursa pentru primăria Hamburgului, împotriva lui Michael Naumann, director al ziarului Die Zeit – “şi o astfel de persoană va fi răspunzătoare de oraşul nostru.” Era de parcă Hamburg încăpuse pe mîna unui escroc cunoscut autorităţilor şi probabil ca aceasta şi crede. În ce priveşte fiul ei, a decis să ignore toate aberaţiile. Se poartă asemeni acelor doamne engleze pentru care nimic din viaţă nu mai poate fi şocant, dar care nu se pot abţine să pălăvrăgească atunci cînd cineva apropiat are un comportament necorespunzător.

Între timp am învăţat să ies la ofensivă cu conservatorismul meu. De fapt, uneori chiar am curajul să iau atitudine făţişă. Recent am invitat la noi un cuplu pe care îl cunoaştem de mult, dar cu care nu am mai fost în contact de un timp. El este profesor la secţia de ştiinţe juridice a unei universităţi din estul Germaniei, iar ea promovează circuite de golf. Conversaţia s-a îndreptat rapid spre ultimul film al lui Michael Moore, iar prietenul nostru a afirmat brusc că filmul nu a putut fi arătat în întregul Midwest al Statelor Unite. S-a exprimat în aşa fel de parcă Moore ar fi fost un autor de cinema de artă francez care în sfîrşit a confecţionat o oglindă în care americanii să se poate privi, dar aceştia refuză.

Mi-a fost destul de clar cum va evolua conversaţia şi am ştiut că voi regreta ulterior dacă nu reuşeam să exprim ferm obiecţiile mele. “Pe scurt, deoarece vom ajunge sigur şi la acest subiect”, m-am auzit spunînd, “Nu, nu cred că CIA a regizat atacul de pe 11 septembrie şi, da, ne-a plăcut cînd am trăit în America.” El a ascultat tăcut, ne-am băut ceaiul şi apoi cei doi şi-au luat la revedere. Am fost şocat de ceea ce spusesem, dar am fost şi puţin mîndru de mine.

În original icon-caret-right How To Become an Accidental Conservative

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

 
Print Friendly, PDF & Email
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentPacepa şi industria auto
Articolul următorDiscursul lui Obama de la Cairo
Emil Borcean
În 1985 am absolvit facultatea de geologie din București. După trei ani de stagiatură la mina de cărbune din Anina, în Banat, am renunțat la geologie și am învățat să fiu programator software. Am plecat din România în 1990, toamna. Am trăit patru ani în Anglia, 19 ani în Canada și aproape doi ani în Germania. M-am întors nu demult în țară. În 2007 am creat blogul Patrupedbun.net, care în 2010 a fuzionat cu blogul Dreapta.net. Din această fuziune s-a născut ILD.

13 COMENTARII

  1. fratilor, lamuriti-ma ca nu inteleg ceva:
    ce are liberalismul cu socialismul, cu stanga. din cate stiu, democratii da, sunt virati spre stanga, oricat spun ei ca ar fi de mijloc sau spre dreapta. dar liberalii stiam ca sunt spre dreapta. m-ati confuzat total. cel putin in Romania asa percep eu.
    astept raspunsuri sa ma luminati

    PS: superb post, felicitari

  2. traiesc in midwest si nu a fost nici o problema cu proiectia de origine antiamericana a d-lui moore. ba chiar a fost coada din cauza reclamei facute cum ca bush ar interzice filmul de propaganda.
    captivanta lectura, emil.
    super!

  3. liberali sau progresisti se numeste stanga in america spre deosebire de europa unde de obicei liberalii sunt de dreapta.

  4. Afilierea liberalilor la dreapta e o mica lovitura de imagine.

    Istoric vorbind, liberalismul a aparut la stanga. Egalitarismul dus la extrem si dispretul/ ura fata de vechea ordine erau caracteristice liberalilor, doar nu degeaba conservatorii ii numeau rosii si ii acuzau de nihilism si revolutionarism. Situatia s-a schimbat o data cu aparitia socialistilor, cei care au intrat la stanga liberalilor, obligandu-i cumva sa mearga spre centru, centru-dreapta.

    Ceea ce e foarte interesant e ca atat socialistii, cat si liberalii au preluat idei de la conservatori. Pe de o parte, socialistii si-au insusit o buna parte din critica formulata la adresa mercantilismului si capitalismului, a industrializarii si tehnologizarii accelerate; pe de alta, parte, pluralismul politic liberal nu e altceva decat o adaptare a criticilor conservatoarea franco-germane la adresa statului ultracentralizat si a monopolului acestuia asupra suveranitatii.

    Acest lucru e destul de clar daca te uiti la ceea ce afirma conservatori. Pentru ei, proprietatea este sacra, iar individul si comunitatile din care acesta face parte (familia, satul, comuna, orasul, breasla, parohia etc.) trebuie sa ramana in afara autoritatii statului, stat a carui influenta poate fi in principiu doar negativa. Descentralizarea nu este o idee liberala, ci una conservatoare. Respectul fata de diversitatea naturala a comunitatilor umane si fata de tot ceea ce il caracterizeaza pe Om sunt tot idei conservatoare. Heirupismul si entuziasmul „remodelator” sunt specifice socialistilor si liberalilor, amatori de utopii.

    As zice ca suntem victimile unei bune campanii de presa.

    In ceea ce priveste alegerile europene, eu zic ca e greu de zis cat a fost dreapta cea care a castigat. Sa luam cazul francez: Sarkozy si al sau guvern au luat o sumedenie de masuri socialiste. Cat de dreapta mai e un astfel de partid? Poate ca mai corect ar fi sa zicem ca socialistii hard au pierdut. 🙂

    P.S. Mi se pare ca Altermedia amesteca merele cu perele (partidele civilizate cu barbarii). De cand nationalismul e reprezentat de comunisti ca Vadim sau hoti ordinari precum Becali? Si apoi, nu vad nici o mare victorie in ascensiunea unor Jobbik.

  5. Daca tot veni vorba despre alegerile europene, va recomand sa intrati pe Euronews.net. Acolo puteti vedea rezultatele electorale in fiecare tara din Uniune si le puteti compara cu rezultatele din alegerile precedente (1999,2004).

    Europe leans to the right

    Socialistii si ai lor au pierdut aproape peste tot.

    P.S. Brown a primit o lovitura fantastica, iar conservatorii britanici profita de debandada laburista si trag tare pentru a forta alegeri anticipate.

  6. Cu placere, imi pare rau ca nu am putut fi mai precis. 🙂

    E posibil ca un liberal sa aiba o alta parere, dar sincer sa fiu, nu vad ce ar putea contrazice: radacinile liberale sunt la stanga. Si conservatorismul a fost influentat de liberalism (pana la urma, conservatorii au devenit principalii aparatori ai capitalismului, spre ex.), dar in principiu, cam asa stau lucrurile: dreapta e conservatoare, liberalii sunt mai pe la centru. De altfel, omul liberalilor e destul de diferit de omul conservatorilor, ceea ce imi aduce aminte de un raspuns pe care i l-am dat candva lui Tiberiu Florea (Maestre, mai esti cu noi s-au te-au izolat aia la Brown????) si care cred ca explica destul de bine diferenta. Uite un motiv pentru care nu strica sa iti salvezi comentariile intr-un document word. 😆

    Ideologia nu poate aduce salvare – asta este problema socialismelor si pana la un anumit punct, a liberalismului. Ideologia vine cu principii si incearca sa reconstruiasca lumea dupa aceste sabloane. E gresit. Realitatea este mult prea complicata pentru a putea fi schimbata dupa simpla organizare a ideilor.

    Da, conservatorismul este antiprogresist, dar nu respinge schimbarea. O astfel de atitudine ar fi stupida. In ciuda a ceea ce se crede, conservatorismul este departe de a fi o “doctrina retrograda”. El face distinctia intre schimbare si reforma si opteaza pentru cea din urma. Schimbarea distruge si ce e rau, si ce e bun. Reforma este aplicata punctual si serveste mult mai bune scopurilor decat schimbarea heirupista. Ori, in cuvintele lui Burke,

    I knew that there is a manifest marked distinction, which ill (46) men, with ill designs, or weak men incapable of any design, will constantly be confounding, that is, a marked distinction between change and reformation. The former alters the substance of the objects themselves, and gets rid of all their essential good, as well as of all the accidental evil, annexed to them. Change is novelty; and whether it is to operate any one of the effects of reformation at all, or whether it may not contradict the very principle upon which reformation is desired, cannot be certainly known beforehand. Reform is not a change in the substance, or in the primary modification of the object, but a direct application of a remedy to the grievance complained of. So far as that is removed, all is sure. It stops there; and, if it fails, the substance which underwent the operation, at the very worst, is but where it was.

    A nu se uita ca progresismul este tot o forma de ideologie. Atat liberalismul, cat mai ales socialismul, sunt ideologii progresiste. A crede in progresul inevitabil al umanitatii dovedeste o forma de naivitate ce isi are probabil radacinile intr-o incredere netarmuita in Om, in bunatatea sa ori in capacitatile sale. Nu o impartasesc. Ultimele secole au demonstrat din plin ce poate Omul ideologic.

    In cele din urma, omul nu este nici cel imaginat de socialisti (oligofren bun, incapabil sa-si poarte singur de grija), nici cel creionat de liberali (care par sa creada, ca in fiecare dintre noi se afla un mic “maresal”: perfect rational, incapabil sa faca rau in mod voit). De fapt, omul nu e nici bun, nici cu totul rau; nici harnic, nici lenes; nici inteligent, nici batut in cap; nici rational, nici complet irational. E cate ceva din toate. Perfectibil, dar departe de a fi, in vreun fel, perfect.

    Este adevarat, conservatorismul se afla intr-o pozitie ingrata. Nu are un plan ideologic bine pus la punct. Nu stie unde trebuie sa ajunga, doar unde se afla. Nu tine discursuri frumoase despre cat de multe lucruri trebuie schimbate in lumea asta imperfecta. Nu vrea o lume noua si nu isi propune sa construiasca un Om Nou.

    Dar tocmai de aceea e o optiune demna de luat in seama.

    Conservatorismul este lucid.

    Emil > Am uitat sa te laud pentru articol. 😀 Good job, mate!

  7. 🙂 socialismul crede in omu’ prost. incapabil sa ia o decizie din asta rezultand ca “partidul” ( statul) trebuie sa aibe grija de cetatenii sai ( vezi putin).
    aia mai rasariti care ies din rand – li se da la cap ( vezi putin).
    statul centralzat trebuie sa detina monopolul asupra tot ce misca ( vezi putin) – asta pentru ca supusii sai sunt considerati prosti cu toti.
    ei trebuie sa munceasca -nu sa gandeasca.
    apoi construieste scoli cu heirupismul in care isi invata ( indoctrineaza) supusii cat de inteligenti sunt ei fata de conservatori.

    Da, conservatorismul este antiprogresist, dar nu respinge schimbarea

    antiprogresist in sensul de ideologia si termenul asumat de leftisti cum ca ar fi mai “avansati” – insa adevaratul progres a venit intotdeauna numai cand conservatorii au fost la putere.
    ronald reagan vs jimmy carter.
    cum poti gandi ca daca statul iti ia toti banii ca sa “aibe grija de tine”, sa iti spuna ce sa mananci, ce sa imbraci, unde sa mananci, locuiesti, ce masina sa conduci, ce doctor sa vizitezi cand sa ai concediu si unde aranjat prin sindicat la baile de namol ca face bine la creieri – apoi sa te declari cu mult mai inteligent – ei bine, pentru mine ramane un mister.

  8. io v’am spus…

    http://www.verumserum.com/?p=7406

    Sounds fun, especially for Crowley. What better way to spend a Saturday night than being lectured by two leftist Ivy League pedants on a subject you’re already an expert in? If the rhetoric has already reached the point of teeth-gnashing pretentiousness demonstrated below — “larger meaning,” “teaching moment” — imagine what it’ll be like in person.
    Maybe they can have a “friendly” chat about that documentary on racial profiling that Crowley’s inspired Gates to make.

    http://hotair.com/archives/2009/07/25/gates-sure-ill-have-a-beer-with-crowley-and-obama/

    in timp ce politistii afroamericani sparg bariera rasiala, mr. obama si prietenii sai sapa de zor pentru a adanci aceasta prapastie pentru a trage foloasele cuvenite.
    dupa parerea mea este cea mai dura lovitura de imagine la adresa presedintelui pana acum – unde 75% dintre americani ii dau dreptate sergentului crowley.
    nu ma asteptam la un asa gest de sustinere din partea politistilor afroamericani.
    o mare lectie data lui obama in special si leftistilor in general.
    si nici din partea cnn nu ma asteptam ca acest interviu sa vada vreodata lumina zilei.

  9. citez un clasic in viata 🙂 :

    apoi sa te declari cu mult mai inteligent – ei bine, pentru mine ramane un mister.

    si iata ca nu sunt singur:

    The phony intellectual elitists, who have little or no understanding, much less grounding, in the fundamental ideas undergirding the American republic are not going to know what has hit them, once Sarah Palin returns to the public spotlight to discuss the future of our nation. The shallow conservative intellectuals, jealous of her connection to the taproot of the American spirit will also be bewildered.

    But the American people, who don’t think you must be stupid if you didn’t go to an Ivy League university, and who understand that America is a special nation, a unique experiment in liberty, will respond. American exceptionalism is as much an anathema to the pointy heads as shopping at Wal-Mart. But not to mainstream America.

    http://www.americanthinker.com/blog/2009/07/sarah_of_liberty.html

    si

    http://pajamasmedia.com/blog/why-the-smart-people-say-obama-is-a-great-president/

  10. Dom’le, ‘telectualii americani is de alta factura decat restul populatiei. Nu-s acei “red state hooligans” care tin cu dintii de arme si religie, ci cetateni globali, cu preocupari elevate si pasiuni arzatoare. Intamplator sau nu, ‘telectualii din US of A seamana leit cu cei din Europa occidentala, prea buni pentru o lume inca atat de nedreapta si barbara.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here