Răspunsul Laurei Cernahoschi în privinţa lui John Bolton nu conţine nimic referitor la substanţa articolului citat de costin. În schimb, autoarea se foloseşte de un subterfugiu obişnuit al mass-mediei Stîngiste: atacă mesagerul, ignoră mesajul. Pînă şi atacul asupra mesagerului este tipic mass-mediei Stîngiste, subcategoria „drive-by media”: din fugă, superficial.

„Până şi republicanii conservatori s-au dezis de acest extremist.”

Faptul că Laura îndrăgeşte epitetul „extremist” nu demonstrează nimic. Cel mult, slăbiciunea pentru posmagi muieţi fabricaţi de New York Times, BBC, Huffington Post, Associated Press şi ambalaţi sub formă de „ştiri şi analize obiective”.

Dar cine sînt conservatorii care s-au dezis de „extremist”? Senatorul George Voinovich, într-adevăr republican şi conservator, s-a opus nominalizării lui Bolton pe postul de ambasador SUA la ONU. Ceilalţi oponenţi au fost Barbara Boxer (senator, California), Joe Biden (senator, Delaware), Chris Dodd (senator, Connecticut) şi alţi senatori din Foreign Relations Committee. Toţi, înafară de Voinovich, au fost Democraţi.

Este vorba despre momentul din iulie 2005, cînd Bolton a fost iniţial nominalizat de administraţia Bush. În noiembrie 2006, la opoziţia Democrată s-a adăugat şi Republicanul Lincoln Chafee… un Republican doar cu numele, care în 2007 a părăsit partidul. Cît despre conservatorismul său, e croit pe un calapod familiar Stîngii: da pentru avort neîngrădit, da pentru escrocheria ecologică a lui Al Gore, da pentru legiferarea căsătoriei între homosexuali, da pentru ridicarea taxelor şi impozitelor, împotriva Israelului, împotriva pedepsei capitale. Şi finis coronat opus, în 2008 un suporter al candidaturii prezidenţiale a lui Obama (ce vremuri înălţătoare şi dătătoare de speranţă…).

„Numit “cel mai controversat ambasador trimis vreodata de SUA la ONU” de către The Economist, a indeplinit funcţia doar temporar, republicanii ridicandu-i sprijinul.”

Laura se dă în vînt şi după posmagii muieţi de la The Economist. Acelaşi Ieconomist care în 2008 ciugulea din palma lui Obama, iar în septembrie 2009 o cotea ca la Ploieşti:

Această publicaţie l-a sprijinit pe Obama cu ocazia alegerilor de anul trecut, în parte datorită faptului că se înconjurase de suficient de mulţi centrişti inteligenţi. De asemenea, am spus că succesul ulterior al preşedinţiei sale va fi bazat pe două lucruri: resuscitarea economiei globale şi încadrarea noilor puteri emergente în ordinea occidentală. [Obama] şi-a avariat ambele obiective.

Centriştii inteligenţi ai lui Obama şi inteligenţii centrişti ai Ieconomistului: deşteptul făgăduieşte, iar prostul trage nădejde. Dar la obiect despre „sprijinul ridicat de republicani”: pe 6 noiembrie 2006, Republicanii au pierdut alegerile mid-term pentru Congres, iar Democraţii au devenit majoritari în ambele camere legislative. În noua configuraţie politică, John Bolton şi-a dat seama că nu are nicio şansă de a obţine confirmarea Senatului pentru prelungirea mandatului său, iar pe 4 decembrie şi-a dat demisia din post. Bush a acceptat-o, ştiind că insistenţa de a-l menţine în funcţia de ambasador la ONU l-ar fi adus într-o confruntare fără şanse de izbîndă cu un Congres majoritar Democrat.

„A fost acuzat la un moment dat de mărturie falsă în Congres.”

În vara lui 2005, administraţia Bush l-a propus pe John Bolton pentru postul de ambasador SUA la ONU. Conform procedurii, Bolton a completat o serie de formulare preliminare pentru audierile de confirmare din Senat. La întrebarea dacă „în ultimii 5 ani a fost intervievat sau dacă i s-a cerut să furnizeze informaţii în legătură cu orice fel de investigaţii administrative, congresionale sau judiciare, cu excepţia depunerilor de mărturie de rutină din Congres”, Bolton a răspuns cu „nu”. Răspuns greşit. Bolton fusese intervievat în 2003 de Anne Sigmund, inspectorul general al Ministerului de Externe (State Department), în legătură cu investigaţia surselor de informare folosite pentru formularea poziţiei eronate a Ministerului de Externe, care notificase administraţia Bush despre încercarea Al Qaida de a obţine uraniu din Niger (o aserţiune dovedită ulterior drept falsă). Rolul lui Bolton în investigaţia respectivă a fost de martor neînvinuit de nimic. În ce măsură răspunsul lui Bolton la acea întrebare din chestionar a fost o scăpare sau o minciună, este greu de ştiut. În orice caz, a fost un element stînjenitor care a dat apă la moară opoziţiei Democrate.

Chiar şi fără acest episod, Bolton ar fi fost oricum necorespunzător pentru Democraţi. Prea critic faţă ce ONU. Corupţia dezvăluită de scandalul petrol-pentru-hrană (programul lansat de ONU în 1996 în scopuri umanitare pentru locuitorii Irakului şi devenit un caz uriaş de fraudă) şi raportul Volcker despre mita şi deturnarea de fonduri practicate de cei însărcinaţi cu contractele de achiziţii (Yakovlev şi Kuzneţov), abuzurile sexuale ale forţelor ONU din Congo la adresa copiiilor localnici, anti-americanismul şi antisemitismul sistemic, o comisie a drepturilor omului compusă din cele mai inumane regimuri, au fost subiecte constant puse pe tapet de Bolton de-a lungul timpului. Extremist, ambasadorul.

Iar acum, cîteva completări la articolul original care a prilejuit comentariul autoarei despre John Bolton. În De ce nu poate Israelul fără americani, aflăm că SUA vinde arme şi tehnologie militară Israelului. Ce nu aflăm este că SUA vinde acest gen de echipament şi know-how şi ţărilor arabe (cu o precizare importantă: în aceste tranzacţii, SUA menţine un avantaj tehnologic pentru Israel). În 2007, Bush a autorizat vînzarea de armament şi asistenţă militară către Israel şi şapte ţări arabe, printre care Arabia Saudită, Egipt şi Qatar. Ţările arabe au cumpărat de $33 miliarde, Israel de $30 miliarde. Obama, mult mai centrist şi inteligent decît Bush, a blocat orice vînzări de armament către Israel. În schimb, Pentagonul a anunţat în ianuarie definitivarea unor vînzări către arabi (Egipt, Arabia Saudită, Iordania şi Emiratele Arabe Unite), în valoare de aproximativ $6 – $7 miliarde.

Miezul postarii Laurei este în altă parte. Pe la mijlocul lunii martie, vicepreşedintele american Joe Biden a făcut o vizită în Israel, iar pe timpul şederii sale un departament guvernamental israelian a anunţat construcţia a 1600 de locuinţe în cartierul Ramat Shlomo din Ierusalimul de Est. Acest anunţ a precipitat o criză diplomatică între administraţiile Obama şi Netanyahu, culminînd cu o urecheală telefonică a lui Netanyahu din partea lui Hillary Clinton (şefa diplomaţiei americane) şi un ultimatum pe patru puncte adresat guvernului israelian. Dar iată introducerea Laurei la situaţia creată:

Pentru că relaţiile dintre Israel şi Statele Unite au ajuns la un punct de o răceală aproape fără precedent, după ce vicepreşedintele Biden a fost tratat cu impertinenţă de guvernul de la Ierusalim în timpul vizitei sale în Israel, premierul Netanyahu încearcă acum să dreagă busuiocul. Indiferent de problemele politice interne din Israel, Netanyahu are nevoie de sprijinul american. Se pare, de altfel, că anunţul făcut în timpul vizitei lui Biden, că se vor construi 1.600 de locuinţe ale coloniştilor sionişti în Ierusalimul de est (adică exact ceea ce ceruseră americanii să nu se mai întâmple) a fost rezultatul zelului exagerat al membrilor partidului religios Shas din guvern.

(accentuarea mea)

Administraţia Obama ceruse anterior Tel Avivului să sisteze construcţia de locuinţe în Ierusalimul de Est, ca o precondiţie a relansării negocierilor de pace între israelieni şi palestinieni. De aici, furia Washingtonului. Dar care este istoria Ierusalimului de Est?

Mai întîi, cea recentă. Teritoriul în dispută a fost cumpărat de sionişti, de la proprietarii arabi, înainte de înfiinţarea statului Israel în 1948. Cu ocazia asaltului arab asupra statului evreu nou înfiinţat, Iordania a ocupat Ierusalimul de Est, i-a alungat pe evrei, le-a interzis întoarcerea şi a desecrat toate cimiterele evreieşti. În 1967, arabii au atacat din nou Israelul. Au fost bătuţi într-un război care a durat şase zile, iar Israel a recuperat Ierusalimul de Est. Arabii continuă să conteste legitimitatea administraţiei israeliene şi se opun construcţiei de locuinţe. Istoria veche: o descoperire arheologică recentă confirmă faptul că în zona Ierusalimului de Est au existat construcţii iudaice din perioada Primului Templu şi a regelui Solomon, cel pomenit în colecţia de legende numită Biblie. Vechimea acestor artefacte este estimată la 3000 de ani.

Curată impertinenţă, să construieşti pe locul unde eşti proprietar şi unde înaintaşii au fost la rîndul lor proprietari. În ce priveşte aspectul diplomatic al impertinenţei, doamna Laura, absolventă a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA), e complet ignorantă la trecutul negocierilor dintre israelieni şi palestinieni, inclusiv la poziţia administraţiilor americane din ultimele două decenii. Nicio administraţie americană nu a cerut imperios, aşa cum face Obama, stoparea construcţiei de locuinţe în Ierusalimului de Est. Mai mult, nici măcar palestinienii nu au insistat ca rezolvarea statutului acestui teritoriu să fie o precondiţie a negocierilor de pace. Arafat şi Rabin au parafat acordul de la Oslo în deplină înţelegere asupra faptului că problema Ierusalimului va fi obiectul unor negocieri finale. Abbas şi Olmert au negociat în 2007 şi 2008 fără ca Abbas, chiar dacă critic la adresa construcţiilor israeliene din Ierusalimul de Est, să blocheze procesul de pace datorită acestei chestiuni. Saeb Erekat, un adjunct al lui Abbas, a declarat unui ziar iordanian că negocierile din 2007 – 2008 au rezultat într-un progres substanţial după 288 de sesiuni la care au participat 12 comisii bilaterale… în timp ce construcţia de locuinţe în Ierusalimul de Est a continuat. Obama este primul preşedinte american care a transformat această problemă într-o precondiţie a reluării negocierilor, iar Autoritatea Palestiniană, încurajată, îi cîntă în strună.

Şi încă o impertinenţă, faţă de care doamna Laura manifestă maximă discreţie. În ajunul vizitei lui Biden, palestinienii au numit o piaţă publică din Ramallah după o teroristă care în 1978 a participat la cel mai devastator atac terorist asupra Israelului. Dalal Mughrabi a fost conducătoarea unei echipe teroriste care a ucis 38 de civili israelieni, dintre care 13 copii. Reprezentanţii Fatah prezenţi la ceremonie au descris-o drept „un luptător curajos ce are un loc semeţ în istoria palestiniană”. Iată o semeţie pe măsura sincerităţii palestiniene vizavi de pacea cu Israel.

Acest incident este cel mai recent dintr-o serie de manevre diplomatice ale Casei Albe, urmărind rezolvarea problemei israelo-palestiniene nu prin mediere, ci prin impunerea condiţiilor arabe unui Israel care din aliat a devenit adversar. Genoflexiunile în faţa teocraţiei iraniene, a Siriei condusă de un regim de mardeiaşi, a Turciei pedalînd spre un trecut islamist şi în faţa ipocriziei palestiniene semnalează clar simpatiile administraţiei de la Washington.

Israel are nevoie de America, iar America are nevoie de Israel. Nici una, nici cealaltă, nu au nevoie de Obama, primul preşedinte al SUA… postamerican şi postisraelian. Aş fi spus anti, dar n-aş vrea să aglomerez carneţelul doamnei Laura, şi aşa doldora de extremişti.

Interviu din 2008 cu John Bolton. Reporterul este Avi Lewis, jurnalist de Stînga (canadian) amploiat de Al Jazeera.