FUNDATIA IOAN BARBUS

Cruciadele

Cruciadele sunt unul din episoadele cele mai ideologizate din istoria pe care o învățăm. Cândva un motiv de mândrie, au fost transformate în ultimele secole în însemne ale rușinii colective europene și creștine. Duse sunt vremurile când simbolizau salvarea Țării Sfinte și dezrobirea coreligionarilor de sub ocupația islamistă ori manifestări ale cavalerismului! Astăzi rolul lor este altul. În cultura repudierii (analizată atât de bine de filosoful Roger Scruton) au fost reduse la exemple ale intoleranței religioase a creștinismului față de mult mai avansatul Islam, o civilizație superioară moral, spiritual și tehnologic. Cruciatul nu mai este un credincios cavaler al dreptății, ci un soi de nazist avant-la-lettre al cărui unic scop este trecerea prin sabie a necredincioșilor mahomedani sau evrei. Orice altceva dispare din descriere pentru că îndrăznește a contrazice corectitudinea politică și iluziile care îi stăpânesc pe contra-apostolii ei.

Emil Borcean a publicat pe 2 ianuarie un articol scris de John Derbyshire în care publicistul anglo-american a oferit o analiză echilibrată a cruciadelor, cu relele și cu bunele lor: Și s-au dus la cruciade. Acum vom veni cu o completare prin introducerea pe site a celui de-al doilea capitol din Corectitudinea istorică, excelenta carte a jurnalistului francez Jean Sévillia, apărută în anul 2005 la ed. Humanitas.

Textul provine din Jean Sévillia, Corectitudinea istorică, Ed. Humanitas, București, 2005, pp. 31-46.

Cruciadele

Jean Sévillia

„Nimic n-a făcut mai multă cinste raţiunii umane decât nebunia cruciadelor.” (Leon Bloy)

Orleans, septembrie 2001. La iniţiativa grupului de cercetare Gerson, emanaţie a CNRS, are loc un colocviu. Tema întâlnirii: „A fost creştin Evul Mediu?” Conform organizatorilor, „sursele medievale ar da o viziune asupra Evului Mediu mai religioasă decât a fost în realitate”. Am fi, prin urmare, „prizonierii unui efect optic, datorat în mare măsură monopolului intelectual pe care îl exercită elitele religioase”.

Le urăm mult noroc istoricilor porniţi în căutarea unui Ev Mediu nereligios: acesta nu există. Epoca medievală credea în Dumnezeu, şi nu o atestă doar arhivele, ci şi capelele umile sau catedrale impunătoare, şi miile de sate care poartă numele sfântului care le patronează. Şi mai sunt şi cruciadele.

În vremea descompunerii politice care urmează după căderea Imperiului roman, atunci când invaziile se succedau fără întrerupere, episcopii se ridică în apărarea cetăţii. Între secolele al V-lea şi al VIII-lea, rugându-se, predicând şi construind, călugării evanghelizează Europa occidentală: Irlanda, Ţara Galilor, Scoţia, Bretania, Anglia, Germania. Către 496 (data este nesigură), botezul lui Clovis, primul conducător germanic convertit, marchează o cotitură. Regele franc este creştin, după cum vor fi şi împăratul carolingian şi suveranii Franţei, ai Marii Britanii, ai Spaniei sau ai Italiei [1]. Înainte ca graniţele naţionale să prindă contur, Europa este creştină: această credinţă îi conferă o comunitate de civilizaţie. În Evul Mediu, secularul şi spiritualul sunt legate. Chiar şi atunci când se formează naţiunea, chiar şi atunci când Capeţienii îşi păstrează independenţa faţă de papă, ideea modernă de laicitate este de neconceput.

Studiindu-l pe Rabelais, Lucien Febvre a arătat că ateismul era imposibil pentru omul Renaşterii [2]. Lucru cu atât mai valabil pentru perioada anterioară. Or, această credinţă medievală, care nu este numai a cărbunarului, ci şi a sfântului Toma d’Aquino, această credinţă medievală devine, începând cu epoca Luminilor, obiect de dispreţ. Rousseau, Voltaire, Victor Hugo sau Michelet i-au ironizat obscurantismul. În Evul Mediu, devoţiunea populară este cu siguranţă plină de naivitate. Sunt venerate relicve a căraror autenticitate este îndoielnică; diferite biserici pretind că ar adăposti moaşte ale aceluiaşi sfânt. Spiritele care râd astăzi (şi care admirau cândva o ţară în care mormântul lui Lenin era înfăţişat pietăţii fidelilor) uită totuşi să menţioneze că aceste abuzuri au fost combătute de papă, de episcopi, de abaţi şi de cler.

Pentru a ilustra buimăceala populaţiei medievale este citită adesea ca exemplu uriaşa spaimă legată de anul o mie. Incovenientul este că nici un document nu atestă o atare panică colectivă. Jean Favier relatează că, la 960, un preot parizian anunţa sfârşitul lumii în anul 1000; în 985, abatele de Fleury respingea aceste nelinişti amintind că nimeni nu cunoaşte „nici ziua, nici ceasul”; în 1048, clericul Raoul le Glabre va povesti neliniştea contemporanilor creată de o periodă excepţională de ploi [3]. Spaimele anului o mie? Încă un mit. În 1999, un mare creator de modă a prezis sfârşitul lumii în anul 2000. Să fie secolul XX obscurantist?

Structurile psihologice ale universului medieval nu sunt şi ale noastre. Evul Mediu îl adoră pe Dumnezeu şi se teme de diavol. A-şi pregăti mântuirea încă din viaţa terestră, pentru a scăpa de damnare, reprezintă o sarcină mai decisivă decât viaţa însăşi. Toate fiinţele trăiesc în acest raport cu cerul şi cu infernul. Fecioara şi sfinţii intervin pentru oameni. Transmiţând cuvântul divin, Biserica este păzitoara dogmei. Nimeni – excepţie făcând ereticii – nu se gândeşte să conteste articolele crezului. Celelalte religii sunt greşite, nimeni nu are nici o îndoială asupra acestui fapt. În Souvenirs d’enfance et de jeunesse, Renan anticlericalul deplânge o atare siguranţă: ”O cantitate colosală de stupiditate a zdrobit spiritul uman. Înspăimântătoarea aventură a Evului Mediu, această întrerupere de o mie de ani a istoriei civilizaţiei, vine mai puţin dinspre barbari cât dinspre spiritul dogmatic al maselor.”

Dogmatism? Da, Evul Mediu este dogmatic: cuvântul dogmă (din grecul dogma, care înseamnă credinţă) nu are nimic peiorativ. Libertatea de conştiinţă este o noţiune care nu numai că e necunoscută: este neinteligibilă. Adevărul fiind indivizibil, libertatea religioasă este incomprehensibilă în acelaşi grad. Şi această certitudine este împărtăşită de întreaga Europă occidentală. Fără aceste precizări, nu pot fi înţelese cruciadele.

O ripostă la expansiunea militară a islamului

Nu demult, în manualele de istorie, cruciadele beneficiau de o imagine favorabilă. În versiunea catolică, ele reprezentau salvarea Locurilor sfinte. În versiunea republicană (şi colonială), aceeaşi expediţie a făcut cultura franceză să strălucească peste mări. Astăzi, discursul este invers. În rândul creştinilor, subiectul ţine aproape de căinţă. Umaniştii consideră cruciadele o agresiune săvârşită de occidentali violenţi şi lacomi împotriva unui islam tolerant şi rafinat. O legendă poleită este înlocuită cu alta, neagră.

Să subliniem mai întâi o chestiune de vocabular, deloc anodină. Cuvântul cruciadă este ulterior primelor cruciade: datează de la începutul secolului al XIII-lea. Cruciaţii vorbeau în schimb despre pelerinaj, despre drum, despre călătorie peste mări. Căci obiectivul prim al cruciadelor este religios: oamenii vor să calce pe pământul pe care a călcat Cristos. Încă de la convertirea sa, în secolul al IV-lea, împăratul Constantin scoate la lumină locurile unde a trăit Cristos. De vreme ce a merge către Ţara Sfântă echivala cu răscumpărarea păcatelor, Bethleemul, Nazarethul şi Ierusalimul devin ţinta pelerinajelor.

Porniţi să cucerească lumea pentru a răspândi credinţa în Mahomed, arabii cuceresc Ierusalimul în 638. Creştinii din Palestina sunt toleraţi. Cu toate astea, sunt reduşi la condiţii de dhimi: purtarea unor semne distinctive şi plata unui impozit special, djizya, îi autorizează să îşi practice cultul. Le este interzisă însă construirea de noi biserici, ceea ce, pe termen lung, îi condamnă. Pelerinajele europene pot continua cu condiţia achitării unui tribut, mai cu seamă pentru a putea ajunge la Sfântul Mormânt. În 800, califii abasizi, a căror capitală este Bagdad, îi acordă chiar lui Carol cel Mare tutela morală asupra Locurilor Sfinte. În secolele al IX-lea şi al X-lea, pelerinii sunt tot mai numeroşi.

La începutul secolului al XI-lea, situaţia devine tensionată. Creştinii care servesc în administraţia califatului sunt obligaţi să se convertească la islamism. În 1009, califul El-Hakim dă tonul persecuţiilor şi porunceşte să se distrugă Sfântul Mormânt. În 1065, un grup de pelerini germani este atacat de beduini. Alţi invadatori se răspândesc, la puţin timp, în Palestina: turcii. În 1078, selgiucizii pun mâna pe Ierusalim. Începând de la această dată, pelerinajele devin extrem de periculoase, apoi se întrerup.

Pentru un creştin din Evul Mediu, a face un pelerinaj este un act curent. Aproape de casă, la un sanctuar în care e venerată o relicvă; ceva mai departe, atunci când trebuie să se supună unei penitenţe speciale; foarte departe, cu un scop excepţional. Aşadar, a nu mai putea merge să te reculegi la mormântul lui Cristos este un lucru insuportabil. Cruciada răspunde în primul rând unei exigenţe practice şi morale: eliberarea Locurilor Sfinte.

În secolul al VII-lea, musulmanii au ocupat Palestina şi Siria; în secolul al VIII-lea, au anihilat creştinătatea din Africa de Nord şi apoi au invadat Spania şi Portugalia; în secolul al IX-lea, au cucerit Sicilia. Constantinopolul are în faţă pericolul turcesc. Punţile dintre Roma şi Bizanţ nu au fost întrerupte niciodată, în ciuda schismei din 1054, în ciuda diferendelor teologice. În 1073, împăratul Mihail al VII-lea îl cheamă în ajutor pe papa Grigore al VII-lea, apel reiterat, în 1095 de Alexis I Comnenul către Urban al II-lea. Cruciada este o riposta la expansiunea militară a islamului, o replică la implantarea arabilor şi turcilor în zone ale căror oraşe, leagăne ale creştinismului în vremea sfântului Pavel, au fost sediile primelor episcopate. Regiuni în care fidelii lui Cristos sunt de acum înainte persecutaţi.

În Spania, Reconquista a început către 1030. Toledo este recucerit din mîinile maurilor în 1085; încă din anul imediat următor, almoravizii, veniţi din Maroc, lansează o nouă ofensivă. La chemarea lui Urban al II-lea, cavalerii francezi acordă sprijin militar armatelor din Aragon, Castilia şi Portugalia. În 1095, numeroşi participanţi la prima cruciadă proveniţi din Provence sau Languedoc luptaseră deja în Spania. Normanzii au debarcat în Sicilia în 1040, şi, după treizeci de ani de confruntări, îi alungă pe arabi.

În Occident, secolul al XI-lea constituie un moment-cheie. Invaziile au fost stăvilite, noi popoare se convertesc (cum ar fi ungurii), cucerirea Angliei (1066) apropie insula de continent. Numărul naşterilor creşte, oraşele se extind. Biserica este mobilizată de elanul reformei gregoriene şi Europa se acoperă de mânăstiri (40 000 de mânăstiri întemeiate între secolul al IX-lea şi al XII-lea). În plan economic, moneda circulă, comerţul ia un nou avânt şi bogăţia sporeşte. Occidentul se simte puternic: popoarele sunt cutezătoare în astfel de momente.

Prima cruciadă: un avânt al credinţei

Papa Urban al II-lea continuă reforma ecleziastică începută de predecesorul său, Grigore al VII-lea. Cu acest scop, în 1095, efectuează un turneu de predici în Franţa. În timpul unui conciliu regional, la Clermont, suveranul pontif predică în faţa episcopilor şi abaţilor. La 27 noiembrie 1095, lansează un apel către creştinătate. Pe Pământ Sfânt, explică Papa, „turcii se întind continuu. Mulţi creştini au căzut sub loviturile lor, mulţi au fost făcuţi sclavi. Aceşti turci distrug bisericile; pradă regatul lui Dumnezeu”. Urban al II-lea cere „să se meargă în ajutorul creştinilor” şi „să fie izgonit acest popor nefast”. Celor care vor înfrunta această aventură papa le promite o indulgenţă absolută şi siguranţa bunurilor lor, intrate sub protecţia Bisericii. El reînnoieşte această promisiune la Limoges, Angers, Tours, Poitiers, Saintes, Bordeaux, Toulouse şi Carcassonne.

Papa s-a adresa nobililor şi cavalerilor, oameni de arme capabili să întreprindă această expediţie. În oraşe şi în sate însă, predicatorii au dus mai departe apelul lui Ubran al II-ea. Cel care l-a auzit mai întăi e aşadar poporul. La începutul lui 1096, acesta se pune în mişcare cu fervoare. Este citat cazul unor sate întregi care au luat calea Orientului. Această cruciadă populară, comusă din oameni simpli veniţi din Normandia, Picardia, Lorraine, Auvergne, Languedoc sau Provence este condusă de şefi improvizaţi, Petre Eremitul şi Gaulterius Fără de Avere. Cei din nord urmează cursul Dunării, alţii trec prin Alpi şi prin Cîmpia Padului. Toţi se întâlnesc în Macedonia. La 1 august 1096 sunt la Constantinopol. Încă din secolul al V-lea, oraşul este supranumit Noua Romă. Înconjurată de ziduri grandioase, această capitală cosmopolită e cel mai frumos oraş din lume. Văzând trupa de amărâţi plecaţi de la celălalt capăt al continentului, locuitorii săi se întreabă dacă aceşti fraţi creştini sunt prieteni sau invadatori. Ana Comnena, fiica împăratului Alexis I, a fost martor ocular al scenei: „Era Occidentul întreg, toate neamurile barbare din ţările aflate între celălalt mal al Adriaticii şi Coloanele lui Hercule, toţi aceştia emigrau în masă, familii întregi îndreptându-se spre Asia, traversând Europa de la un capăt la altul.” Ţinută în afara oraşului, această trupă prost înarmată şi prost organizată este masacrată de turci. Supravieţuitorii îşi vor continua marşul decât în urma unei alte cruciade, cea a nobililor.

În Europa s-au format patru armate. Cum au fost ele recrutate? Nimeni nu ştie precis. Expediţia din 1096 e consecinţa unei iniţiative pontificale. În secolul al XI-lea, situaţia papalităţii este instabilă. În Germania şi în Italia de Nord, cearta Investiturilor opune Biserica Imperiului în ceea ce priveşte numirea episcopilor şi abaţilor: numeroşi episcopi se revendică de la antipapa Clement al III-lea, numit de împăratul Henric al IV-lea. Cruciada nu a fost predicată aşadar în Italia şi nici în Germania. În Franţa, Urban al II-lea este în conflict cu regele: unele dintre obiectivele conciliului de la Clermont era şi acela de a proclama excomunicarea lui Filip I, care şi-a repudiat soţia pentru a-şi lua altă nevastă. Nobilii primei cruciade provin aşadar din ţări care se supun pontifului.

La 15 august, Godefroi de Bouillon este urmat pe drumul către Ungaria de flamanzi, loreni şi germani. Provensalii (astfel se numesc nobilii din ţinuturile occitane), luaţi de Raimond de Saint-Gilles, conte de Toulouse, au preferat drumul prin Italia de Nord şi Iliria; îi însoţeşte Adhemar de Monteil, legatul pontificial. Normanzi şi francezi, grupaţi sunt comande lui Robert Courteheuse, duce de Normandia, şi a cumnatului său, Etinne de Blois, au coborât în sudul Italiei; au traversat Adriatica în ambarcaţiuni, pentru a ajunge în Albania. Cât despre normanzii din Sicilia, îndrumaţi de Bohemont de Tarent şi de nepotul acestuia, Tancrede, au debarcat şi ei în Albania.

În total 30 000 de oameni reuniţi la Constantinopol în 1097. Nu vorbesc aceeaşi limbă, dar francezii fiind mai numeroşi, li se va spune franci. Pătrunzând în Asia, vor cuceri mai intâi Niceea, apoi Antiohia. Din cauza rezistenţei adversarilor şi a rivalităţilor dintre conducători, cruciadele înaintează lent. În iunie 1099 asediază Ierusalimul. Cu un an înainte, egiptenii smulseseră oraşul tucilor. Ei sunt aşadar cei care vor suporta şocul. La 13 iulie, un prim asalt eşuează. Două zile mai târziu, la 15 iulie 1099, oraşul cade în mâinile creştinilor. Este un iureş. Cronicarii evocă un râu de sânge urcând până la genunchii cailor. Formula este hiperbolică: nu trebuie s-o interpretăm literal, aşa cum fac manulalele şcolare care dau un număr de victime superior populaţiei din Ierusalim.

Cu toate astea, măcelul e real. Legenda neagră află aici proba sălbăticiei cruciaţilor. Francii însă s-au purtat ca soldaţi ai epocii lor şi mai cu seamă la fel ca inamicii lor. La 10 august 1096, 12 000 de „sărmani” ai cruciadei populare au fost ucişi de turci. La 4 iunie, în preajma Antiohiei, turcii şi arabii au trecut prin foc şi sabie garnizoana creştină din forăreaţa Pont de Fer până la ultimul combatant. La scurt timp, au făcut acelaşi lucru şi cu musulmanii dintr-un oraşel care tratase cu cruciaţii. La 26 august 1098, când au cucerit Ierusalimul, egiptenii i-au lichidat pe turcii care apărau oraşul. Să fie oare selective indignările legendei negre?

Prin urmare, se ucide. Se şi jefuieşte. Şi în această chestiune, cruciaţii nu fac decât să se conformeze uzanţelor epocii. Ca urmare a unui reflex omenesc, ei cred că au dreptul la o gratificare ca recompensă pentru vitejie. Să ne imaginăm doar ce putea însemna, în secolul al XI-lea, o călătorie pe jos sau călare, din Auvergne sau Lorraine, până în Palestina! Mii de km de parcurs, urmând un traseu nesigur, de-a lungul unor regiuni ostile, înfruntând foamea şi setea, pentru a se îndrepta spre o ţară despre care cruciaţii nu ştiau nimic. Pentru oamenii din popor, era aventura absolută. Pentru seniori, riscul era acelaşi, dar era costisitor: trebuiau să-şi întreţină din fonduri proprii atât companiile, cât şi pe săracii care îi urmau. Contrar prejudecăţii curente, mulţi dintre ei s-au ruinat în cruciadă, trebuind fie să se împrumute, fie să-şi vândă bunuri funciare pentru a se echipa. În Occident, teritorii întinse erau încă nedefrişate. Or, aceste teritorii erau mult mai accesibile decât Orientul îndepărtat. După Jacques Heers, „momeala câştigului şi speculaţiile negustoreşti nu s-au aflat, cu siguranţă, la originea cruciadelor” [4].

Nu setea după bunuri materiale a determinat deci primele cruciade, ci devoţiunea. O asemenea întreprindere presupunea ruptura totala cu vechile obieciuri, renunţarea la universul familiar, „Asta-i voinţa lui Dumnezeu!” exclamau ei. Strigătul este un act de credinţă. „Cruciada, afirmă Jean Richard, a fost, pentru nenumăraţi creştini, ocazia să-şi trăiască propria credinţă nu cu uşurinţă, ci sub încercarea suferinţelor şi a morţii” [5]. Primii cruciaţi erau penitenţi a căror motivaţie iniţială era de ordin spiritual. Partea lumească va veni abia apoi.

Cele opt cruciade: grâul şi neghina

După cucerirea Ierusalimului, se întemeiază un regat latin. Conducerea lui e preluată de Godefroi de Bouillon, sub titlul de „apărător al Sfântului Mormânt”. La moartea sa, în 1100, îi va lui locul fratele său, Baudouin. Sunt întemeiate şi alte state creştine: principatul Antiohiei, comitatul de Edessa şi comitatul de Tripoli. Or, întemeierea acestora nu figurează în planurile iniţiale ale papei. Toate cruciadele care au urmat cele din 1096 nu aveau drept scop decât întărirea şi creşterea siguranţei statelor latine implantate în Orient. „Actul de credinţă, comentează Jacques Heers, care a fost restortul principal al cruciadelor începând cu 1095, şi anume dorinţa de a asigura protecţie pelerinajului la Sfântul Mormânt, a fost totdeauna la originea angajamentelor. Încetul cu încetul însă, s-au impus şi alte preocupări, alte ambiţii care au antrenat demersuri mai complexe şi chiar devieri” [6].

După elanul mistic, îşi face apariţia o altă logică: o logica politică, militară. Iată de ce termenul generic de cruciadă e înşelător. El acoperă evenimente care s-au desfăşurat timp de aproape două secole (din 1095 până la 1270) şi care au fost determinate, fiecare, de circumstanţe în care interesele pământeşti atârnă greu: cu atât mai rău pentru legenda aurită a creştinătăţii în marş.

Îndată după cucerirea Ierusalimului, pelerinii, cavaleri sau oameni simpli, se întorc în număr mare în Europa. Aşezările latine nu vor fi niciodată colonii foarte populate: francii care rămân în acest locuri sunt izolaţi. Pentru a suplini lipsa efectivelor şi pentru a proteja principatele creştine şi pelerinajele venite din Occident, sunt întemeiate ordine de călugări-soldaţi: ospitalierii, în 1133, templierii în 1118. După o perioadă de răgaz, în timpul căreia statele latine, prospere, fac comerţ cu Veneţia, Genova sau Pisa, musulmanii din Siria recuceresc Edessa în 1144.

Cea de-a doua cruciadă, predicată de Bernard de Clairvaux, este condusă în 1147 de împăratul Conrad al III-lea şi de regele Ludovic al VII-lea; neînţelegerile dintre ei duc la eşecul operaţiunii. În 1187, sultanul Saladin, care a cucerit Siria, Egiptul, Irakul şi Asia Mică, recureşte Ierusalimul şi o mare parte a teritoriilor france. De aici o a treia cruciadă (1189-1192) condusă de împăratul Frederic Barbarosa, de regele Franţei, Filip August, şi de regele Angliei, Richard Inimă de Leu, uniţi provizoriu în Orient, dar rivali în Europ. Nereuşind să recucerească Ierusalimul, expediţia obţine totuşi, reluarea pelerinajelor.

În 1202, Papa Inocenţiu al III-lea lansează o a patra cruciadă. De data asta este vizat Egiptul, devenit centru al puterii musulmane. Trupele sunt transportate de flota veneţiană. Voluntarii nefiind suficient de numeroşi pentru a aduna suma convenită, veneţienii dobândesc răsplată jefuind Zara, oraş creştin din Croaţia de azi, care refuză să le deschidă porţile. În aprilie 1204, scenariul se reia la Constantinopol, facilitat de rivalităţile interne din sânul dinastiei bizantine. Capitala imperiului oriental, asediată de veneţieni, este luată cu asalt şi jefuită timp de trei zile. Inocenţiu al III-lea se vede obligat să-şi denunţe propriile trupe: „V-aţi abătut şi aţi abătut armatele creştine de la calea cea dreaptă la cea rea”. Devastarea Constantinopolului, rămasă ca o rană în memoria ortodoxă, va face iremediabilă schisma din 1054 dintre creştinătatea latină şi cea din Orient.

Vor mai avea loc încă patru cruciade. Cea de-a cincea (1217-1221), predicată din nou de Inocenţiu al III-lea şi continuată de succesorul acestuia, Honorius al III-lea, nu reuşeşte decât cucerirea Damiettei. A şasea (1228-1228), condusă de împăratul Frederic al II-lea de Hohenstaufen, se încheie cu recucerirea Bethleemului, a Nazaretului şi a Ierusalimului. În 1244 însă, Oraşul Sfânt cade din nou în mîinile musulmanilor. Cea de-a şaptea cruciadă (1248-1254) vizează din nou Egiptul. Ludovic cel Sfânt , a cărui armată a fost nimicită de ciumă, cade prizonier şi nu-şi recâştigă libertatea decât cu preţul unei răscumpări şi al restiturii Damiettei. În 1270, a opta cruciadă, purtată în Tunisia, se termină cu un dezastru: în timpul ei, Ludovic cel Sfânt îşi găseşte sfârşitul. În 1291, pierderea cetăţii Saint-Jean-d’Acre pecetluieşte sfărşitul lăcaşurilor creştine din Levant.

O intoleranţă comună

Cruciadele au determinat o adevărată confruntare între Orient şi Occident, iar aceasta nu s-a exprimat doar în termeni militari. Cele două secole de prezenţă francă presupune şi perioade de pace şi coexistenţă între creştini şi musulmani. În zilele noastre, datorită multiculturalismului dominant, această întâlnire a acelor două civlizaţii s-a transformat îîn obiect al unui mit. La acea vreme, Orientul era mult mai avansat decât Occidentul în anumite domenii, ca astronomia sau matematica; cruciaţii au descoperit portocalele şi lămâile. Justifică însă acest fapt descrierea europenilor drept grosoloni şi brutali, faţă de orientalii delicaţi şi pacifişti?

E adevărat că s-au produs influenţe reciproce. Francii stabiliţi sau născuţi în Orient după cruciade sunt numiţi Poulains. Aceşti oameni vor practică o cultură particulară, născută din îndepărtarea de ţara mamă şi din coabitarea cu Islamul. Unul dintre ei, Foucher de Chartres, mort la Ierusalim în 1127, a scris o istorie a primei cruciade în care îşi evocă semenii: „Noi, care eram occidentali, am devenit orientali. Ne-am uitat locurile de baştină; mulţi dintre noi le ignoră sau nu au auzit niciodată vorbindu-se despre ele”. În regatul Ierusalimului, musulmanii plătesc un impozit francezilor. Cultul lor este tolerat. În 1138, Ibn Djubayr, un musulman din Spania, traversează statele creştine pentru a face un pelerinaj la Mecca. A lăsat în urmă o dare de seama a călătoriei: „Pe teritoriile lor, creştinii îi pun pe musulmani să plătească o taxă stabilită de comun acord. La rândul lor, comercianţii creştini plătesc pentru mărfurile lor pe teritoriile musulmane; înţelegerea dintre ei este perfectă, iar dreptatea este urmărită în toate împrejurările.”

Armistiţiile nu sunt însă niciodată durabile. Existenţa regatelor france a fost scurtă (mai puţin de un secol, cu excepţia principatului Antiohiei) şi ele au fost reduse rapid la o zonă îngustă de coastă. În linii mari, cercetând istoria lor, suntem obligaţi să constatăm că aceste state, cu spatele la mare, s-au aflat constant în defensivă. Dacă lumea musulmană n-ar fi fost atât de divizată – pradă şi ea luptelor naţionale, tribale şi religioase – aventura statelor latine din Orient ar fi fost şi mai scurtă.” Imediat ce un teritoriu era recucerit de musulmani, creştinii recăpătau statul de dhimii, comparabil cu cel al musulmanilor în principatele creştine, cu toate că acestora nu li s-a interzis niciodată să construiască moschei. Nicăieri în Orient nu vedem toleranţa în sensul în care cuvântul este utilizat în zilele noastre. „În ciuda unor mărturii edificatoare, ne asigură Laurent Theis, astăzi nu mai credem, că în secolul al XII-lea, în Orientul Apropiat a avut loc un schimb cultural veritabil între creştini şi musulmani” [7].

Cruciadele nu au constituit, desigur, o înfruntare între două blocuri. Creştinii, ca şi musulmanii, erau divizaţi: luptele i-au opus pe creştini altor creştini, pe musulmani altor musulmani. S-au văzut chiar triburi musulmane aliindu-se cu cruciaţii şi anumiţi creştini orientali preferând să fie în serviciul principilor musulmani. Rămâne faptul că, după cum am spus, cruciadele sunt o replică la avântul islamului. Or, expansiunea musulmană nu a fost făcută niciodată cu blândeţe.

Saladin a fost prezentat astăzi drept un suveran liberal. E adevărat că acest om inteligent a fost considerat un adversar care s-a comportat cavalereşte: Dante îi aduce un omagiu in Divina comedie . Şi a fost şi relativ tolerant, căci a oprit braţul fanaticilor care vroiau să distrugă Sfântul Mormânt. Acestea fiind spuse însă, el practica jihadul fără nici un scrupul. Unii ar dori să reducă acest cuvânt la sensul său arab (efort suprem, tensiune implicată în atingerea unui scop), anulând sensul său comun de „război sfânt”. „Jihadul, pretinde Cecile Morrisson, nu duce, asemenea cruciadelor, la alegerea între convertire sau moarte oferită musulmanilor cuceriţi în vremea primei cruciade, nici la intoleranţa de drept, dacă nu şi de fapt, a statelor cruciate faţă de musulmani” [8]. Să contrabalansăm această viziune idilică cu relatarea cuceririi Ierusalimului scrisă de Imadi ad-Din, secretar al lui Saladin: „Mărşăluim pentru a pune frîu Ierusalimului devenit rebel, pentru a-i amuţi clopotele creştine şi pentru a lăsa să se audă chemarea islamică la rugăciune, pentru ca mîinile credinţei să le alunge pe cele ale necredincioşilor, pentru a-l purifica de pângărirea neamului lor, de murdăria acestei umanităţi inferioare, pentru a le reduce la tăcere spiritul, amuţindu-le clopotele”. Capturat, Guy de Lusignan, regele Ierusalimului, este tratat cu respect. Dar Renaud de Chatillon, ospitalierii şi templierii sunt masacraţi, ca şi trupele turceşti aliate francilor. Cât despre creştinii captivi care nu-şi puteau plăti răscumpărarea, aceştia sunt făcuţi sclavi. Dacă nu cumva aleg o altă alternativa: convertirea la Islam sau moartea. Saladin tolerant?

La unii istorici, moda orientalistă a făcut ravagii şi în ceea ce priveşte Constantinopolul, jaful din 1204 revenind ca un refren destinat să adâncească vinovăţia în conştiinţa Occidentului. ”Deşi diferiţi prin religie, bizantinii se simt mai apropiaţi de musulmani decât de occidentali”, susţine Georges Tate [9]. De fapt, este taman pe dos. Remi Brague a arătat că, pe plan religios, bizantinii au fost fascinaţi de islamism datorită concepţiei teocratice a puterii [10]. În schimb, pe plan militar, de la cuceririea Siriei de către arabi în 636, Bizanţul nu a făcut decât să reziste musulmanilor. În secolul al XII-lea, de altfel, aceştia din urmă nu privesc cruciada ca pe un eveniment nou, ci ca pe o prelungire a războaielor cu Bizanţul, desemnându-i pe primii cruciaţi cu numele de „Rum”, adică bizantini.

În 1453, Constantinopolul cade în mîinile turcilor. Mehmed al II-lea închină cultului musulman bazilica Sfânta Sofia: edificiul va rămâne o moschee, chiar dacă, într-o zi, avea să devină muzeu. În 1526, în urma victoriei de la Mohacs, Soliman Magnificul cucereşte Ungaria. În 1529, otomanii asediază Viena. În 1571, bătălia navală de la Lepanto marchează un moment de oprire a ofensivei lor, oprită din nou în 1683, la al doilea asediu al Vienei. Europa centrală şi balcanică trăieşte sub ameninţarea turcească vreme de patru secole. A aminti acest lucru nu înseamnă a exprima o fantasmă a cruciaţilor, ci a enunţa un fapt. „Către 1090, scrie Rene Grousset, islamul turcesc, alungându-i aproape în întregime pe bizatini din Asia, se pregăteşte să treacă în Europa. Zece ani mai târziu, nu doar Constantinopolul avea să fie eliberat, nu doar jumătate din Asia Mică avea să fie redată elenismului, dar chiar şi Siria şi Palestina deveneau colonii france. Catastrofa din 1453, care era gata să se producă încă din 1090, a fost amânată cu trei secole jumătate” [11]. Bilanţul cruciadelor înregistrează şi acest răgaz acordat creştinilor din Orient.

În 1983, romancierul libanez Amin Maalouf acuză cruciadele de a fi provocat o fisură iremediabilă ntre cele două lumi: „E limpede că Orientul arab vede încă în Occident un duşman natural. Împotriva lui, orice act de ostilitate, fie el politic, militar sau petrolier, nu reprezintă decât o revanşă legitimă. Şi nu ne putem îndoi de faptul că ruptura dintre cele două lumi datează de pe vremea cruciadelor, resimţite şi astăzi de arabi ca un viol” [12]. Cruciadele, un viol? A flutura această expresie nu poate servi păcii. Căci oricând se poate contraargumente că, invadând teritoriile creştine, musulmanii sunt cei care au comis primul viol.

Şi nici nu serveşte păcii sociale. Un „dosar pedagogic” editat de Biblioteca Naţională a Franţei propune claselor liceale exerciţiul următor: „Arătaţi, prin intermediul tuturor acestor documente, în ce fel este Jihadul o datorie religioasă şi un răspuns al musulmanilor la violenţele cruciadelor”[13]. Când societăţile europene sunt confruntate cu situaţia inedită a prezenţei în sânul populaţiei lor a unei puternice minorităţi musulmane, o asemenea educaţie cu privire la trecut este periculoasă, căci ea oferă islamului dreptul şi creditul datorat victimelor. Înseamnă totodată a practica amnezia istorică. În Evul Mediu, populaţia Franţei era, aproape în întregime, creştină. Este această o vină?


[1] Aceste nume de țări, utilizate din comoditate, nu trebuie să ne facă să uităm că, chiar și la sfîrșitul cruciadelor, națiunile occidentale nu s-au format încă. Statele orientale evocate în continuare nu au nici ele frontierele de azi.
[2] Lucien Febvre, Le probleme de l’incroyance au XVI siecle, Albin Michel, 1988
[3] Jean Favier, Dictionnaire de la France medievale, Fayard, 1993
[4] Jacques Heers, „Le sens des croisades”, La Nef, iunie 1995
[5] Jean Richard, L’Esprit de la croisades, Cerf, 1969
[6] Jacques Heers, Le Premier Croisade, Perrin, 1955
[7] Le Point, 16 august 2002
[8] Cecile Morrisson, Le Croisades, PUF,”Que sais-je?”, 2001
[9] Georges Tate, L’Orient des croisades, Gallimard, „Decouvertes”, 1991
[10] Remi Brague, Europe, la voie romaine, Gallimard, „Folio”, 1999
[11] Rene Grousset, L’Epopee des croisades, Perrint, 1995
[12] Amin Maalouf, Les Croisades vues par les Arabes, Lattes, 1983
[13] www.classes.bnf.fr.

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Vlad M.

Vlad M.

12 comentarii

  1. Toiu
    4 octombrie 2011

    „[…]Vă puteţi imagina aşadar surprinderea mea când, la câteva zile după atacurile din 11 septembrie, Evul Mediu a devenit dintr-o dată important.
    Fiind un istoric al cruciadelor, singurătatea liniştită de care mă bucuram în turnul meu de fildeş a fost spulberată de ziarişti, redactori şi prezentatori TV presaţi de timp şi curioşi să afle adevărul senzaţional. Ce au fost cruciadele? – întrebau ei. Când au avut loc? Cât de insensibil a fost preşedintele George W. Bush când a utilizat cuvântul “cruciadă” în remarcile sale? În unele cazuri, am avut impresia clară că cei care mă solicitau cunoşteau deja răspunsul la întrebările lor, sau cel puţin credeau că îl cunosc. Ceea ce doreau de fapt era ca un expert să le repete acest răspuns. De exemplu, mi s-a cerut de mai multe ori să comentez faptul că lumea islamică se plânge pe bună dreptate de Occident. Violenţa actuală, insistau ei, nu îşi are oare rădăcinile în atacurile brutale şi neprovocate contra unei lumi musulmane sofisticate şi tolerante? Cu alte cuvinte, nu sunt oare cruciadele cu adevărat vinovate de aceasta?
    Cu siguranţă aşa gândeşte Osama bin Laden. În diferitele sale intervenţii televizate, el a descris mereu războiul american contra terorismului ca pe o nouă cruciadă împotriva islamului. Fostul preşedinte Bill Clinton a declarat de asemenea că cruciadele sunt cauza conflictului actual. Într-un discurs rostit la Universitatea din Georgetown, el a relatat (şi a înflorit) un masacru al unor evrei după cucerirea Ierusalimului de către cruciaţi în 1099, şi a adus la cunoştinţa auditoriului său că acest episod a lăsat un gust amar în Orientul Mijlociu. (El nu a explicat însă cum se face că teroriştii islamişti ar fi indignaţi de uciderea unor evrei.) Clinton a fost criticat în editorialele ziarelor americane pentru faptul că era atât de dornic de a blama Statele Unite încât a coborât până în Evul Mediu. Cu toate acestea, nimeni nu a contestat premisa fundamentală a fostului preşedinte.
    Sau aproape nimeni. Mai mulţi istorici au încercat să restabilească adevărul despre cruciade cu mult înainte ca Clinton să le descopere. Ideile false despre cruciade sunt foarte larg răspândite. Ele sunt descrise în general ca o serie de războaie sfinte contra islamului, conduse de Papi obsedaţi de putere şi purtate de fanatici ai religiei. S-a pretins că au fost întruchiparea ipocriziei şi a intoleranţei, o pată neagră pe istoria Bisericii Catolice în particular şi a civilizaţiei occidentale în general. Cruciaţii ar fi fost o specie de proto-imperialişti care au introdus agresiunea Occidentului într-un Orient Mijlociu paşnic, iar apoi au schimonosit luminata cultură musulmană, lăsând-o în ruine. Sau variaţii pe această temă.
    Care este de fapt adevărul despre cruciade? Istoricii mai studiază încă unele aspecte. Dar deja putem spune multe cu cu certitudine. Pentru început, cruciadele în Orient au fost, sub toate unghiurile, războaie de apărare. Au fost un răspuns direct la agresiunile musulmanilor – o încercare de a riposta sau de a se apăra contra cuceririlor de teritorii creştine de către musulmani.
    Creştinii din secolul al XI-lea nu erau fanatici paranoici. Ei erau cu adevărat ţinta musulmanilor. În timp ce musulmanii pot fi paşnici, islamul s-a născut în război şi astfel s-a şi dezvoltat. De pe timpul lui Mahomed, expansiunea musulmanilor s-a făcut mereu prin sabie. Gândirea musulmană împarte lumea în două tărâmuri: cel a islamului şi cel al războiului. Creştinismul – precum oricare altă religie nemusulmană – nu are nici un tărâm. Creştinii şi evreii pot fi toleraţi în cadrul unui stat musulman sub dominaţie musulmană. În islamul tradiţional, însă, statele creştine şi ebraice trebuie să fie distruse, iar teritoriile lor trebuie cucerite.
    […] În secolul al XI-lea, turcii selgiucizi au cucerit Asia Mică (Turcia de astăzi), care fusese creştină din timpul Sfântului Pavel. Imperiul Bizantin a fost redus la puţin mai mult decât Grecia. Disperat, împăratul din Constantinopol le-a cerut creştinilor din vestul Europei să îi ajute pe fraţii şi surorile lor din Orient.
    Acest strigăt de ajutor a dat naştere cruciadelor. Ele nu au fost inventate nici de vreun Papă ambiţios, nici de nişte cavaleri lacomi, ci au fost răspunsul la mai bine de patru secole de cuceriri în urma cărora musulmanii ocupaseră deja două treimi din vechea lume creştină. La un moment dat, creştinătatea ca credinţă şi cultură trebuia să se apere sau să fie înghiţită de islam. Această apărare a luat forma cruciadelor.
    Astfel, la Conciliul din Clermont, în 1095, Papa Urban al II-lea a chemat cavalerii creştinătăţii să respingă cuceririle islamului. Răspunsul la acest apel a fost extraordinar. Mii de cavaleri au depus jurământ sub cruce şi s-au pregătit pentru război. De ce au făcut-o? Răspunsul la această întrebare a fost foarte prost înţeles. În urma Iluminismului, s-a pretins în general că cruciaţii erau doar nişte oameni fără pământ şi nişte pierde-vară care au profitat de ocazia de a fura şi a jefui într-o ţară îndepărtată. Sentimentele de pietate, sacrificiu de sine şi iubire faţă de Dumnezeu exprimate de cruciaţi nu puteau, evident, să fie luate în serios. Erau doar o faţadă pentru intenţii mai întunecate.
    În ultimele două decenii, o serie de studii asupra unor hrisoave au anihilat afirmaţiile precedente. Cercetătorii au descoperit că cruciaţii erau în general oameni bogaţi, care posedau mult pământ în Europa. Cu toate acestea, ei au renunţat de bunăvoie la toate pentru a pleca în această misiune sfântă. Participarea la cruciadă era costisitoare. Chiar şi nobilii bogaţi puteau sărăci cu uşurinţă întreaga lor familie alăturându-se unei cruciade. Nu au făcut aceasta cu speranţa bogăţiei materiale (pe care mulţi dintre ei o aveau deja), ci fiindcă sperau să acumuleze o comoară pe care rugina şi moliile nu o pot distruge. Erau foarte conştienţi de păcatele lor şi aveau o mare dorinţă de a îndura greutăţile cruciadei ca pe un act penitenţial de iubire. În Europa se găsesc mii de hrisoave medievale care atestă aceste sentimente; prin ele aceşti oameni ne vorbesc şi astăzi, dacă dorim să îi ascultăm. Bineînţeles, nu refuzau o pradă dacă li se ivea ocazia. Dar adevărul este că cruciadele nu erau deloc potrivite pentru jaf. Câţiva oameni s-au îmbogăţit, dar marea majoritate s-a întors fără nimic.
    Papa Urban al II-lea le-a fixat cruciaţilor două obiective, amândouă rămânând centrale pentru cruciadele în Orient timp de secole. Primul era să le vină în ajutor creştinilor din Orient. Succesorul său, Papa Inocenţiu al III-lea, a scris mai târziu: “Cum iubeşte un om pe aproapele său ca pe sine însuşi, după învăţătura divină, ştiind că fraţii săi creştini după credinţă şi după nume sunt privaţi de libertate, sub jugul celei mai grele robii, de către musulmanii perfizi, şi nu se angajează să îi elibereze? Oare din întâmplare ignoraţi că mii de creştini sunt ţinuţi în robie şi sunt închişi de musulmani şi torturaţi în chinuri nenumărate?” Participarea la cruciadă, după cum afirma pe bună dreptate prof. Jonathan Riley-Smith, era înţeleasă ca o “faptă de iubire” – în cazul acesta, iubirea faţă de aproapele. Cruciada era văzută ca pe o operă de milostivire menită să îndrepte o profundă nedreptate. După cum le scria Papa Inocenţiu al III-lea cavalerilor templieri, “Voi împliniţi prin fapte cuvintele Evangheliei – Nu este iubire mai mare pentru cineva decât a-şi da viaţa pentru prietenii săi“.
    Al doilea obiectiv era eliberarea Ierusalimului şi a celorlalte locuri sfinţite prin viaţa lui Cristos. Cuvântul cruciadă este unul modern, cruciaţii medievali considerându-se pelerini făcând fapte bune pe drumul către Sfântul Mormânt. Indulgenţa cruciadei pe care o primeau era legată canonic de indulgenţa pelerinajului. Acest scop era frecvent descris în temeni feudali. Când a făcut apelul pentru a cincea cruciadă în 1215, Papa Inocenţiu al III-lea scria: “Gândiţi-vă, preaiubiţii mei fii, gândiţi-vă bine: dacă un rege oarecare ar fi alungat de pe pământul său şi poate ar fi capturat, când va redobândi libertatea totală şi va veni vremea să facă dreptate, nu se va uita oare la vasalii săi ca la nişte necredincioşi şi trădători… dacă aceştia nu s-ar fi angajat nu doar cu toată averea lor ci şi cu toată fiinţa lor pentru a-l elibera? … Nu ar face la fel şi Isus Cristos, Regele regilor şi Domnul domnilor, ai cărui slujitori nu puteţi nega că sunteţi, care v-a dat sufletul şi trupul, care v-a răscumpărat cu Preasfântul Său Sânge… nu v-ar condamna pentru viciul nerecunoştinţei şi crima infidelităţii dacă aţi neglija să îi veniţi în ajutor?”
    Aşadar, recucerirea Ierusalimului nu era colonialism, ci un act de restaurare şi o declaraţie deschisă de dragoste faţă de Dumnezeu.
    […]Se pretinde adesea că scopul principal al cruciadelor era convertirea forţată a lumii musulmane. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Din perspectiva creştinilor din Evul Mediu, musulmanii erau duşmanii lui Cristos şi ai Bisericii Sale. Sarcina cruciaţilor era de a-i învinge şi de a se apăra contra lor. Nimic mai mult. Musulmanii care locuiau în teritoriile cucerite de cruciaţi puteau în general să îşi păstreze proprietăţile şi mijloacele de existenţă, şi puteau întotdeauna să îşi păstreze religia. De altfel, pe parcursul întregii existenţe a Regatului cruciat al Ierusalimului, locuitorii musulmani au fost mult mai numeroşi decât catolicii. Doar în secolul al XIII-lea franciscanii au început eforturile de convertire a musulmanilor, dar aceste încercări au avut foarte puţin succes şi au fost până la urmă abandonate. În orice caz, ele s-au făcut prin convingere paşnică, şi nu prin ameninţări violente.
    Cruciadele au fost războaie, deci ar fi o greşeală să le caracterizăm ca nimic mai mult decât pietate şi bune intenţii. Ca în orice război, violenţa era brutală (chiar dacă mai puţin decât în războaiele moderne). Au existat acţiuni nefericite, jafuri şi crime. De acestea ne amintim de obicei foarte bine. În primele zile ale primei cruciade, în 1095, o bandă de cruciaţi condusă de contele Emich de Leiningen a coborât pe Rin, jefuind şi ucigând toţi evreii pe care i-au găsit în cale. Episcopii locului au încercat fără succes să oprească masacrul. În opinia acestor ostaşi, evreii, ca şi musulmanii, erau duşmanii lui Cristos. A-i jefui şi a-i ucide nu era deci nimic rău. Credeau cu adevărat că era o faptă bună, căci banii evreilor puteau fi utilizaţi pentru cruciada către Ierusalim. Desigur, greşeau, iar Biserica a condamnat puternic atacurile contra evreilor.
    Cincizeci de ani mai târziu, pe când se pregătea a doua cruciadă, Sfântul Bernard, în predicile sale, spunea frecvent că evreii nu trebuie persecutaţi: “Întrebaţi pe oricine cunoaşte Sfintele Scripturi ce este scris despre evrei în psalmi. ‘Nu mă rog pentru distrugerea lor’, se spune. Evreii sunt pentru noi cuvintele vii ale Scripturii, căci ne amintesc mereu de suferinţele Domnului. Ei îndură o captivitate aspră sub principii creştini, dar ‘ei aşteaptă doar vremea mântuirii lor’”. Cu toate acestea, un alt călugăr cistercian, pe nume Radulf, aţâţa oamenii contra evreilor de pe Rin, în pofida a numeroase scrisori în care Bernard îi cerea să înceteze. În cele din urmă Bernard a fost constrâns să se deplaseze în Germania, unde l-a pus la punct pe Radulf, l-a trimis înapoi în mănăstirea sa şi a oprit masacrele.
    Se spune adesea că rădăcinile Holocaustului pot fi văzute în aceste pogromuri medievale. Se poate. Dar dacă este aşa, acele rădăcini sunt mult mai profunde şi mai largi decât cruciadele. Este adevărat că au pierit evrei pe vremea cruciadelor, dar scopul acestora nu era uciderea evreilor. Dimpotrivă: Papii, Episcopii şi predicatorii au spus clar că evreii din Europa nu trebuie molestaţi. Într-un război modern, am numi morţi tragice ca acestea “daune colaterale”. Deşi beneficiază de tehnologie sofisticată, Statele Unite au omorât mult mai mulţi nevinovaţi în războaiele moderne decât ar fi putut omorî vreodată cruciaţii. Dar nimeni nu ar afirma în mod serios că scopul războaielor americane ar fi acela de a ucide femei şi copii.
    […]În consecinţă, la sfârşitul secolului al XII-lea, cruciada cerea un efort de război total. Orice om, oricât de slab sau sărac, era chemat să ajute. Cruciaţilor li se cerea să îşi sacrifice averile şi, dacă era nevoie, chiar şi vieţile, pentru apărarea Orientului creştin. Pe frontul de acasă, toţi creştinii erau chemaţi să susţină cruciadele prin rugăciune, post şi pomană.
    […]Cruciadele din secolul al XIII-lea au fost mai mari, mai bine finanţate şi mai bine organizate. Dar şi ele au eşuat. A patra cruciadă (1201-1204) s-a împotmolit când a fost prinsă în unele intrigi politice bizantine, pe care occidentalii nu le-au înţeles bine niciodată. Aceştia au făcut un ocol pe la Constantinopol pentru a susţine un pretendent imperial care promisese mari recompense şi ajutor pentru Ţara Sfântă. Dar odată ce a cucerit tronul imperial, binefăcătorul lor şi-a dat seama că nu putea plăti ceea ce promisese. Trădaţi de prietenii lor greci, în 1204 cruciaţii au atacat, au cucerit şi au jefuit cu brutalitate Constantinopolul, cel mai mare oraş creştin din lume. Papa Inocenţiu al III-lea, care excomunicase deja întreaga cruciadă, a condamnat viguros cruciaţii. Dar nu putea face mai mult. Evenimentele tragice din 1204, au ridicat o poartă de fier între romano-catolici şi ortodocşii greci. Există o ironie teribilă în faptul că cruciadele, care au fost un rezultat direct al dorinţei catolicilor de a le veni în ajutor creştinilor ortodocşi, i-au separat şi mai mult pe unii de alţii.
    […]După moartea Sf. Ludovic, nemiloşii conducători musulmani Baybars şi Kalavun au condus un jihad brutal contra creştinilor din Palestina. Până în 1291, oştile musulmane au reuşit să ucidă sau să alunge ultimii cruciaţi, ştergând astfel de pe hartă Regatul cruciat. În pofida mai multor planuri şi încercări, forţele creştine nu au mai fost niciodată în măsură să cucerească o poziţie semnificativă în regiune până în secolul al XIX-lea.
    S-ar putea crede că trei secole de înfrângeri ale creştinilor i-ar fi putut dezgusta pe europeni de ideea de cruciadă. Deloc. Într-un anume fel, nu prea aveau de ales. În secolele XIV, XV şi XVI, regatele musulmane au devenit şi mai puternice. Turcii otomani i-au cucerit nu doar pe ceilalţi musulmani, unificând şi mai mult islamul, ci şi-au continuat expansiunea către vest, cucerind Constantinopolul şi pătrunzând adânc în Europa. În secolul al XV-lea, cruciadele nu mai erau opere de milostivire faţă de un popor îndepărtat, ci încercări disperate de supravieţuire a ceea ce mai rămăsese din creştinătate. Europenii au început să se gândească la posibilitatea reală ca islamul să îşi poată până la urmă realiza obiectivul de cucerire a întregii lumi creştine.
    […]Desigur, acest lucru nu s-a întâmplat. Dar această posibilitate nu a fost departe de a se realiza. În 1480, sultanul Mehmet al II-lea a cucerit Otranto, ca bază a invaziei lui în Italia. Roma a fost evacuată. Dar sultanul a murit la puţin timp după aceea şi planul său de asemenea. În 1529, Soliman Magnificul a asediat Viena. Dacă nu ar fi fost nişte furtuni puternice care i-au întârziat înaintarea şi l-au obligat să lase în urmă o bună parte din artilerie, este aproape sigur că turcii ar fi cucerit oraşul. Germania ar fi fost apoi o pradă uşoară.
    Totuşi, în timpul acestor pericole atât de apropiate, ceva nou se pregătea în Europa – ceva fără precedent în istoria omenirii. Renaşterea, născută dintr-un amestec ciudat de valori romane, pietate medievală, şi un respect unic pentru comerţ şi spiritul întreprinzător, ce a dus apoi la alte mişcări ca umanismul, revoluţia ştiinţifică şi marile descoperiri. În timp ce lupta pentru viaţa ei, Europa pregătea o expansiune la nivel mondial. Reforma protestantă, care a respins papalitatea şi doctrina indulgenţelor, a făcut cruciadele de neconceput pentru mulţi europeni, lăsând astfel luptele pe seama catolicilor. În 1571, o Ligă Sfântă, care era în sine o cruciadă, a învins flota otomană la Lepanto. Totuşi, victoriile militare ca aceasta au fost rare. Ameninţarea musulmană a fost neutralizată din punct de vedere economic. În timp ce puterea şi bogăţia Europei creşteau, turcii, odinioară impresionanţi şi sofisticaţi, au început să pară înapoiaţi şi patetici – fără a mai merita o cruciadă. Imperiul Otoman a şchiopătat până în secolul al XX-lea, când şi-a dat în cele din urmă sufletul, lăsând în urma sa dezordinea actuală din Orientul Mijlociu.
    Dacă le privim de la o distanţă de mai multe secole, este uşor să fim dezgustaţi de cruciade. Religia nu trebuie să poarte războaie. Dar ar trebui să ne gândim că strămoşii noştri din Evul Mediu ar fi fost şi ei la fel de dezgustaţi de războaiele noastre cu mult mai distructive, duse în numele ideologiilor politice. Până la urmă însă soldaţii medievali, ca şi cei moderni, au luptat pentru propria lor lume şi pentru tot ce o alcătuieşte. Şi unii şi alţii sunt gata să îndure mari sacrificii, dacă acestea slujesc la ceva scump pentru ei, ceva mai mare decât ei. Că îi admirăm sau nu pe cruciaţi, un lucru este cert: lumea pe care o cunoaştem astăzi nu ar exista fără eforturile lor. Vechea credinţă a creştinătăţii, cu respectul său pentru femei şi aversiunea faţă de sclavie, nu numai că a supravieţuit, dar a şi înflorit. Fără cruciade, ea s-ar fi putut stinge precum zoroastrismul, un alt rival al islamului.”
    Autor: Thomas F. Madden
    Sursa: InsideCatholic.com

  2. Vlad M.
    4 octombrie 2011

    Toiu, te-as ruga sa imi dai link-ul original si numele celui care l-a tradus.

    P.S. Multumesc pentru completare.

  3. Toiu
    4 octombrie 2011

    Textul l-am preluat de pe site-ul „Lumea Catholica” ( un proiect http://www.catholica.ro). Apare sub numele „Adevarata istorie a cruciadelor” in luna aprilie 2011, articol tradus de Florin Tatu.
    http://lumea.catholica.ro/2011/04/adevarata-istorie-a-cruciadelor/

  4. bogdan calehari
    4 octombrie 2011

    „Oricat ne-am mandri cu acuitatea simtului nostru istoric, suntem vreunul capabil sa intelegem forta care i-a manat pe cavaleri in cruciade, sa moara sub zidurile cetatilor orientale, pentru a dezrobi mormantul unui om, presupus Dumnezeu ? Chiar interpretarea materialista care nu vede in aceste expeditii decat interesul si pasiunea de imbogatire, cum ar putea explica gustul unei aventuri atata de putin promitatoare pamanteste? Istoria are o amploare cu atat mai tragica, cu cat oamenii au avut mai putin de castigat din distrugerea lor.Daca cruciadele au satisfacut un gust de infinit, ele si-au atins „scopul”. Fara un parfum de inutilitate, istoria ar semana unui ghiseu de banca. „- Emil Cioran.

  5. Dinny
    4 octombrie 2011

    Am recitit cu mult interes pasajul din Sevilla. Ce pacat insa ca cei de la Humanitas nu se grabesc sa republice Corectitudinea istorica.

  6. Frank S
    4 octombrie 2011

    Si ce legatura are ce publicatii voi si realitatile din Romania ?

    Sau ca sa reformulez de ce sa n-am eu relatii bune cu Orientul mijlociu ( cum avem de sute de ani ) doar de dragul US ?
    De manda si tanda :))))

  7. Costin Andrieş
    4 octombrie 2011

    Frank, care sint acele sute de ani in care ai avut relatii bune cu orientul mijlociu, si cu care nu mai ai acum de dragul U?

    cele vreo 500 de ani in care romanii au luptat sau au fot ocupati de otomani, sau sau anii recenti in care islamistii incep, timid, dar hotarit, sa faca in Romania ce fac deja in Occident? http://inliniedreapta.net/musulmanii-de-pe-stadionul-dinamo-si-multiulturalismul-european/

    Pe acelaşi forum, reconcilierea dintre cele două organizaţii teroriste palestiniene, Hamas si Fatah, organizaţii care doresc ştergerea de pe hartă a Israelului, a stîrnit reactii entuziaste: Huraaaaaaaaaaa
    moonasdm : In aceste momente,in Egipt,Hamas si Fatah au semnat Pactul de Incheiere al Separarii,Sciziunii politice intre ei.
    In sfirsit , sa speram ca d edata aceasta dupa 6 ani de chin,Palestina va respira AERUL FRATIEI ,puterii fratesti .
    ALHADULILAH
    ALHAMDULILA
    ALHAMDULILA
    vA IUBESC SI VA PUP CU DRAG FRATII MEI DRAGI CU OCAZIA ACESTUI MOMENT ISTORIC…(Sper sa nu se razgindeasca cum au facut-o de N ori pina acum>>>)

  8. Vlad M.
    4 octombrie 2011

    Lasa-l pe Frank sa aiba sute de ani de relatii bune cu Orientul Mijlociu, ca pe vremea lui Tepes, cand veneau turcii sa ne ia copiii pentru a-i trece la Islam.

  9. Frank S
    4 octombrie 2011

    Dar de Capitulatiuni nu ati auzit ? N-am avut relatii mai proaste cu Istanbul decat avem azi cu altii !!!!!
    Si nu ma refeream musai la turci cat la arabi .

  10. Vlad M.
    4 octombrie 2011

    Frank, recunoaste, frate, ca-ti place sa fii sluga musulmanilor si nu mai face teoria chibritului. Spune direct: imi place sa fiu sclavul musulmanilor, sluga lor, simt nevoia sa fiu condus de ei. Nu e nici o problema, recunoaste ca iti place sa te supui si cu asta basta. Nu e nevoie sa ne arati in nu stiu cate comentarii ca nu cunosti nici istoria, ca nici nu te intereseaza demnitatea, ca vorbesti pe langa subiect si asa mai departe. Chiar nu este necesar.

  11. DanCanada
    4 octombrie 2011

    Frank e un produs al MSM. N-a citit, n-a studiat insa regurgiteaza ce l-au hranit cu lingurita zi de zi canalele TV si ziarele de tiraj care sint toate stingiste. Am vazut multi asa: oameni dealtfel inteligenti si educati care chiar cred ca Islam = Religion of Peace, ca doar citiva „rataciti” se sinucid cu bomba la briu, ca toate religiile sint la fel etc etc. Si daca-i iei la bani marunti, aluneca pe „feelings”, „emotions”, cretinisme tip OWS: ca si palestinienii saracii sint napastuiti, ca evreii sint rai, americanii ticalosi si alte timpenii.
    Unul ca Frank prefera sa caste gura la CNN, CBC sau RealitateaTV decit sa citeasca.

  12. munteanu mircea mongolul
    4 octombrie 2011

    Este un text excelent.
    Din pacate, nu a tratat si despre „Cruciada copiilor”. Un nou argument in a dovedi exaltarea maselor. Si credinta, fervoarea lor.
    Poate ca trebuia sa se insiste in a evidentia faptul ca nu doar participarea la „cruciade” era aducatoare de beneficii spirituale (iertarea pacatelor). Omorarea fiecarui necredincios asigura (in mentalitatea epocii) iertarea unor pacate. De aici si cruzimea (in termenii contemporani) luptelor. Caci nu se paote spune ca musulmanii stateau indiferenti si iertau cruciatii intilniti pe campuld e lupta sau populatia crestina din zona… Era o mentalitate comuna. Azi, crestinii nu mai au aceasta mentalitate. Jihadistii, da! Si asta e un pericol extrem de mare.
    Trebuie evidentiat.
    Nici imaginea puerila a primilor preoti despre lupte nu era foarte corecta (cum in Decalog exista porunca „Sa nu ucizi”, multi preoti propovaduiau doar apararea in fata musulmanilor… Si prima cruciada „a saracilor” cam asta a facut…)
    Nu trebuie uitat ca in spatele cruciadelor au fost -mereu- si interese meschine, materiale. Care au exploatat credinta maselor. Comertul avea nevoie de posesiunile de peste mari, terenurile agricole detinute de nobili erau ravnite de negustorii/bancherii nenobili, armurierii si negustorii de arme aveau nevoie de debusee etc.
    Nu neg afirmatiile materialului, dar realitatea e extrem de complexa. Si trebuie vazuta in intregime.
    Oricum, cei care afirma ca jihadul e un raspuns la cruciade si ca acestea au ramas in memoria colectiva a arabilor ca un viol, sunt timpiti sau misei. Cruciadele sunt raspunsul la un razboi de cucerire pornit de musulmani inca din sec. VII. Iar Saladin, a fost un erou uitat de memoria colectiva a arabilor. A fost redescoperit de ei abia in sec. XIX, citind literatura romantica europeana, care tot vorbea de Saladin… ca principal adversar si cel care a recucerit Ierusalimul. Traditia orala araba il stersese din memorie. Deci, si cruciadele.
    Actuala poliloghie despre cruciade (incorecta istoric) este sustinuta de istorici dubiosi, care vor sa acuze Occidentul si sa prezinte lumea musulmana medievala (si nu numai) intr-o lumina roz.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian