Preambul

Concepția creștină autentică este incompatibilă cu fanatismul ideologic, extremismul politic sau utopiile totalitare.

Acceptarea faptului că numai Dumnezeu este Adevărul absolut contrazice pretențiile de a transforma persoane și idealuri umane, teorii sociale, filosofice sau politice, în valori supreme.

Fiind supuse exigențelor morale ale Decalogului, toate aspectele vieții sociale și umane sunt perfectibile, putând fi obiect de dezbatere și de găsire a unor soluții concrete, adaptate realității în fiecare situație.

Această viziune creștină constituie adevărata bază a pluralismului și a libertății politice.

Din această viziune creștină decurg în mod natural drepturile eterne ale omului. Ele nu pot fi legiferate înăuntrul sau în afara societății, ele țin de natura umană. Sunt strâns legate de poruncile Decalogului și de aceea pornesc de la negații: să nu ucizi – sau dreptul la viaţă, să nu furi – sau dreptul la proprietate, să nu râvnești la starea aproapelui – sau dreptul la libertate. Cultura libertății, trăsătură caracteristică a civilizației căreia îi aparținem, și instanțele concrete cum ar fi instituții legal-politice și sistemul economic, au fost dezvoltate pe acest fundament.

Dăinuirea unei societăţi presupune solidaritatea şi continuitatea dintre generaţiile aflate în viaţă în prezent, fără a se reduce însă la acestea, ca şi cum ar fi rupte de trecut şi viitor. Aşadar, naţiunea este compusă şi din generaţiile care ne-au precedat şi din cele care ne vor urma, impunându-ne o atidudine de respect faţă de trecut, de smerenie a prezentului şi de gravă răspundere faţă de generaţiile ce vor veni. Funcţionarea democraţiei în statul de drept trebuie să aibă în vedere această continuitate, datoria faţă de trecut şi angajamentul responsabil faţă de viitor, mai presus de majorităţi de circumstanţă, nepermiţând decizii nesăbuite sau experimente utopice care ar angaja generaţiile viitoare.

I. Locul României – în interiorul Civilizației Iudeo-Creştine

Apartenenţa la o anumită civilizaţie este o opţiune fundamentală, aflată mai presus şi de legi, şi de instituţii (care decurg din această apartenenţă), şi de fluctuaţiile politicii şi modei. Indiferent de manipulările, dezinformările, conflictele de tot felul, din istoria noastră recentă, dorinţa constantă a poporului român a fost să ne întoarcem în sânul Civilizaţiei Occidentale, al Lumii Libere, de unde am fost scoşi de deceniile de comunism.

Ştim că Lumea Liberă nu este perfectă pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Occidentul este, într-adevar, ros şi subminat de decadenţă şi contracultură, de ideologia de stânga care ameninţă să-l distruga dinăuntru. Dar mareţia civilizaţiei sale, cultura, libertatea, bunăstarea, nu vin de acolo, dimpotrivă, s-au construit pe moştenirea iudeo-creştină; pe Cele Zece Porunci, dintre care primele sunt cele care interzic idolatria. Acestea sunt valorile spre care se cuvine să ne îndreptăm, atunci cand ne manifestăm opţiunea pro-occidentală. Spre binele Lumii Libere şi al nostru.

La baza Civilizației Iudeo-Creștine, din care facem parte, se află, înainte de toate, moștenirea religioasă. Toate realizările acestei civilizații, atât cele din plan moral cât și cele materiale, decurg din religie, din concepția iudeo-creștină privind omul, raportul lui cu realitatea – cu Dumnezeu, și apoi cu semenii săi, cu societatea, cu întreaga Creație.

În toate domeniile vieții sociale – cultură, justiție, politică, economie, tehnologie – rezultatele obținute de Civilizația Iudeo-Creștină sunt fără egal față de cele ale altor civilizații, bazate pe orice alte religii, chiar dacă și acestea se pot mândri cu creații valoroase. Și totuși, religia creștină este cea mai atacată și mai persecutată dintre toate religiile planetei.

În țările comuniste și islamice, creștinismul este supus unor persecuții violente, ucigașe, din care nu lipsesc tortura, închisorile, lagărele de exterminare, genocidul.

În Lumea Liberă, sub presiunea ideologică a stângii, creștinismul este eliminat sistematic din viața publică, exilat în sfera privată, orice referință la religia creștină ajungând să fie privită cu ostilitate, prin secularismul impus de Stat (sau organizații supranaționale) pe diverse căi administrative, și prin ocuparea spațiilor în media, învățământ, cultură, de către propaganda marxismului cultural, ateismului, gnosticismului, neo-păgânismului și islamismului.

Iudaismul este și el o religie persecutată, în ultimele decenii ajungând să fie aproape cu totul eradicat din țările musulmane ale Orientului Mijlociu. În Occident, sub presiunea imigrației islamice și a corectitudinii politice care favorizează islamismul, comunitățile evreiești trăiesc sub amenințarea continuă a unor atacuri violente, provocări, profanări etc.

În același timp, normele morale ale Decalogului, calificate de ideologii de stânga, drept învechite, intolerante, bigote etc. sunt împinse în afara spectrului considerat oficial drept acceptabil – iar aceia care îndrăznesc să se pronunțe în apărarea vieții, împotriva avortului și eutanasiei, în apărarea familiei tradiționale, sunt prezentați drept extremiști, chiar persecutați pe căi legale. Și deși, în realitate, în foarte multe țări în care se întâmplă aceasta, creștinismul constituie încă religia majorității populației, preceptele acestuia ajung treptat să fie criminalizate, iar cetățenii care aderă la ele sunt puși tot mai mult în imposibilitatea de a le urma în deplină libertate de conștiință, fără a intra în conflict cu tot felul de reglementări legislative și fără a fi ponegriți prin mass media controlate de stânga.

Astfel, o minoritate ideologică își impune agenda, pe căi ce ocolesc mecanismele democratice, iar Statul, în loc să fie în slujba cetățenilor săi și să asculte de voința societății, se simte chemat să educe societatea, pentru a o transforma conform acestei ideologii. Majoritatea devine invizibilă, acea Europă ascunsă sau acea majoritate tăcută din America.

Stânga occidentală desfășoară în numele „toleranței” o campanie extrem de agresivă de subminare a celor mai importante concepte și instituții ale Civilizației Iudeo-Creștine.

Simbolurile religioase iudeo-creștine sunt scoase din spațiul public, Biserica este calomniată, credincioșii sunt ridiculizați, învățământul religios se lovește de tot mai multe obstacole. Statul preia controlul asupra educației copiiilor, impunându-și agenda ideologică, în ciuda convingerilor părinților. Decalogul este înlocuit de tot felul de reglementări şi norme tot mai detaliate şi mai „ştiinţific” formulate de experţii corectitudinii politice.

Instituţia milenară a familiei este supusă unui atac masiv și reinventată în dispreţul total al realităţii – de exemplu, prin legalizarea căsătoriei homosexualilor. Până și persoana umană este redefinită pentru a se justifica practici ca avortul şi eutanasia. În virtutea acestor definiții ideologice, nu toți membrii speciei sunt considerați oameni a căror viață este neprețuită și trebuie ocrotită, ci numai aceia care îndeplinesc anumite criterii de vârstă, anumite calități fizice etc.

Vidul de spiritualitate creat de secularism este rapid ocupat de islam, care pune stăpânire mai ales pe acele țări occidentale care sunt cele mai laicizate – începând cu Franța și țările nordice „post-protestante”.

Nu există niciun motiv rațional pentru a presupune ca libertatea și bunăstarea de care încă se bucură astăzi lumea occidentală ar putea continua să se mențină în condițiile suprimării din societate a religiei care le-a generat și a excluderii sau marginalizării moralității biblice din conștiința membrilor acestei societăți.

Dimpotrivă, rațional este să ne așteptăm ca toate tipurile de patologii de care suferă societatea contemporană să se amplifice – lipsa de scrupule și corupția conducătorilor vor fi și mai grave; familiile vor fi tot mai mult distruse; tinerele generații, lipsite de repere, vor cădea masiv în anomie, promiscuitate morală, alcoolism, consum de droguri, violență, sărăcie, dependență de asistența socială.

Nenumărate probleme sociale și economice vor decurge de aici, deoarece capitalismul, libertatea economică, baza pe care s-a construit prosperitatea și succesul material al Lumii Libere, s-a născut într-un cadru jalonat de moralitatea iudeo-creștină. Capitalismul de tip clasic a funcționat pe baza contractelor liber încheiate între oameni, a încrederii în cuvântul dat, încrederii într-un anume cadru juridic şi în anumite instituţii, bizuindu-se pe însușiri morale individuale precum cinstea, înțelepciunea, chibzuința, munca asiduă, curajul în asumarea riscurilor, responsabilitatea, disponibilitatea pentru a recunoaște și răspunde nevoilor celorlalți etc. În lipsa acestor condiții morale capitalismul nu poate exista, competiția liberă fiind înlocuită de jocul cinic al grupurilor de interese care se folosesc de intervenția Statului și a birocrației sale omniprezente și corupte, rezultând un sistem oligarhic ce distruge libertatea și frânează dezvoltarea.

Nu poate exista domnia legii într-o societate atomizată, indiferent cât de bune ar fi legile şi cât de performant ar fi sistemul juridic. Dacă cetățenii nu au conștiință morală, dacă nimeni nu mai respectă autoritatea şi regulile, poliţia şi justiţia nu pot să facă faţă sălbăticirii societăţii.

Nu în ultimul rând, subminarea religiei și moralității Lumii Libere are consecințe în privința securității geo-strategice a acesteia. Lumea Liberă are duşmani fanatici, puternici și sângeroși, care nu fac un secret din faptul că urăsc Occidentul și nu se sfiesc să-i adreseze amenințări explicite – Rusia, China, Venezuela, Iran și alte țări islamice.

O mențiune aparte se cuvine Rusiei, al cărei regim cleptocratic condus de Vladimir Putin încearcă în ultimul timp să-și justifice pretențiile imperialiste prin pretextul apărării tradițiilor creștine, amenințate de decadența occidentală. Moștenitoarea URSS, regim care a ucis și chinuit zeci de milioane de creștini, a distrus reperele creștine în propria societate și le-a subminat în Lumea Liberă, a susținut propaganda ateistă și a ațâțat și înarmat terorismul islamist, încearcă acum să-și aroge calitatea de „A Treia Romă” propagându-și ura față de Occident și antisemitismul printr-un discurs care reușește, din păcate, să inducă în eroare pe mulți creștini, mai ales cand este reluat de agenți de influență ai Rusiei din mediul bisericesc autohton.

Apărarea religiei pe care a fost contruită Civilizaţia Iudeo-Creștină este de o importanţă vitală pentru toţi cetăţenii Lumii Libere care vor să se mai bucure şi în viitor de binefacerile ei. Necesitatea apărării acestei religii este evidentă, iar constatarea acestei evidenţe nu ţine de adeziunea la învăţătura creştină, nici de gradul de profunzime al trăirii spirituale sau al practicii religioase personale a fiecărui cetăţean. Ţine de curajul de a privi adevărul în faţă, de luciditate şi onestitate intelectuală.

II. Repere morale

Bazându-ne pe concepţia creştină despre persoana umană, considerăm că omul are o vocaţie transcendentă. Împlinirea integrală a persoanei umane nu se poate realiza fără a se ţine seama de dimensiunea sa spirituală, religioasă. De aceea considerăm că Statul are datoria de a crea condiţiile pentru ca Biserica să-şi poată îndeplini misiunea spirituală şi socială.

Deşi profund afectată de deceniile de comunism, societatea românească se bucură de o mare proporţie de cetăţeni care se consideră creştini şi îşi afirmă încrederea în Biserică.

Desigur, comparaţia dintre numărul creştinilor declaraţi şi priveliştea vieţii zilnice a românilor, atât în domeniul privat, cât mai ales în spaţiul public, arată adesea lipsă de consecvenţă şi necesitatea unui efort pentru a se pune de acord faptele cu principiile creştine proclamate. Biserica este prima chemată să îndemne la această coerenţă.

Statul trebuie să respecte Biserica şi să-i asigure deplina libertate faţă de orice presiuni politice în practicarea credinţei, pentru această independenţă fiind necesară şi lustraţia ierarhilor. Bisericilor trebuie să li se restituie proprietăţile jefuite de regimul comunist şi posibilitatea de a-şi asuma sarcinile sociale pe care le-au avut în mod tradiţional, înainte să le fie uzurpate de Stat: în educaţie, îngrijirea bolnavilor, ajutorarea săracilor.

Nu în ultimul rând, trebuie ca majoritatea creştină din România să urmărească atent acţiunile clasei politice din punctul de vedere al coerenţei acestora cu principiile creştine declarate. Este foarte important de observat atitudinea europarlamentarilor şi votul lor în cazul unor chestiuni cum ar fi promovarea homosexualităţii, a avortului şi alte atacuri ale corectitudinii politice asupra religiei creştine. Astfel, România ar putea contribui la păstrarea adevăratului spirit european care este ancorat în tradiția creștină și nu coincide cu mentalitatea elitelor stângiste ce domină instituțiile UE.

Într-o societate covârşitor creştină, cum este cea românească, practicarea şi mărturisirea credinţei nu pot fi exilate în sfera privată. Este firească, aşadar, prezenţa simbolurilor religioase în spaţiul public, predarea religiei în şcoli, pronunţarea publică şi cu autoritate a Bisericii în probleme de morală, statul fiind chemat sa-i slujeasca pe cetăţeni, nu să-i transforme sau să-i educe în alte valori decât cele pe care le mărturisesc.

Familia tradiţională, bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, este instituţia fundamentală a societăţii, în care se nasc, se educă şi se formează viitorii cetăţeni. Este purtătoarea tradiţiilor şi garanţia viitorului naţiunii.

Situaţia dezastruoasă în care este împinsă familia cu copii este una dintre cele mai grave probleme a societăţii, fiind ameninţată însăşi existenţa biologică a naţiunii, lucru confirmat de declinul demografic ce se manifestă în ultimele două decenii. Sunt imperios necesare politici naționale și locale de relaxare fiscală și de susținere a familiilor cu mai mulți copii.

Viaţa umană este sacră, din momentul concepţiei până la moartea naturală. Valoarea unei vieţi umane este nepreţuită şi se cuvine a fi apărată pentru toţi membrii speciei, indiferent de vârstă, stare a sănătăţii, calităţi fizice şi intelectuale, performanţe, avere. Cu atât mai mult, trebuie protejată viaţa celor mai vulnerabili – copiii nenăscuţi, vârstnicii şi cei afectaţi de boli grave sau invalidante

III. Rolul statului

De ce este nevoie de guvernare într-o societate? Pentru apărare şi lege. Experienţa umană arată că organizarea, administrarea şi exercitarea acestor funcţii trebuie realizate uniform şi consecvent. De aceea cel mai potrivit loc în societate pentru desfăşurarea lor este la nivel central. Altfel societatea se destramă.

Aceasta fiind raţiunea ultimă a oricărei guvernări, răspunsul la întrebarea de mai sus defineşte şi rolul statului în societate: acela de a apăra societatea de calamităţi venite dinafară sau din interior şi de a impune respectarea legii pentru toţi şi în acelaşi mod. Acesta nu este statul minimal, ci statul esenţial. Fără o performanţă adecvată în aceste două domenii de responsabilitate, statul îşi pierde dreptul la existenţă. Odată cu el, societatea intră în dezagregare.

Pe de altă parte, un stat puternic în aceste privinţe este şi unul suficient. Funcţionând cu succes în rolul de garant al păcii şi justiţiei, statul asigură condiţiile absolut necesare pentru indivizi de a-şi concentra energiile creatoare asupra sarcinii eterne a omului, de a lucra la realizarea propriei împliniri şi la perfecţionarea comunităţii. Statul garantează libertatea, iar individul este cel care o adânceşte în folos propriu şi cu roade pentru toţi.

Omul este înzestrat de Dumnezeu cu drepturi naturale care nu pot fi revocate sau limitate în mod arbitrar de niciun preşedinte, parlament, sau prim-ministru: la viaţă, libertate, proprietate. Această înzestrare face să dureze imboldul ce animă existenţa tuturor oamenilor care au trăit şi vor trăi: căutarea fericirii (în sensul de împlinire, de realizare a potențialului inerent în fiecare). Atunci cum se raportează statul la împlinirea umană? Ce este de preferat, să se implice activ în construirea împlinirii, sau mai degrabă în întărirea siguranţei din jurul vieţii, libertăţii şi proprietăţii? Binefăcător sau protector?

Statul asistenţial încearcă să dicteze, schimbe sau influenţeze comportamentul cetăţenilor. El este un participant activ în treburile lor, folosindu-se de puterea sa legitimă de constrângere pentru a determina felul în care trăiesc, muncesc şi se asociază membrii societăţii. Regimurile totalitare ale secolului douăzeci au folosit forţa brută şi teroarea pentru a impune un control strict asupra societăţii. Statul asistenţial foloseşte mijloace indirecte, preferând influenţarea societăţii prin manipularea de stimulente. Guvernul urmăreşte să ajungă la rezultate sau forme de comportament care corespund intereselor elitelor conducătoare. Pârghiile folosite cuprind măsuri fiscale şi de reglementare (adesea economică), cu scopul de a induce efecte urmărite în avans.

Consecinţa acestui fel de dirijism, mascat prin intenţia de a face bine, a fost descrisă de Alexis de Tocqueville în urmă cu mai bine de un secol şi jumătate, în avertismentul asupra soartei care îi aşteaptă pe cei ce se lasă ispitiţi de „mărinimia” statului:

„Acesta se îngrijeşte de liniştea lor, le prevede şi satisface necesităţile, le gestionează preocupările principale, conduce industria, reglementează repartiţia proprietăţii şi împarte moştenirile – ce mai rămîne, decât să îi cruţe de grija gândurilor şi de toate problemele vieţii? Voinţa oamenilor nu este spulberată, ci înmuiată, gârbovită şi constant îndrumată. Oamenii sunt rareori forţaţi să acţioneze, dar sunt în mod constant ţinuţi în frâu. O astfel de putere nu distruge, dar împiedică existenţa. Nu tiranizează, dar gâtuieşte, enervează, stinge şi năuceşte un popor, pînă când fiecare naţiune este redusă la nimic altceva decât o turmă de animale timide şi harnice, al cărei păstor este statul.”

IV. Sistemul economic

Există un singur sistem economic validat în timp drept cel mai eficient şi productiv. Se bazează pe dreptul inalienabil la proprietate privată, pe relaţii de schimb voluntare şi pe existenţa pieţelor libere. Individul (de unul singur sau în asociaţie) este liber să decidă în ce să investească, ce anume să producă sau vândă, sau ce preţuri să ceară. Piaţa transmite preferinţele consumatorilor, determină alocarea eficientă a resurselor dintr-un bazin limitat de resurse şi emite spontan şi continuu informaţii prin intermediul preţurilor.

În 1981, 70% din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare subzista pe echivalentul a mai puţin de 2 dolari pe zi, iar 42% trăiau din mai puţin de 1 dolar zilnic. În prezent primul procentaj a scăzut la 43%, iar al doilea la 14%. Ca şi cum nu ar fi suficient, acest sistem reuşeşte mai mult decât eradicarea sărăciei: treptat reuşeşte să elimine şi inegalitatea economică.

Maşina de spălat, frigiderul, iluminatul de la un simplu întrerupător, încălzirea pusă la dispoziţie de infrastructura oricărei locuinţe, apă potabilă şi menajeră la robinet, hrană variată, din abundenţă şi ieftină, medicamente şi îngrijire medicală la îndemîna marii majorităţi a populaţiei, calculatorul personal, telefonul celular, călătoria cu avionul, accesul la informaţie, cultură şi arte, precum şi numeroase alte facilităţi pe care le considerăm drept bunuri fireşti, sunt nu numai posibile datorită acestui sistem economic, dar larg răspândite şi în uzul curent al tuturor oamenilor din orice ţară cât de cât de dezvoltată.

Pe de altă parte, nu trebuie uitat faptul că niciodată în trecut bunăstarea nu s-a extins dincolo de stratul social foarte restrâns al celor privilegiaţi. „Realizarea capitalistă”, scria economistul Joseph Schumpeter în 1942, „nu constă în furnizarea de mai mulţi ciorapi de mătase pentru regine, ci în a-i aduce la îndemâna fetelor din fabrică, cu un efort de producţie din ce în ce mai mic”. Într-adevăr, sistemul economic despre care vorbim se numeşte capitalism.

Capitalismul nu se reduce la relaţii economice. Se bazează pe un sistem de valori culturale, spirituale şi morale. Moralitatea şi echitatea capitalismului se sprijină pe legătura intimă dintre proprietate privată şi participare voluntară, pe de o parte, şi suveranitatea individului asupra vieţii sale, pe de altă parte. Capitalismul, departe de a-l dezumaniza pe om, i-a facilitat, prin emancipare economică, cautarea acelei individualităţi depline pe care creştinismul i-a acordat-o dintotdeauna, în virtutea statutului de făptură creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, posesoare a unei conştiinţe morale distincte.

Nu întâmplător capitalismul a apărut într-o civilizaţie orientată de morala creştină. Spre deosebire de alte religii, religia iudaică şi cea creştină au subliniat de la început, pe lângă rugăciune, importanţa înţelepciunii, a raţiunii, cu ajutorul căreia adevărul revelat poate fi pătruns în profunzime, de-a lungul veacurilor.

Rodney Stark, în The Victory of Reason: How Christianity Led to Freedom, Capitalism and Western Success, arăta că „încurajată de scolastici şi întrupată în marile universităţi medievale întemeiate de Biserică, încrederea în puterea înţelepciunii a pătruns cultura occidentală, stimulând căutarea cunoaşterii şi dezvoltarea teoriei şi practicii democratice. Ascensiunea capitalismului a fost, şi ea, o victorie a înţelepciunii inspirate de Biserică, deoarece capitalismul este în esenţă aplicarea sistematică şi susţinută a raţiunii în comerţ – ceea ce s-a petrecut mai întâi pe marile domenii mănăstireşti.”

Capitalismul este făcut posibil de morala creştină, rolul şi importanţa atribuite individului fundamentându-se pe doctrina iudeo-creştină a conştiinţei personale şi a liberului arbitru.

Liberul arbitru, libertatea, implică posibilitatea de a alege suveran între mai multe alternative şi responsabilitatea asumată în urma acestui act. Funcţia morală a societăţii se realizează atunci când societatea facilitează exercitarea acestui proces de alegere prin referinţă la cadrul cultural şi religios, permite indivizilor să se informeze în sensul alegerii celor mai bune opţiuni şi astfel oferă şansa împlinirii personale în contextul asumării răspunderii depline faţă de rezultatul opţiunilor alese.

Liber arbitru şi responsabilitate, iată binomul care formează baza morală a capitalismului. Din amândouă izvorăsc natura voluntară a participării în relaţiile de producţie şi schimb, etica muncii, respectul faţă de îndatoririle contractuale. Datorită lor este posibilă şi funcţionarea pieţelor libere, întrucât consolidează norme etice care cer să nu ne însuşim nimic prin furt sau înşelăciune.

Etosul capitalist pune preţ pe antreprenoriat, asumarea de riscuri, inovaţie şi creativitate. Capitalismul generează bogăţie datorită accentului pus pe inovaţie şi nu produce pur şi simplu „lucruri”, ci creează valoare prin mecanismul numit competiţie. Dar capitalism nu înseamnă competiţie într-o goană oarbă după profituri obţinute oricum, ci competiţie pe un teren al legalităţii imparţiale, asigurată de statul de drept şi ghidată de Decalog.

De aceea capitalismul legitim, cel al concurenţei echitabile, nu favorizează oligarhii şi pilele politice, ci pieţele libere în ansamblul lor. Capitalismul de cumetrie, sau cel al corupţiei rezultate din acordarea de favoruri şi avantaje unei clientele politice, şi capitalismul statului asistenţial, sau al redistribuţiei economice în numele unei iluzorii şi păguboase „dreptăţi sociale”, sunt două instanţe comune de pervertire a capitalismului funcţional.

România, din păcate, suferă de ambele boli. Beneficiarii acestor maladii întreţinute în mod conştient sunt o clasă politică venală cu sateliţi specializaţi în căpuşare economică. Perdanţii sunt multipli – întreprinzătorul onest şi copleşit de sistem, bugetarul amăgit, pensionarul descumpănit – toţi asmuţiţi unii împotriva altora şi expuşi unui tir continuu de demagogie.

Ieşirea din acest cerc vicios al lipsurilor, dependenţei şi resentimentului poate fi realizată prin retragerea statului din rolul economic – de arbitru şi jucător, de factor simultan de decizie, corecţie, repartiţie şi profit conform intereselor politice de moment. Tentaţia pentru politicieni şi reţelele aferente de speculanţi ar fi mult mai redusă dacă statul s-ar limita la întărirea cadrului legal optim pentru funcţionarea pieţelor libere. Atunci capitalismul românesc va realiza un potenţial demonstrat din plin în alte părţi şi ar putea deveni o dimensiune a libertăţii şi prosperităţii colective.

Frederic Bastiat, marele economist francez din secolul XIX, a surprins astfel trăsăturile definitorii ale unei ordini sociale juste şi morale:

„În care ţări se găsesc cele mai paşnice, morale şi fericite popoare? Acele popoare se află în ţările unde legea interferează cel mai puţin cu viaţa privată; unde guvernarea este cel mai puţin simţită; unde individul se bucură de cel mai larg câmp de posibilităţi, iar opinia liber exprimată se bucură de cea mai mare influenţă; unde puterea administrativă este ne-opresivă şi simplă; unde impozitele sunt cele mai uşoare şi cât se poate de uniforme; unde indivizii îşi asumă în mod activ responsabilităţile lor, şi, în consecinţă, unde moravurile… oamenilor se îmbunătăţesc în mod constant; unde comerţul, adunările reprezentative şi asociaţiile sunt cel mai puţin îngrădite; unde oamenii îşi urmează cât mai fidel înclinaţiile naturale… pe scurt, cei mai fericiţi, morali şi paşnici oameni sunt aceia care urmează acest principiu: cu toate că omenirea nu este perfectă, cea mai mare speranţă îi însoţeşte totuşi pe cei ale căror acţiuni libere şi voluntare se desfăşoară în cadrul limitelor de drept, iar exercitarea legii şi forţei se produce numai în scopul administrării dreptăţii universale.”

Istoria ulterioară a confirmat acest diagnostic. Exemple de eşec şi succes din secolul trecut demonstrează că obstacolul principal în calea unei dezvoltări economice susţinute este un mediu ostil sau ambiguu faţă de proprietatea privată, care penalizează iniţiativa individuală, descurajează investiţiile şi economisirea de către populaţie şi impune restricţii severe în calea funcţionării pieţii libere.

Se uită prea uşor faptul că în anii 1950 puterile economice de astăzi din Asia de Sud-Est (Hong Kong, Japonia, Singapore, Coreea de Sud şi Taiwan) erau mlaştini de corupţie şi înapoiere generală. Această regiune era mult mai săracă decât ţări latino-americane precum Argentina sau Cuba acelor timpuri. În anii ’60, speranţe mari de resuscitare economică au fost investite în Africa, însă modelul economic central-planificat adoptat de numeroase ţări africane a dus la menţinerea continentului într-o stare de subdezvoltare cronică. Asia de Sud-Est s-a încăpăţînat să continue pe calea dezvoltării capitaliste, iar în prezent, la câteva generaţii distanţă, cunoaşte o prosperitate şi stabilitate economică greu de imaginat imediat după al doilea război mondial.

Corupţie şi înapoiere aparent endemice… sună familiar. România dispune de resurse naturale mai mari decât Taiwan şi de un capital uman cu nimic inferior. Ne trebuie instituţii şi politici ferm orientate spre capitalism. În câteva decenii putem clădi un renume de invidiat pentru ţara noastră.

Se spune: criza financiară care a început în 2008 şi a devenit o criză economică deplină este o criză profundă a capitalismului. Dar criza din prezent este de fapt o criză a socialismului. Pentru a înţelege de ce, e nevoie de altă observaţie neconvenţională: competiţia economică postbelică dintre Est şi Vest a fost între două tipuri de socialism, între socialismul totalitar fundamentat pe marxism-leninism şi socialismul democratic fundamentat pe capitalism.

Primul a schimbat din temelii relaţiile economice şi a optat pentru centralizare totală. Al doilea a parazitat capitalismul cu scopul de a realiza o redistribuţie „justă” a bunăstării în societate. Primul s-a prăbuşit ca un castel de cartele la ulei şi zahăr. Al doilea se destramă în prezent, iar motivul este tot penuria, chiar dacă pe alt plan: sistemul capitalist nu poate produce atâtea subvenţii, programe sociale gratis şi bilete de odihnă garantată cât au fost convinse populaţiile occidentale că li se cuvin de drept, precum aerul de respirat.

Formula fermecată folosită de politicienii la guvernare pentru a redistribui bunăstarea în mod echitabil s-a dovedit a fi o fraudă perpetuată din generaţie în generaţie. Dacă socialismul totalitar a înjunghiat vaca satului şi a înlocuit-o cu un comitet central, socialismul democratic a muls-o pînă la extenuare. Moarte bruscă sau leşin treptat, socialismul are acelaşi deznodământ: colaps civilizaţional.

România a suferit enorm de pe urma deceniilor de socialism totalitar. Apoi, în cele două decenii care s-au scurs după Revoluţia din 1989 s-a încercat, indiferent de numele partidelor care s-au perindat la guvernare, recuperarea handicapului faţă de socialismul democratic al Uniunii Europene. Este o strategie falimentară. În primul rând a fost prematur: România nu avea maturitatea capitalistă a Occidentului, iar ceea ce s-a realizat în acest sens a fost ezitant şi sufocat de parazitism politic, birocraţie şi demagogie socială. În al doilea rând este prea târziu: modelul socialismului democratic, care ne-a fost inaccesibil în timp ce „construiam” socialismul dur, s-a epuizat. Lumea occidentală a ajuns la un capăt de drum. Nota de plată nu va fi uşoară, dar Occidentul se va dezmetici din iluzia că există ospăţ fără notă de plată. Noi suntem printre ultimii la masă şi putem să ne ridicăm printre primii. Am plătit destul pentru iluziile socialismului.

V. Guvernul și economia. Direcţii de reformă

În gîndirea de dreapta schimbarea este considerată o lege a firii. Trebuie să urmarească, însă, păstrarea libertăţii cetăţenilor, nu subjugarea lor de către stat. E o schimbare inteligentă, prudentă, fermă. În sensul evoluţiei societătii, nu al revoluţiei care neagă natura umană şi încearcă să o reinventeze, inclusiv prin teroare şi crimă, dacă subiecţii nu cedează.

Politica de centru e „a treia cale”, chipurile nici socialism, nici capitalism. De fapt, aşa cum explică devastator Ludwig Von Mises, a treia cale înseamnă „socialism în rate”. Asocierea dreptei cu centrul e asocierea cu socialismul în rate, făcut treptat, pas cu pas.

Dreapta nu se poate asocia decât cu libertatea economică – o stare de fapt care conferă autonomie persoanei în activitatea economică. Ea este o dimensiune a libertăţii omului. Într-o societate liberă din punct de vedere economic, indivizii reuşesc sau eşuează în funcţie de efort şi aptitudini, instituţiile societăţii nu favorizează pe unii în detrimentul altora, iar deciziile guvernamentale sunt transparente şi promotoare ale egalităţii de şanse. Puterea de decizie economică este larg distribuită, iar alocarea de resurse pentru producţie şi consum are loc în baza competiţiei deschise şi libere, astfel încât orice individ sau firmă are o şansă cinstită de a reuşi. Libertatea de acțiune recunoscută individului, absența oricăror favoritisme şi competiţia deschisă stau la baza noţiunii de libertate economică.

Ea poate fi măsurată pe domenii specifice. Dreptul de proprietate, nivelul de corupţie, povara fiscală, cheltuielile guvernamentale, dimensiunile si caracterul birocraţiei guvernamentale, mediul de afaceri, libertatea muncii, libertatea monetară, libertatea comercială, libertatea investiţiilor şi libertatea financiară sunt domenii distincte care luate împreună determină gradul de libertate economică generală.

Libertatea economică măsurată pe aceste coordonate, urmărită în timp şi corelată cu alţi indicatori economici are un impact clar. Raportul PIB pe cap de locuitor al celor mai libere ţări din lume este considerabil mai mare decât al celor mai puţin libere, ţările mai libere au mai puţină sărăcie, discrepanţele de venituri pe categorii sociale sunt mai mici în ţările mai libere, diferenţa medie de venituri între femei şi bărbaţi este mai mică în ţările mai libere, chiar şi poluarea este mult mai redusă.

Aceste date sunt disponibile în rapoartele anuale întocmite de institutele Fraser, Cato şi Heritage din Canada şi SUA. Se desprinde o relaţie generală de cauzalitate: cu cât o ţară este mai liberă din punct de vedere economic, cu atât va fi mai prosperă, iar calitatea generală a vieţii va fi mai mare.

România nu figurează în topul celor mai libere ţări din lume din punct de vedere economic. Studiul Fraser-Cato pentru anul 2010 plasează ţara noastră pe locul 36 din 144 de ţări, iar studiul Heritage pentru anul 2012 plasează România pe locul 64 într-un clasament de 179 ţări. În ambele studii locul 20 este ocupat de Cipru. În 2011 Cipru a avut un raport PIB pe cap de locuitor de 29,100 USD. În 2011 România a avut un raport PIB pe cap de locuitor de 12,300 USD, adică de aproape două ori şi jumătate mai mic. Putem intra în top 20 al celor mai libere economii din lume? Tot respectul faţă de talentul cipriot, dar nici resursele noastre nu sunt de lepădat. Trebuie doar să le folosim în sensul lărgirii libertăţii economice a României.

Așadar de ce nu am avea un stat care, în loc funcționeze ca administrator al societății, să își asume pe deplin numai rolul de apărător al drepturilor naturale ale cetățenilor săi – rol pentru care a și fost, de altfel, creat? Iată o listă de propuneri concrete în acest sens, orientate spre creșterea libertății economice:

• Respectarea și întărirea dreptului la proprietate. În studiul realizat de institutul Heritage România a primit nota 4 la acest capitol. Nu este o întâmplare. În perioada 1998-2008 statul român a pierdut la C.E.D.O, în litigii legate de proprietate, peste 240 de procese. România, spre deosebire de majoritatea statelor din Uniunea Europeană, nu dispune de un cadastru general al fondului funciar, care să înregistreze precis și exhaustiv toate unitățile de proprietate publică și privată. Proiectul demarat în urma adoptării legii cadastrului și publicității imobiliare nr. 7 din 1996 se mișcă încet. Adevăratul motiv pentru această stare de fapt nu se regăsește în justificările oficiale (nu sunt fonduri suficiente, întâmpinăm dificultăți din partea populației), ci în faptul că nu există voință politică pentru reglementarea definitivă a proprietății funciare. Motivul este simplu: cei care dețin pârghiile prin care se garantează dreptul la proprietate pot manevra în folos propriu un spectru larg de decizii juridice, economice și sociale. Și o consecință concretă: numeroase proprietăți agricole din România sunt de dimensiuni mici, iar (printre altele) proprietarii nu le exploatează deoarece nu are sens să investească efort și capital pentru ca în final recolta sau investițiile tehnologice să le fie furate sau distruse. Cum apără statul român proprietatea țăranului?

• Toleranţă zero faţă de corupţie. Studiul citat mai sus acordă României nota 3.7 la capitolul libertate față de corupție. Asanarea poliției și justiției este obligatorie.

• Simplificarea și eficientizarea regimului fiscal. Media națională a impozitării muncii în România se ridică la peste 40% din bugetul alocat de angajator pentru salarii. Statisticile Eurostat arată că în România se practică o impozitare a muncii mai mare decât în Suedia. Suntem în top zece european. Așa ceva este absurd pentru o țară cu un PIB pe cap de locuitor de 4.5 ori mai mic decât Suedia. În loc să stimulăm crearea de locuri de muncă în sectorul privat, îl gâtuim cu impozite care fac munca scumpă pentru angajator și prea slab plătită pentru angajat. Fiscalitatea trebuie limitată și simplificată drastic. Mutarea accentului de la impozitarea veniturilor și profitului la o taxă unică pe consum (fair tax) poate ajuta la realizarea acestui deziderat. Ar reduce evaziunea fiscală, ar fi echitabilă şi ar atrage masiv companiile străine.

• Limitarea, prin lege, a datoriei publice guvernamentale destinată cheltuielilor sociale sau de funcţionare şi a deficitului bugetar anual. Astfel împiedicăm ruinarea economică a țării prin acumularea iresponsabilă de datorii în contul generațiilor viitoare și ținem în frâu tentația partidelor politice de a cumpăra voturi.

• Un executiv cu numai cinci ministere: apărare, interne, justiţie, externe şi finanţe. Acestea acoperă atributele esențiale ale statului. O astfel de recalibrare necesită un timp, dar este perfect posibilă pe parcursul unei generații sau a trei guvernări consecutive din partea unei forțe politice hotărâte să aducă statul în matca sa firească.

• Privatizarea pensiilor. Pensiile de stat sunt scheme piramidale. Obligatorii. Pensiile private sunt fonduri de investiţii, nu escrocherie şi batjocură la scară naţională.

• Privatizarea medicinei. Cetăţenii nu vor mai fi condamnaţi să plătească de două ori pentru acelaşi serviciu: o dată la stat, prin impozite, şi o dată la privat, ca să scape cu viaţă. Şpaga e o formă inevitabilă de plată privată în medicina de stat. Doar într-un sistem privat salariile pot creşte până la nivelul aşteptărilor – atunci când performanţa medicală răspunde aşteptărilor pacienţilor.

• Privatizarea învăţământului. Părinţii nu vor mai fi condamnaţi să plătească de două ori pentru acelaşi serviciu: o dată la stat, prin impozite, şi o dată la privat, ca să nu le rămână copiii ignoranţi. Meditaţiile sunt o formă inevitabilă de învăţământ privat în învăţământul de stat. Doar într-un sistem privat salariile pot creşte până la nivelul aşteptărilor – atunci când performanţa didactică răspunde aşteptărilor părinţilor. Restituirea libertății de dezvoltare a învățământului confesional, care stă la baza întregii tradiții a învățământului românesc, ar putea asigura educație de cea mai bună calitate și copiilor proveniți din familii cu venituri modeste.

Ar dispărea multe, chiar foarte multe, ministere şi agenţii. Fermitatea în aplicarea planului e esenţială, dar schimbarea brutală, tip „darwinism social”, este exclusă. Prudenţa, tactul şi compasiunea sunt, în schimb, obligatorii.

Adoptarea Euro şi integrarea politică în „Statele Unite ale Europei” ar face imposibilă aplicarea programului – şi politica de dreapta, în general. Un Leu puternic, garantat în aur, şi păstrarea independenţei politice reprezintă varianta câştigătoare.

În orice activitate economică din capitalismul funcțional statul asigură aplicarea legii. Adica statul joacă rolul șerifului imparțial și ferm care aplica legea prompt, dur dacă e nevoie. Acest lucru este posibil numai atunci când puterea legislativă este suficient de matură pentru a promulga legile necesare pentru o bună reglementare a oricărei activități private pe scară largă, care determină bunul (sau prostul) mers al întregii societăți. O reglementare „bună” înseamnă asigurarea unei competiții cât mai largi, dar în condițiile în care legile și statul nu privilegiază nici între consumatori și nici între furnizorii de servicii.

De aceea se tot zice că statul nu trebuie să fie arbitru și jucător în același timp; dacă își asumă ambele roluri este clar că va avea grijă să măsluiască reglementarea pe care o impune în rol de arbitru, astfel încât să își favorizeze interesul de jucător aflat în competiție cu alți participanți la joc. Rezultă o competiție trucată, cu câștigători și perdanți prestabiliți.

Abundența de reglementări din România, pe de o parte, favorizează actori economici conectați politic și, pe de altă parte, poate fi folosită ca mijloc de presiune împotriva acelor întreprinzători care nu sunt pe placul puterii politice sau care pot pune în pericol interesele Sistemului. Față de felul cum stau lucrurile în țara noastră în prezent, cuvântul de ordine in acest domeniu ar trebui să fie DEREGLEMENTARE.

VI. Politica externă

Traian Băsescu: „Direcţia este Vest. (…) Nu avem drumuri înapoi şi drumul nostru nu este spre Est; nici cultural, nici din punctul de vedere al interesului naţional.”

Apartenenţa României la spaţiul european şi nord-atlantic este o realitate de ordin istoric, religios şi cultural: România aparţine Civilizaţiei Iudeo-Creştine. Aceasta civilizaţie are duşmani puternici şi fanatici, iar apărarea ei este o necesitate vitală. De solidaritatea şi loialitatea statelor membre NATO depinde supravieţuirea Lumii Libere. Apartenenţa României la acest efort de apărare nu este un element de negociere la schimbarea unui guvern sau a raporturilor de forţe în lume.

România are obligaţia de a a-şi întări capabilităţile pentru a susţine acţiunile NATO, fie că discutăm de intervenţii militare, fie că discutăm de operaţiuni post-conflict. În faţa ameninţărilor globale, statele sunt incapabile să îşi asigure unilateral securitatea, naţiunile comunităţii nord-atlantice fiind obligate să coopereze, pentru a contracara pericolele create de regimurile totalitare, islamismul radical şi terorismul de orice fel. În cadrul NATO, România consideră Statele Unite drept aliat primordial.

Proiectul european pe care-l sprijinim este unul eurorealist. Ramâne fidel proiectului fondatorilor UE: o comunitate de naţiuni suverane, angajate într-o Piaţă Comună, care facilitează schimburile spontane de servicii şi marfuri, şi conlucrarea în interes comun, unite de preţuirea demnităţii persoanei umane şi a drepturilor ei naturale, de respectarea statului de drept, economiei de piaţă, democraţiei şi libertăţii individuale.

Considerăm că doar reînnoirea angajamentelor pentru principiile de funcţionare care au stat la temelia formării UE – Piaţa Comună şi subsidiaritatea, în opoziţie cu proiectul eurofederalist şi de inginerie socială, dominant după Tratatul de la Maastricht -, pot asigura supravieţuirea Europei, bunăstarea naţiunilor, democraţia şi libertatea în cadrul statelor membre.

Există situaţii în care UE poate şi chiar este chemată a da un răspuns adecvat unor probleme care nu pot fi soluţionate exclusiv de statele membre – de exemplu, securitatea energetică, combaterea imigraţiei ilegale, contracararea ofensivei în sectoare strategice (precum energia) a unor state autoritare sau regimuri totalitare, întărirea statului de drept în ţări în care persistă încă puternica influenţă a oligarhiei securisto-comuniste, sprijinul acordat tinerelor democraţii din Balcani sau spaţiul ex-sovietic (Moldova, Georgia). De aceea, considerăm necesară concentrarea eforturilor instituţiilor europene asupra acestor domenii, în locul promovării contraculturii, a corectitudinii politice, destrămării ţesutului social ori ravagiilor economice produse de proiecte utopice impuse de sus în jos, în dispreţul culturilor naţionale sau realităţilor economice.

Lipsa de realism în abordarea integrării fostelor state comuniste, care în procesul de aderare au fost supuse aceloraşi criterii ca şi statele apusene fără trecut totalitar comunist, a făcut ca cele mai grave patologii sociale din aceste societăţi să rămână nerezolvate (şi chiar să beneficieze de noi oportunităţi): corupţia, crima organizată, aservirea justiţiei, violenţa politică şi dominarea mass-media şi vieţii economice de catre oligarhia post-comunistă. Dar elitele de stânga din UE au preferat sa nu încurajeze lustraţia şi decomunizarea. Liderii europeni au fost nevoiţi să se confrunte cu gravele consecinţe ale aceste abordări cu ocazia tentativei de puci USL din România.

România trebuie să acorde prioritate Parteneriatului Strategic pentru Secolul XXI semnat cu SUA şi celorlalte parteneriate strategice semnate cu aliaţii noştri occidentali, în special cu Marea Britanie, Franţa. Cooperarea cu Polonia şi Ungaria, cu care avem parteneriate strategice, şi cu statele Baltice este esenţială în faţa agresivității crescânde a Rusiei, care a luat proporțiile unei adevărate ofensive neo-imperiale.

România trebuie să manifeste o atenţie specială pentru asigurarea securităţii şi capacitatii de auto-apărare a Israelului, avanpost al Lumii Libere în Orientul Mijlociu. Dincolo de faptul că este inadmisibil că existenţa unei naţiuni democratice să fie nerecunoscută şi ameninţată la mai bine de 60 de ani de la recunoaşterea ei de către ONU, destinele SUA, Europei şi ale Israelului sunt intrinsec legate.

În cuvintele premierului Beniamin Netanyahu, „această ură fanatică împotriva civilizaţiei occidentale precede înfiinţarea Israelului cu peste o mie de ani. Islamul militant nu urăşte Occidentul pentru Israel. Urăşte Israelul datorită Occidentului – pentru că vede Israelul ca pe un avanpost al libertăţii şi democraţiei care îl împiedicăsă cotropească total Orientul Mijlociu. (…) în ochii acestor fanatici, noi suntem voi şi voi sunteţi noi.”

Jose Maria Aznar, prim-ministru al Spaniei în perioada 1996-2004:

„Israelul este o parte fundamentală a Occidentului. Occidentul este ceea ce este datorită rădăcinilor sale iudeo-creştine. Dacă elementul evreiesc al acestor rădăcini este răsturnat şi este pierdut Israelul, atunci suntem şi noi pierduţi.”

VII. Securitatea energetică

Securitatea energetică a României este una dintre componentele esenţiale ale securităţii naţionale.

România trebuie să susţină în special proiectele energetice occidentale, precum Nabucco şi să respinga fracturarea consensului european în acest domeniu – prin decizii ca acelea luate socialiştii din Ungaria şi Germania, ori Italia sub Berlusconi, ce au favorizat astfel dependența energetică a Europei de Rusia.

Obiectivul principal al României este diversificarea surselor de energie. După cum am văzut mai ales din 2005 încoace, orice stat european poate cădea cu uşurinţă victimă Rusiei, care sub Vladimir Putin a arătat că îşi foloseşte resursele de hidrocarburi ca pe un instrument de presiune în politica externă. Drept urmare, interesele energetice ale României îi obligă pe responsabilii politici să decidă cât mai repede explorarea şi, ulterior, exploatarea gazelor de şist. În mod obligatoriu exploatarea trebuie făcută de firme occidentale, iar tehnologia cea mai avansată, cea mai sigură şi cea mai curată aparţine firmelor americane.

Securitatea energetică a ţării şi a altor naţiuni europene riscă sa fie compromisă de adoptarea fără discernământ a aşa-ziselor surse de „energie verde”. Experienţa din ultimele două decenii arată că mirajul „energiei sustenabile” înseamnă de fapt sustenabilitate prin proptele masive din partea statului. Chiar şi aşa, preţul pe kilowatt/oră de electricitate pentru consumatori a crescut în toate ţările dezvoltate care au încercat impunerea pe scară largă a fermelor eoliene sau solare.

Sprijinul logistic masiv de subvenţii financiare şi facilităţile speciale acordate producătorilor nu pot atenua un handicap fizic major: randamentul energetic al soarelui, vântului şi geotermalelor este inferior faţă de combustibilii fosili şi nucleari. Există un handicap de randament şi rentabilitate pe care nici măcar cele mai avansate tehnologii la ora de faţă nu îl pot depăşi.

De aceea, sursele de energie tradiţionale – fosil, hidro şi nuclear – rămân cele mai sigure şi eficiente pentru prezent şi viitorul previzibil. Întrebuinţarea tehnologiilor solar-eoliene rămâne la nivel de preferinţă privată, fără ca statul să intervină în favoarea furnizorilor acestui gen de energie. Superioritatea „energiei verzi” trebuie dovedită în condiţii de competiţie netrucată.

VIII. Patriotism. Suveranitate. Interes naţional

Trebuie restituit sensul noțiunii de patriotism, noțiune confiscată si pângărită în anii comunismului și, după 1989, de propaganda anti-occidentală postcomunistă.

Patriotismul nu trebuie abandonat în mâinile demagogilor de sorginte securistă. La rândul ei, stânga liberală occidentală combate toate formele tradiționale de identitate cu care se identifică majoritatea covârșitoare – familia, națiunea, religia. Acestea sunt prezentate drept cauză a tuturor relelor, cum ar fi intoleranța, șovinismul, extremismul, care duc la conflicte, violențe și războaie, propunând în schimb concepte utopice și fără legătură cu realitatea – bunăoară „noul cetățean european”, fără o apartenență națională specifică. Sau, în spiritul revoluției culturale stângiste, promovarea cu orice preț a minorităților sexuale. Altă tactică folosită constă în inventarea unor identități regionale artificiale, vizând fragmentarea statelor naționale.

Bronislaw Wildstein, jurnalist și intelectual polonez:

„Națiunea este cea mai largă și mai abstractă comunitate față de care [omul] se poate lega emoțional. Și numai în urma unor astfel de legături apare loialitatea reală, adică simțul obligațiilor. […] respingerea comunităților omenești naturale (între care și a celei naționale) […] produce ființe umane reduse, singuratice, egoiste și nefericite, nelegate de nimeni și lipsite de simțul loialității.”

Desigur, noțiunea de patriotism poate fi pervertită, ajungând a sluji drept pretext, inclusiv pentru justificarea unor politici criminale. Foarte multe lucruri bune, valoroase, importante, pot fi pervertite, dar aceasta nu înseamnă că ar fi mai bine ca ele să fie abandonate. Patriotismul nu se definește împotriva nimănui. Este conștiința apartenenței la o comunitate de destin, mai mult decât o apartenență strict etnică. Un atașament pozitiv, profund, sincer, față de România ca spațiu, națiune, istorie, cultură, tradiții. Este respectul fată de înaintași, eroi, cărturari, făuritori ai țării, respectul pentru lupta, lucrarea și jertfa lor. Este preocuparea și sentimentul de răspundere pentru binele comun, pentru prezentul și viitorul țării.

România este moștenirea comună a tuturor cetățenilor ei, inclusiv a celor aparținând minorităților naționale. Este necesară cultivarea patriotismului în rândul tinerelor generații, o mare importanță având politica istorică – învățământul istoriei, monumente, muzeele, sărbătorirea și comemorarea unor evenimente istorice.

Este îngrijorătoare ușurința și seninătatea cu care intelectualii și politicienii vorbesc astăzi despre lucruri ca „cedarea de suveranitate”. Aceasta denotă o gravă lipsă de seriozitate, în privința unor chestiuni de viață și de moarte – la propriu – deoarece suveranitatea națională a României a costat nenumărate vieți pierdute pe câmpul de luptă, în închisori și lagăre, și sânge vărsat de cei mai buni fii ai acestei națiuni. Construită cu atâtea jertfe, de-a lungul secolelor, poate să fie pierdută doar o dată, printr-un singur act iresponsabil ce se va răsfrânge și asupra generațiilor viitoare.

Interesul național nu îl poate defini și nu îl va apăra nimeni în locul nostru. Nu îl putem preda instituțiilor suprastatale sau marilor puteri, sperând că acestea ne vor lua în grijă, veghind la siguranța și bunăstarea noastră, cu prețul suveranității noastre – în definitiv, al libertății. Marile puteri își au interesele lor naționale proprii.

Chiar dacă, în anumite circumstanțe istorico-politice concrete, de pildă, cu ocazia loviturii de stat din vara 2012, UE – de fapt, Germania – ne-a adus un sprijin important pentru păstrarea statului de drept în țara noastră și pentru a ne împiedica să basculăm în sfera de infuență a Rusiei, nu există nicio garanție că aceasta se va întâmpla întotdeauna, indiferent cine va guverna Germania, în ce circumstanțe și cu ce agendă.

Alianțele la care aderă România în scopul asigurării securității ei și participării la apărarea Civilizației din care face parte – ne referim la Comunitatea Nord-Atlantică – sunt încheiate tocmai pentru promovarea interesului național, nu presupun nicidecum renunțarea la acesta.

România trebuie să aibă o relaţie privilegiată cu Republica Moldova – cea de a doua ţară din lume locuită în cea mai mare parte de români – pentru a asigura independenţa acesteia faţă de Rusia şi susţinerea integrării ei europene. România trebuie sa se asigure că statele membre ale comunităţii euro-atlantice resping ideea sferelor de influenţă, declaraţiile recente în acest sens făcute de Joe Biden la Bucureşti şi Angela Merkel la Chişinau fiind încurajatoare. Considerăm existenţa a două state româneşti drept o situaţie temporară, dar rămâne la decizia Republicii Moldova ca după instaurarea statului de drept şi consolidarea independenţei să hotărască în cunoştinţă de cauză să întreprindă eventuale demersuri pentru înlaturarea consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov.

Statul român are datoria să sprijine și să apere identitatea națională a tuturor românilor din afara granițelor.

IX. Primenirea clasei politice. Decomunizarea. Lustraţia

Auzim adesea exprimări ca „electoratul e prost”, „nu suntem pregătiți pentru Europa” sau auzim vorbindu-se de „campanii de educare”, de obicei finanțate de la buget și de la UE, menite să-i transforme pe români, să-i facă „toleranți” și „multiculturali”. Este o atitudine tipic elitistă prin care conducătorii nației, care se consideră superiori poporului de rând, își propun să-l modeleze după diferite tipare ideologice, în dispreț total față de valorile și aspirațiile acestuia.

Atitudinea normală de așteptat de la oamenii politici nu este însă aceea de aroganță, de „inginerie socială”, cu atât mai puțin de urmărire a unor interese meschine sau penale, ci aceea de slujire a comunității. Slujirea înseamnă respect pentru credința și simțămintele națiunii, ascultarea smerită a dorințelor ei și efortul de a-i duce la îndeplinire voința.

Dacă ar pleca urechea să-l asculte, politicienii ar afla că poporul se declară creștin, că nu consideră perimată noțiunea de patriotism, că are respect pentru Biserică, școală, armată, că ține la familie, că și-ar dori ca în țară să se respecte cu strictețe legea, că și-ar dori mai multă decență, mai mult adevăr și dreptate în spațiul public, că nu vrea întoarcerea spre Rusia, că preferă modelul occidental, dar nu este atras de propuneri ca legalizarea căsătoriei homosexualilor, a eutanasiei etc. Din păcate însă, contactul dintre oamenii politici, chiar cei onești și bine-intenționați, și popor se face prin mass-media, prin sondaje, nu direct, prin întâlniri personale.

Un exemplu revoltător de dispreț manifestat față de voința națiunii, deși aceasta era exprimată după toate criteriile legale, este faptul că încă nu s-a trecut la parlamentul unicameral, cu 300 de parlamentari, și nici nu există vreun demers serios în acest sens. Este o chestiune de o deosebită importanță și în care se manifestă o atitudine tipică a clasei politice, care consideră că interesele sale proprii au prioritate față de cele ale societății.

Calitatea clasei politice din România nu reflectă calitatea societății. Componența ei rezultă dintr-un proces de selecție negativă. Întreaga viață politică, economică și socială din ultimele decenii este profund marcată de prezența unui sistem de interese și relații provenite din vechile structuri ale regimului comunist. Acest sistem s-a manifestat ca adevăratul centru de putere efectivă, indiferent de cine exercita, nominal, guvernarea.

Acei oameni politici, puțini la număr, care au avut curajul să se opună acestui sistem și-au asumat și consecințele: nenumărate atacuri, zvonuri, calomnii, insulte, în primul rând, din partea mass media dominate de acest sistem, dar și o rezistență deosebit de înverșunată a aparatului birocratic și administrativ, la nivel central și local, față de orice reformă care amenințat statutul și privilegiile acestei caste provenite din comunism.

Mulți dintre politicienii care aspirau la o carieră, fără a fi provenit din rândurile PCR sau Securității, au ajuns la concluzia că își pot atinge mai ușor scopurile și interesele personale, intrând, sub o formă sau alta, în colaborare cu acest sistem. De aceea, prima condiție pentru primenirea clasei politice din România este demontarea sistemului, decomunizarea și lustrația.

Lipsa decomunizării și a lustrației constituie sursa celor mai grave probleme cu care se confruntă în prezent România.

Aspectul complet deformat al clasei politice în raport cu restul societății provine din faptul că s-a presupus, ca o convenție, încă din anii 1990 (prin compromisul acceptat de opoziția de atunci) frauda conform căreia FSN – PDSR – PSD ar fi un partid normal, ca oricare altul, dintre cele prezente în competiția politică, și nu moștenitorul PCR, cu averile sale, cu rețelele sale de influență, cu posibilitățile sale de șantaj, cu centrele sale de putere efectivă, la toate nivelurile societății. Realitatea a contrazis în felul cel mai grav și mai serios, această ficțiune, de la mineriadele 1990-1999 până la Partidul-Stat de pe vremea lui Iliescu-Năstase și la puciul parlamentar USL din 2012.

O altă consecință a lipsei lustrației și decomunizării este, în cea mai mare măsură, corupția manifestată în toate domeniile. După cum se știe, toate marile scandaluri de corupție din ultimii douăzeci de ani au avut ca actori principali oameni legați de vechiul regim. Pierderile suferite de societatea românească din cauza ne-aplicării punctului 8 al Proclamației de la Timișoara sunt imense, incalculabile.

O influență devastatoare pentru economia națională este dată de modul mafiot în care mulți așa-ziși „antreprenori” proveniți din nomenclatura comunistă au pervertit și distorsionat mediul de afaceri din România, începând chiar din 1990. Etica de afaceri și aplicarea moralei creștine in relațiile de afaceri, elemente normale și indispensabile pentru funcționarea economiei libere, s-au născut cu malformații grave în România. Ca dovadă, le vedem și astăzi ca și în anii ’90, cu aceleași infirmități, parcă mai vizibile decât oricând: privatizări frauduloase sau demagogice, contracte ale „baieților deștepți”, căpușe, atât pe lângă companiile de stat cât și pe lângă multinaționale, șpagă, manageri care se luptă să falimenteze companiile private pe care le conduc în favoarea unor interese obscure, scheme piramidale de câștig care au compromis pentru multe generații încrederea în piața de capital și în instituțiile acesteia, bănci conduse de securiști care au acordat credite neperformante, și multe altele.

Și mai rău este faptul că progeniturile acestor întreprinzători falși au deprins apucăturile de sorginte securisto-comunistă ale părinților (pătrunși de învățătura marxistă conform căreia rețeta succesului în capitalism este jaful, iar profitul se obține din exploatare și fraudă), le perpetuează și aplică rețete similare, câteodata chiar mai rafinate și mai diabolice.

La rândul ei, mass-media, aflată în cea mai mare parte în mâinile unor moguli proveniți din comunism, creează distorsiuni grave în comunicarea informațiilor către societate, instigând la conflicte sociale, chiar la violență, în scopul apărării intereselor vechilor structuri. Așa cum s-a văzut cu ocazia loviturii de stat din 2012, persistența și puterea acestor structuri pot oricând pune în pericol existența statului de drept și pot arunca țara noastră din Lumea Liberă în sfera de influență rusească.

Prin urmare, lustrația și decomunizarea, departe de a-și fi pierdut actualitatea, constituie o necesitate practică, urgentă, inclusiv pentru siguranța națională și apărarea ordinii constituționale.

Desigur, aspectul moral al judecării crimelor comunismului este primordial. Suprimarea justiției în acest domeniu, sau abținerea de la exercitarea ei, au un efect moral deosebit de distructiv asupra societății. Asistăm în continuare la spectacolul scandalos al succesului celor vinovați (al celor care se bucură de rezultate de pe urma răului comis în timpul comunismului) și continuă batjocorirea victimelor, care încă suferă de pe urma faptului că s-au opus regimului comunist.

Este semnificativ faptul că a trebuit să se aștepte până în 2006 ca un șef de Stat român să declare comunismul drept un sistem ilegitim și criminal – condamnare făcută în urma prezentării raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, și că abia atunci, sub presiunea exercitată de Președintele Băsescu, SRI a cedat CNSAS dosarele Securității. Reacția violentă a sistemului postcomunist față de aceste măsuri arată cât de reală este amenințarea dezvăluirii crimelor comunismului pentru cei care au făcut parte din vechile structuri.

Aceasta nu face decât să confirme necesitatea continuării unor eforturi efective pentru cercetarea și dezvăluirea crimelor comunismului, inclusiv a celor de la Revoluția din 1989 și de la mineriade, expunerea lor și a vinovaților în văzul întregii societăți; pentru pedepsirea vinovaților care mai sunt printre noi și, în orice caz, pentru evitarea situațiilor grotești în care aceștia sunt răsplătiți cu pensii și tot felul de sporuri, în contul crimelor comise; pentru repararea, pe cât posibil, a consecințelor crimelor comunismului, inclusiv retrocedarea bunurilor jefuite de comuniști și despăgubirea vicimelor. Cinstirea memoriei celor care s-au opus totalitarismului este de mare importanță.

Nu în ultimul rând, este necesară o politică istorică susținută în privința memoriei totalitarismului, în așa fel încât prin prezentarea consecințelor lor reale să fie prevenită tentația aderării la ideologii totalitare și, implicit, riscul ca distrugerile și crimele provocate de acestea să se repete în viitor.

Peisajul pare dezolant, dar să nu uităm că „diavolul este iluzionist” (J. Danielou), iar tatăl minciunii face adesea ca lucrurile să pară mai grele decât sunt în realitate. Puterea lui este reală, dar limitată. Paralizia în fața răului, fascinația față de puterea acestuia devine un act religios, idolatru (Olavo de Carvalho). Dar Adevărul are forță în sine. Avându-l de partea noastră, nu trebuie decât să ne apărăm, să nu acceptăm să ni se impună constrângeri, să ne educăm curajul de a-l mărturisi. Simpla rostire a adevărului are darul de a spulbera eșafodaje de minciună complicate și costisitoare.

„În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.”